Vatican: Audienţa generală de miercuri, 29 mai 2013

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Miercurea trecută am subliniat legătura profundă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. Astăzi aş vrea să încep câteva cateheze despre misterul Bisericii, mister pe care noi toţi îl trăim şi din care facem parte. Aş vrea să fac asta cu expresii foarte prezente în textele Conciliului al II-lea din Vatican.

Astăzi prima: Biserica drept familie a lui Dumnezeu.

În aceste luni, de mai multe ori am făcut referinţă la parabola fiului risipitor, sau mai bine zis a tatălui milostiv (cf. Lc 15,11-32). Fiul mai mic părăseşte casa tatălui, risipeşte totul şi decide să se întoarcă pentru că îşi dă seama că a greşit, însă nu se mai consideră vrednic să fie fiu şi se gândeşte că poate să fie reprimit ca servitor. În schimb tatăl îi aleargă în întâmpinare, îl îmbrăţişează, îi redă demnitatea de fiu şi face sărbătoare. Această parabolă, ca altele în Evanghelie, indică bine planul lui Dumnezeu cu privire la omenire.

Care este acest proiect al lui Dumnezeu? Este să facă din noi toţi o unică familie a fiilor săi, în care fiecare să-l simtă aproape şi să se simtă iubit de El, ca în parabola evanghelică, să simtă căldura de a fi familie a lui Dumnezeu. În acest mare plan îşi are rădăcina sa Biserica, ea care nu este o organizaţie născută dintr-un acord al câtorva persoane, ci - aşa cum ne-a amintit de atâtea ori Papa Benedict al XVI-lea - este operă a lui Dumnezeu, se naşte chiar din acest plan de iubire care se realizează progresiv în istorie. Biserica se naşte din dorinţa lui Dumnezeu de a-i chema pe toţi oamenii la comuniunea cu El, la prietenia sa, ba chiar să fie părtaşi ca fii ai săi de însăşi viaţa sa divină. Însuşi cuvântul "Biserică", din grecescul ekklesia, înseamnă "convocare": Dumnezeu ne convoacă, ne determină să ieşim din individualism, din tendinţa de a ne închide în noi înşine şi ne cheamă să facem parte din familia sa. Şi această chemare îşi are originea chiar în creaţie. Dumnezeu ne-a creat pentru ca să trăim într-o relaţie cu El, cu ceilalţi şi cu creaţia, Dumnezeu nu ne-a abandonat. Toată istoria mântuirii este istoria lui Dumnezeu care îl caută pe om, îi oferă iubirea sa, îl primeşte. L-a chemat pe Abraham să fie tatăl unei mulţimi, a ales poporul lui Israel pentru a încheia o alianţă care să cuprindă toate neamurile şi, la plinirea timpurilor, l-a trimis pe Fiul său pentru ca planul său de iubire şi de mântuire să se realizeze într-o nouă şi veşnică alianţă cu întreaga omenire. Când citim Evangheliile, vedem că Isus adună în jurul său o comunitate mică ce primeşte cuvântul său, îl urmează, împărtăşeşte drumul său, devine familia sa, şi cu această comunitate El pregăteşte şi construieşte Biserica sa.

Aşadar de unde se naşte Biserica? Se naşte din gestul suprem de iubire al Crucii, din coasta deschisă a lui Isus din care ies sânge şi apă, simbol al Sacramentelor Euharistiei şi Botezului. În familia lui Dumnezeu, în Biserică, limfa vitală este iubirea lui Dumnezeu care se concretizează în a-l iubi pe El şi pe ceilalţi, pe toţi, fără deosebiri şi măsură. Biserica este familia în care se iubeşte şi suntem iubiţi.

Când se manifestă Biserica? Am celebrat asta în urmă cu două duminici; se manifestă atunci când darul Duhului Sfânt umple inima apostolilor şi îi determină să iasă şi să înceapă drumul pentru a vesti Evanghelia, pentru a răspândi iubirea lui Dumnezeu.

Şi astăzi unii spun: "Cristos da, Biserica nu!". Ca aceia care spun "eu cred în Dumnezeu, dar nu în preoţi". Dar tocmai Biserica e aceea care ni-l aduce pe Cristos şi care ne duce la Dumnezeu; Biserica este marea familie a fiilor lui Dumnezeu. Desigur, are şi aspecte umane; în cei care o compun, Păstori şi credincioşi, există defecte, imperfecţiuni, păcate, şi Papa le are şi are atâtea, dar frumosul este că atunci când noi ne dăm seama că suntem păcătoşi, găsim milostivirea lui Dumnezeu, care iartă mereu. Nu uitaţi asta: Dumnezeu iartă mereu şi ne primeşte în iubirea sa de iertare şi de milostivire. Unii spun că păcatul este o ofensă adusă lui Dumnezeu, dar şi o oportunitate de umilire pentru a ne da seama că există un alt lucru mai frumos: milostivirea lui Dumnezeu. Să ne gândim la asta.

Să ne întrebăm astăzi: cât de mult iubesc eu Biserica? Mă rog pentru ea? Mă simt parte din familia Bisericii? Ce anume fac pentru ca să fie o comunitate în care fiecare să se simtă primit şi înţeles, să simtă milostivirea şi iubirea lui Dumnezeu care reînnoieşte viaţa? Credinţa este un dar şi un act care ne interesează personal, însă Dumnezeu ne cheamă să trăim împreună credinţa noastră, ca familie, ca Biserică.

Să-i cerem Domnului, în mod cu totul deosebit în acest An al Credinţei, ca toate comunităţile noastre, toată Biserica, să fie tot mai mult adevărate familii care trăiesc şi aduc căldura lui Dumnezeu.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.