Vatican: Regina Coeli (14 aprilie 2013)

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Aş vrea să mă opresc pe scurt asupra paginii din Faptele Apostolilor care se citeşte în liturgia din această a III-a duminică a Paştelui. Acest text prezintă că prima predică a apostolilor la Ierusalim a umplut cetatea de vestea că Isus a înviat cu adevărat, conform Scripturilor, şi era Mesia cel vestit de profeţi. Marii preoţi şi conducătorii cetăţii au încercat să sugrume din născare comunitatea celor care credeau în Cristos şi i-au închis pe apostoli, poruncindu-le să nu mai înveţe în numele său. Însă Petru şi ceilalţi unsprezece au răspuns: "Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni. Dumnezeul părinţilor noştri l-a înviat pe Isus... l-a înălţat la dreapta sa drept conducător şi mântuitor... Martori ai acestor lucruri suntem noi şi Duhul Sfânt" (Fap 5,29-32). Atunci i-au biciuit pe apostoli şi le-au poruncit din nou să nu mai vorbească în numele lui Isus. Şi ei au plecat, aşa spune Scriptura, "bucuroşi pentru că au fost învredniciţi să îndure batjocură pentru numele lui" (v. 41).

Eu mă întreb: unde au găsit primii discipoli forţa pentru această mărturie a lor? Nu numai atât: de unde le venea bucuria şi curajul vestirii, în pofida obstacolelor şi a violenţelor? Să nu uităm că apostolii erau persoane simple, nu erau cărturari, învăţători ai Legii, nici apartenenţi la clasa sacerdotală. Cum au putut, cu limitele lor şi persecutaţi de autorităţi, să umple Ierusalimul cu învăţătura lor (cf. Fap 5,28)? Este clar că numai prezenţa Domnului înviat cu ei şi acţiunea Duhului Sfânt pot să explice acest fapt. Domnul care era cu ei şi Duhul care-i determina la predicare explică acest fapt extraordinar. Credinţa lor se baza pe o experienţă aşa de puternică şi personală a lui Cristos mort şi înviat încât nu le era frică de nimic şi de nimeni şi chiar vedeau persecuţiile ca un motiv de onoare, care le permitea să meargă pe urmele lui Isus şi să se asemene cu El, mărturisind cu viaţa.

Această istorie a primei comunităţi creştine ne spune un lucru foarte important, care este valabil pentru Biserica din toate timpurile, şi pentru noi: atunci când o persoană îl cunoaşte cu adevărat pe Isus Cristos şi crede în El, experimentează prezenţa sa în viaţă şi forţa Învierii sale şi nu poate să nu comunice această experienţă. Şi dacă această persoană întâlneşte neînţelegeri sau adversităţi, se comportă ca Isus în Pătimirea sa: răspunde cu iubire şi cu forţa adevărului.

Rugându-ne împreună Regina coeli, să cerem ajutor Preasfintei Maria pentru ca Biserica din toată lumea să vestească cu francheţe şi curaj Învierea Domnului şi să dea mărturie puternică despre ea cu semne de iubire fraternă. Iubirea fraternă este mărturia cea mai apropiată pe care noi putem s-o dăm că Isus este cu noi viu, că Isus a înviat. Să ne rugăm în mod deosebit pentru creştinii care îndură persecuţie; în acest timp sunt atâţia creştini care îndură persecuţie, atâţia, atâţia, în atâtea ţări: să ne rugăm pentru ei, cu iubire, din inima noastră. Să simtă prezenţa vie şi întăritoare a Domnului Înviat.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 12.