Optzeci de ani ai cardinalului Walter Kasper

Pesimismul nu mi se potriveşte

Cei optzeci de ani ai cardinalului Walter Kasper au fost sărbătoriţi joi 11 aprilie la Roma cu o recepţie la Ambasada Republicii Federale Germania la Sfântul Scaun, în prezenţa, printre alţii, a cardinalilor Karl Becker şi Walter Brandmüller, a arhiepiscopului Gerhard Ludwig Müller şi a episcopului Josef Clemens. Printre cei prezenţi şi George Augustin care, împreună cu Klaus Krämer şi cu Markus Schulze, au îngrijit miscelanea în onoarea cardinalului (Mein Herr und mein Gott, Freiburg, Herder, 2013, 859 de pagini). Publicăm aproape în întregime intervenţia cardinalului.

De Walter Kasper

Faptul că drumul meu avea să mă conducă la Roma - chiar dacă era adevărat că toate drumurile duc la Roma - nu intra printre proiectele mele de viaţă. Voiam doar să devin paroh. Dar de copil am crescut la poalele lui Hohenstaufen, deci visul sudului probabil şi-a făcut drum foarte curând în mine. Totuşi, când în sfârşit a sosit momentul, i-am scris lui Ioan Paul o lungă listă cu obiecţii; că nu studiasem niciodată la Roma, că nu cunoşteam pe nimeni acolo, că nu ştiam nimic despre curia romană şi că, provenind din Tübingen (pentru a o spune cu cuvinte atente), îmi era şi un pic străină. Însă n-am spus-o cu suficientă claritate. Ioan Paul a răspuns simplu: "Toate aceste lucruri se pot depăşi!". Gata. Faptul că visul din tinereţe nu s-a transformat într-un coşmar este însă meritul vostru al tuturor, care m-ţi ajutat să mă simt acasă aici. Nu în cele din urmă, Ambasada germană pe lângă Sfântul Scaun a fost cea care a devenit pentru mine un solid punct de referinţă, unde m-am dus mereu cu plăcere.

Roma înseamnă a întâlni istoria. În Roma istorică, la fiecare pas ne împiedicăm în secole. A cunoaşte istoria cu toate suişurile şi coborâşurile sale este un element existenţial fundamental al faptului de a fi om şi chiar al teologiei, aşa cum am cunoscut-o în tradiţia şcolii din Tübingen din secolul al XIX-lea şi cum am încercat la rândul meu s-o practic. Fără origini nu există viitor. Pe nisipurile transportate de vântul dunelor mobile nu se pot construi case, nici casa europeană, nici casa Bisericii.

Tradiţia nu este o monedă care trece din mână în mână şi în felul acesta se consumă tot mai mult. Tradiţia, aşa cum spune Thomas Morus, nu înseamnă a transmite cenuşa, ci focul. Astfel, cu cei optzeci de ani ai mei, sunt curios să ştiu ce vor face aceia mai tineri din ceea ce noi înşine am început. Desigur multe lucruri le vor face în mod diferit şi este un drept al lor. Dar un pic de curiozitate mi-a rămas şi la optzeci de ani. Dacă ar înceta curiozitatea, cu adevărat aş fi devenit bătrân.

Pentru un creştin catolic, Roma înseamnă şi altceva: aici se poate trăi în fiecare zi Biserica universală în marea sa multiplicitate, precum şi în unitatea sa internă şi externă. Conclavul recent a fost pentru mine una din aceste emoţionante experienţe catolice. Nici geografia, nici culoarea pielii n-au avut nici cea mai mică importanţă; desigur că au fost colocvii informale, dar deloc înţelegeri şi deloc facţiuni. Fără nici o dezbatere generală cu privire la candidaţi a fost posibil, cu puţine votări, să ajungă la majoritatea de două treimi, care a fost primită după aceea de toţi recunoscută spontan şi cu entuziasm de lumea din piaţa Sfântul Petru şi în faţa ecranelor televizoarelor, şi asta deşi - horribile dictu - în prealabil jurnaliştii încercaseră să împrăştie nume complet diferite. Asta a fost pentru mine o experienţă nu de distracţie, ci de profundă spiritualitate.

În cursul numeroaselor mele călătorii prin lume, am putut să constat de mai multe ori că creştinismul este mişcarea de pace cea mai veche şi cea mai mare. În toate cele cinci continente, persoanele sunt unanime cu privire la întrebările fundamentale ale existenţei şi simt angajarea ecumenică comună în favoarea mesajului de pace al Evangheliei. În pre-conclav n-a fost nici o voce care să fi pus la îndoială ecumenismul sau reconcilierea cu poporul evreu. A crescut şi a devenit clar un lucru care atunci când eu eram tânăr era complet inimaginabil. Dacă am putut contribui la asta chiar şi numai puţin, acest lucru mă face recunoscător şi fericit la împlinirea vârstei de optzeci de ani.

Văd foarte bine problemele. Dar pesimismul legat de vârstă nu mi se potriveşte. Cine a crescut în epoca nazismului, a trăit al doilea război mondial, a suferit foamete după război, a urmat mai întâi ca licean, cu pasiune, reconstrucţia democratică şi mişcarea de unificare europeană şi apoi, cu entuziasm, Conciliul al II-lea din Vatican, a mers adesea de la Berlinul de vest la Berlinul de est, trecând peste zid şi întorcându-se înapoi cu o seară înainte de miezul nopţii şi a asistat apoi la prăbuşirea lui, a vizitat numeroasele slum şi a mers cu un paşaport al rebelilor din Kenya în Sudanul de sud şi încă multe altele, este imun la plăcerea pe care atâţia contemporani o simt plângându-se. Lucrurile au mers toate rău în unele momente, însă foarte des s-au şi îmbunătăţit.

Tocmai acesta este mesajul milostivirii lui Dumnezeu pe care Papa Francisc la repus în centrul atenţiei. Creştini fiind se poate şi trebuie să se reînceapă de la capăt, chiar şi la optzeci de ani. Există mereu un motiv de speranţă. Desigur trebuie să ne angajăm un pic. Însă motoul Schaffa, schaffa, Häusle baua ("lucrează, lucrează, construieşte casă"), care ni se atribuie nouă şvabilor, nu este suficient nici pentru casa Europa, nici pentru cea a Bisericii. Este nevoie de încredere, încurajare şi bucuria credinţei. Mehr Freude! ("Mai mult bucurie!") era titlul unei cărţi foarte răspândite a predecesorului meu ca episcop de Rottenburg. A răspândi bucuria credinţei a fost o propunere a mea în teologie.

Este oportun ca un teolog să încheie cu un citat biblic. "Anii vieţii noastre ajung la şaptezeci, iar pentru cei mai puternici la optzeci" (Ps 90,10). Dacă psalmistul ar trăi astăzi, cu siguranţă ar mai adăuga vreo câţiva ani. Deja despre Moise se spune că avea optzeci de ani când a condus poporul său din Egipt, din sclavie, în ţara promisă (cf. Ex 7,7). Faptul că şi la optzeci de ani se poate sluji pentru ceva util, pentru mine este o consolare.

(După L'Osservatore romano, 13 aprilie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 13.