Reflecţie la duminica a II-a după Paşti - C

"Nu fi necredincios, dar credincios" (In 20,27)

Cristos a înviat!

Înainte de aul 1989, prin părţile Roman-lui, a trăit un preşedinte de CAP, care atunci când de Paşti era salutat de săteni cu creştinescul: "Cristos a înviat!", el ca să nu-şi piardă funcţia din cauza religiei, nu răspundea cu: "Adevărat că a înviat"!, ci răspunde cu: "Just, tovarăşi"!, încercând astfel cu acest răspuns evaziv să împace şi capra şi varza.

Evanghelia ne prezintă astăzi pe cineva pe care Domnul l-a chemat să-i fie apostol (cf. Mt 10,3), pe cineva care într-un avânt sufletesc i-a cerut lui Isus să-i arate calea spre Tatăl ceresc (cf. In 14,15), pe cineva care puţin mai înainte de evenimentele Calvarului voia să moară împreună cu Isus (cf. In 11,16), pe apostolul Toma, care la salutul celorlalţi apostoli: "Cristos a Înviat!", nu a răspuns cu: "Adevărat că a înviat!" şi nici măcar cu: "Just, tovarăşi!", ci a răspuns "Nu cred!": "Nu cred până ce nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, până ce nu voi pune degetul în locul cuielor şi nu voi pune mâna în coasta lui" (In 20,25).

Calvarul a lăsat răni adânci în inima ucenicilor. De aceea, Isus după învierea sa din morţi, s-a arătat ucenicilor săi, pentru a le vindeca aceste răni. Isus după învierea sa a avut şi are câte un medicament pentru orice inimă rănită. Să vedem câteva exemple în acest sens:

Când Isus le-a apărut femeilor le-a salutat cu "Bucuraţi-vă!" (cf. Mt 28,9). Femeile erau cele care rămăsese cu Isus în timpul pătimirilor sale. Ele au fost profund îndurerate de suferinţele şi moartea lui. Lor Isus le-a apărut după înviere cu salutul: "Bucuraţi-vă", pentru a le spune că prin învierea lui, tristeţea lor trebuie să ia sfârşit şi să fie înlocuită cu bucuria.

Însă când Isus le-a apărut apostolilor, pe ei care în timpul pătimirilor şi morţii sale, au fugit şi chiar s-au lepădat de el, pe ei i-a salutat cu: "Pacea să fie cu voi!" (In 20,19.26). Apostolii, în urma laşităţii şi trădării lor, aveau mustrări de conştiinţă şi le lipsea echilibrul sufletesc. Iar antidotul pentru orice mustrare de conştiinţă şi orice dezechilibru sufletesc, este pacea. De aceea, pe ucenicii fără Toma şi pe ucenicii cu Toma, Isus, i-a salutat cu: "Pacea să fie cu voi"! Prin acest salut: "Pacea să fie cu voi!", Isus cel înviat îi ierta pentru laşitatea şi trădarea lor, iar prin Toma îi chemă să-l atingă, pentru a nu se mai îndoi că el a înviat din morţi şi că este cu ei până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Şi pentru oamenii credincioşi din toate timpurile, care sunt îndureraţi de relele care se petrec în jurul lor, Isus înviat are acelaşi salut de "Bucuraţi-vă", aşa cum a avut şi pentru femeile sfinte din evanghelie; cei răi, indiferent cine ar fi ei, nu sunt mai puternici decât Isus: "Am înviat şi de acum sunt pururi cu tine; ai pus peste mine mâna ta; minunată s-a arătat ştiinţa ta" (Ps 139,18.5-6).

Dar şi pentru oamenii din toate timpurile, care se simt vinovaţi de laşităţi şi trădări, Isus are în continuare cuvântul: "Pace vouă"!

Aşa cum înainte de patimă, Isus s-a dus special pentru femeia de la fântâna lui Iacob (cf. In 4,7), special după femeia cananeancă (cf. Mt 15,21) şi special pentru Zaheu din Ierihon (cf. Lc 19,5); tot astfel, după învierea lui, Isus, a venit special pentru Maria Magdalena; a venit special pentru Petru (cf. Lc 24,34); a venit special pentru cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus (cf. Lc 24,15); a venit special pentru cei 11 (cf. In 20,19); a venit special pentru Toma (cf. In 20,26), a venit special pentru Saul din Tars aflat pe drumul Damascului (cf. Fap 9,4). Dar, Isus înviat vine special şi pentru noi, şi pentru mulţi oameni aflaţi în diferite dificultăţi şi ne spune la toţi, în funcţie de starea sufletului nostru, fie: "bucuraţi-vă", fie "pace vouă".

Deci, Isus înviat, vine la unul fiecare din noi oamenii, şi ne aduce pe fiecare pe linia de plutire, pentru cele două motive arătate astăzi în evanghelie: În primul rând pentru a auzi de la unul fiecare dintre noi, acea fericită mărturisire de credinţă a lui Toma: "Domnul meu şi Dumnezeul meu"! Iar în al doilea rând pentru a ne încredinţa misiunea pe care a încredinţat-o şi tuturor ucenicilor săi: "Aşa cum m-a trimes pe mine Tatăl, tot astfel vă trimit şi eu pe voi". După aceste cuvinte, a suflat asupra lor şi le-a zis: "Primiţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute" (In 20,22-23).

Adică primiţi pe Duhul Sfânt, cărora le veţi vesti evanghelia vor fi iertaţi, iar la care nu le-o veţi vesti vor fi pierduţi. Mare responsabilitate pentru umerii tuturor celor care credem în el!

Am auzit despre un pianist polonez care a intrat într-o adânca stare de depresie. Cariera lui a început sa pălească. Nu reuşea să câştige suficienţi bani ca să-şi acopere datoriile şi să-şi procure cele trebuincioase pentru viaţă. De aceea a hotărât să-şi pună capăt zilelor. S-a gândit că soluţia cea mai buna este spânzurătoarea. A mers în baie, şi-a luat şiretul de la fracul de concert, l-a legat de ceva solid şi apoi s-a aruncat în gol. Dar datorită uzurii şi apoi datorită greutăţii corpului, şiretul s-a rupt. Pianistul a căzut grămadă pe duşumea, rănindu-se uşor. Acea căzătură însă l-a trezit. A stat o vreme pe duşumea plângând în hohote. Apoi s-a ridicat, şi mergând spunea tuturor: "Dumnezeu mi-a redat viaţa şi mi-a oferit şansa unui nou început. Alergaţi cu toţii la Dumnezeu, căci este bun şi îndurător cu orice făptură" (cf. Ps 117,1).

Apoi am auzit vorbindu-se şi despre un tânăr sicilian, de pe vremea Primului Război Mondial. Fiind chemat sub arme pe frontul din Austria, iar acolo văzând ororile războiului, a refuzat să mai creadă în Dumnezeu, care a permis ca toate acele rele să se întâmple, spunând cu nebunul: "Nu este Dumnezeu!" (Ps 53,1). După război se stabileşte în America cu o atitudine ateistă puternică. S-a căsătorit şi nu permitea soţiei şi mai târziu copiilor să participe la vreo slujbă religioasă. Timp de douăzeci de ani a vestit necredinţa sa faţă de existenţa lui Dumnezeu. Însă dragostea şi harul lui Dumnezeu nu sunt influenţate de părerile oamenilor, căci Dumnezeu "care nu vrea moartea păcătosului, ci să se convertească şi să fie viu" (Ez 33,11), a privit spre el şi prin harul său minunat a permis ca lucrurile să-şi schimbe mersul. Într-o zi, omul nostru, trecând pe lângă o biserică unde se ţineau misiuni, a putut citi pe un afişier: "Două drumuri în viaţă: unul cu Dumnezeu şi altul fără el; şi două destine la moarte: unul în rai şi altul în iad". A intrat în biserică lup pierdut şi a ieşit afară miel mântuit. Apoi a vestit nu numai familiei sale îndurarea lui Dumnezeu faţă el, ci tot restul vieţii sale a vorbit oamenilor despre îndurarea sa.

Prin apariţiile sale de după înviere, Isus a voit să arate lumii întregi că el este cheia de rezolvare a tuturor problemelor cu care se confruntă orice om. De aceea duminica aceasta pe lângă multele nume pe care le are: Duminica a doua de după Paşti, Duminica Albă, Duminica Tomei, are şi numele de "Duminica Divinei Îndurări", căci Isus ne-a arătat astăzi că el se îndură de orice om aflat în orişice suferinţă şi problemă.

Sfântul Francisc din Assisi (1181-1226), văzând ceea ce a făcut Isus pentru noi la cruce şi la înviere şi văzând porunca lui Isus de a vesti evanghelia spre mântuirea lumii, a compus această frumoasă rugăciune, ca răspuns: "Doamne, fă din mine un instrument al împăcării între oameni: unde este ură eu să aduc iubire; unde este vină eu să aduc iertare; unde este dezbinare, eu să aduc unire; unde-i rătăcire, eu să aduc adevărul; unde-i îndoială, eu să aduc credinţă; unde-i disperare, eu să aduc speranţă; unde-i întuneric, eu să aduc lumină; unde-i suferinţă, eu să aduc bucurie. O, învăţătorule, fă ca eu să caut nu atât să fiu mângâiat cât să mângâi eu pe altul. O, învăţătorule, fă ca eu să caut nu atât să fiu înţeles cât eu să-nţeleg pe altul. O, învăţătorule, fă ca eu să caut nu atât să fiu eu iubit, cât eu să iubesc pe altul".

Sfântul Toma a mers şi a predicat iertarea păcatelor, prin moartea şi învierea lui Cristos, în India, în regiunea Malabar, unde a şi murit martir din dragoste faţă de Isus. Şi fiecare dintre apostolii şi ucenicii Domnului au evanghelizat câte o regiune a lumii cunoscute atunci.

Iar noi, ucenicii lui Isus de astăzi, trebuie să continuăm misiunea începută de ei, urmând principiul lui Paul de la început: "Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească: aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sunt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui. Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu" (1Cor 3,6-9).

Astăzi, Isus înviat, în lectura a doua, ne spune şi fiecăruia dintre noi pe care ne-a trimis în lume cu evanghelia sa: "Nu te teme! Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă, şi cel care are viaţa. Am fost mort, dar iată că sunt viu pentru toată veşnicia şi am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,17-18).

Şi aşa cum ne spune prima lectură (cf. Fap 5,12-16), în urma activităţii apostolilor în mijlocul oamenilor, toţi se vindecau minunat la trup, dar mai ales la suflet, căci primeau credinţa, la fel, Dumnezeu doreşte să se întâmple şi în urma activităţii noastre misionare printre oameni.

Undeva în munţii Neamţului, există un mic cătun, cu o râpă adâncă plină cu flori multicolore. Pe vremuri această râpă era plină de gunoaie. O femeie din sat s-a angajat să cureţe această râpă de gunoaie, dar nu a reuşit din prima, pentru că sătenii aruncau în continuare gunoaie în acea râpă. Dar într-o primăvară i-a venit în minte să semene mai multe feluri de seminţe de flori peste gunoaiele din acea râpă. După câtva timp, plantele au răsărit, au crescut şi au înflorit, iar întreaga râpă şi-a schimbat înfăţişarea, s-a schimbat într-o grădină de flori. Sătenii priveau miraţi şi ca să nu strice mulţimea de flori, au început să nu mai arunce gunoiul acolo. Până în anul următor gunoiul s-a topit, iar florile au continuat să crească; din seminţele lor, an de an răsar, cresc şi înfloresc alte şi alte flori. De atunci şi până astăzi, satul a numit râpa de gunoaie: "Râpa cu flori".

Începând chiar cu primul Paşte, Isus a voit ca toţi cei care cred în el, să semene peste râpele de tristeţi şi păcate din sufletelor oamenilor, seminţele de flori ale virtuţilor. De aceea, chiar imediat după învierea Domnului, am putut vedea: femei foste demonizate, alergând, întrebând şi vorbind oamenilor despre Isus; apostoli foşti laşi, mărturisind şi murind martiri pentru Isus; oameni fost lumeşti, lăsând toate pentru Isus şi mergând cu evanghelia prin lume; oameni foşti prigonitori lăsând în urmă violenţa şi predicând iertare şi mântuirea prin Isus; oameni nu până demult reci în credinţă, aprinzând acum credinţa în sufletele altora; oameni, lupi fioroşi, transformaţi în mieluşei; oameni, şacali ai răului transformaţi în oameni de bine; oameni cu suflet de pustiu, transformaţi în oameni cu suflet de grădină; cu un cuvânt oameni pierduţi, transformaţi în oameni mântuiţi şi purtători de lumină.

Dacă în noi s-a produs această transformare şi dacă am împlinit şi lucrarea misionară încredinţată nouă de Isus, înseamnă că bucuria şi pacea lui au coborât cu adevărat în sufletele noastre, iar la venirea lui de-a doua, noi vom avea parte de învierea veşnic fericită.

Cristos a înviat!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 6.