Vatican: Audienţa generală de miercuri, 24 aprilie 2013

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

În Crez noi mărturisim că Isus "iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi". Istoria umană începe cu crearea bărbatului şi a femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi se încheie cu judecata finală a lui Cristos. Adesea se uită aceşti doi poli ai istoriei şi mai ales credinţa în întoarcerea lui Cristos şi în judecata finală uneori nu este aşa de clară şi tare în inima creştinilor. Isus, în timpul vieţii publice, s-a oprit adesea asupra realităţii ultimei sale veniri. Astăzi aş vrea să reflectez asupra a trei texte evanghelice care ne ajută să intrăm în acest mister: acela despre cele zece fecioare, acela despre talanţi şi acela despre judecata finală. Toate trei fac parte din discursul lui Isus despre sfârşitul timpurilor, în Evanghelia sfântului Matei.

Înainte de toate amintim că, Fiul lui Dumnezeu, cu Înălţarea la cer, a dus la Tatăl omenitatea noastră asumată de El şi vrea să-i atragă pe toţi la sine, să cheme toată lumea să fie primită în braţele deschise ale lui Dumnezeu, pentru ca, la sfârşitul istoriei, întreaga realitate să fie încredinţată Tatălui. Însă există acest "timp imediat" între prima venire a lui Cristos şi ultima, care este tocmai timpul pe care-l trăim. În acest context al "timpului imediat" se situează parabola celor zece fecioare (cf. Mt 25,1-13). Este vorba despre zece tinere care aşteaptă sosirea Mirelui, însă acesta întârzie şi ele adorm. La vestea neaşteptată că Mirele soseşte, toate se pregătesc să-l primească, însă în timp ce cinci dintre ele, înţelepte, au ulei pentru a alimenta propriile candele, celelalte, nechibzuite, rămân cu candelele stinse pentru că n-au ulei; şi în timp ce caută ulei, Mirele soseşte şi fecioarele nechibzuite găsesc închisă poarta care introduce la sărbătoarea de nuntă. Bat cu insistenţă, dar de acum este prea târziu, Mirele răspunde: nu vă cunosc. Mirele este Domnul, iar timpul de aşteptare a sosirii sale este timpul pe care El ni-l dăruieşte, nouă tuturor, cu milostivire şi răbdare, înainte de venirea sa finală; este un timp de veghere; timp în care trebuie să ţinem aprinse candelele credinţei, speranţei şi carităţii, în care să ţinem deschisă inima la bine, la frumuseţe şi la adevăr; timp care trebuie trăit conform lui Dumnezeu, pentru că nu cunoaştem nici ziua, nici ora întoarcerii lui Cristos. Ceea ce ne este cerut este să fim pregătiţi pentru întâlnire - pregătiţi pentru o întâlnire, pentru o frumoasă întâlnire, întâlnirea cu Isus -, care înseamnă a şti să vedem semnele prezenţei sale, să ţinem vie credinţa noastră, cu rugăciunea, cu Sacramentele, să fim vigilenţi pentru a nu adormi, pentru a nu uita de Dumnezeu. Viaţa creştinilor adormiţi este o viaţă tristă, nu este o viaţă fericită. Creştinul trebuie să fie fericit, bucuria lui Isus. Să nu adormim!

A doua parabolă, cea a talanţilor, ne face să reflectăm asupra raportului dintre modul în care folosim darurile primite de la Dumnezeu şi întoarcerea sa, când ne va întreba cum le-am folosit (cf. Mt 25,14-30). Cunoaştem bine parabola: înainte de plecare, stăpânul încredinţează fiecărui servitor câţiva talanţi, pentru ca să fie folosiţi bine în timpul absenţei sale. Celui dintâi îi încredinţează cinci, celui de-al doilea doi şi celui de-al treilea unul. În perioada de absenţă, primii doi servitori înmulţesc talanţii lor - acestea sunt monede antice -, în timp ce al treilea preferă să îngroape talantul său şi să-l încredinţeze intact stăpânului. La întoarcerea sa, stăpânul evaluează activitatea lor: îi laudă pe primii doi, în timp ce al treilea este alungat afară în întuneric, pentru că a ţinut ascuns talantul de frică, închizându-se în el însuşi. Un creştin care se închide în sine însuşi, care ascunde tot ceea ce Domnul i-a dat este un creştin... nu este un creştin! Este un creştin care nu-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ceea ce i-a dăruit! Asta ne spune că aşteptarea întoarcerii Domnului este timpul acţiunii - noi suntem în timpul acţiunii -, timpul în care să facem să rodească darurile lui Dumnezeu nu pentru noi înşine, ci pentru El, pentru Biserică, pentru ceilalţi, timpul în care să căutăm mereu să facem să crească binele în lume. Şi îndeosebi în acest timp de criză, astăzi, este important să nu ne închidem în noi înşine, îngropând propriul talant, propriile bogăţii spirituale, intelectuale, materiale, tot ceea ce Domnul ne-a dat, ci să ne deschidem, să fim solidari, să fim atenţi faţă de celălalt. În piaţă am văzut că sunt mulţi tineri: este adevărat acest lucru? Sunt mulţi tineri? Unde sunt? Pe voi, care sunteţi la începutul drumului vieţii, vă întreb: V-aţi gândit la talanţii pe care Dumnezeu vi i-a dat? V-aţi gândit cum puteţi să-i puneţi în slujba celorlalţi? Nu îngropaţi talanţii! Pariaţi pe idealuri mari, acele idealuri care lărgesc inima, acele idealuri de slujire care vor face rodnici talanţii voştri. Viaţa nu ne este dată pentru ca s-o păstrăm cu gelozie pentru noi înşine, ci ne este dată pentru ca s-o dăruim. Dragi tineri, să aveţi un suflet mare! Nu vă fie frică să visaţi lucruri mari!

În sfârşit, un cuvânt cu privire textul despre judecata finală, în care este descrisă a doua venire a Domnului, când El va judeca toate fiinţele umane, vii şi morţi (cf. Mt 25,31-46). Imaginea folosită de evanghelist este aceea a păstorului care desparte oile de capre. La dreapta sunt aşezaţi cei care au acţionat după voinţa lui Dumnezeu, ajutându-l pe aproapele înfometat, însetat, străin, gol, bolnav, închis - am spus "străin": mă gândesc la atâţia străini care sunt aici în Dieceza de Roma: ce facem pentru ei? - în timp ce la stânga merg cei care nu l-au ajutat pe aproapele. Asta ne spune că noi vom fi judecaţi de Dumnezeu despre caritate, despre modul în care l-am iubit în fraţii noştri, în special cei mai slabi şi nevoiaşi. Desigur, trebuie să ţinem cont mereu de faptul că noi suntem justificaţi, suntem mântuiţi prin har, printr-un act de iubire gratuită a lui Dumnezeu care mereu ne precede; singuri nu putem să facem nimic. Credinţa este înainte de toate un dar pe care noi l-am primit. Însă pentru a aduce roade, harul lui Dumnezeu cere mereu deschiderea noastră la El, răspunsul nostru liber şi concret. Cristos vine să ne aducă milostivirea lui Dumnezeu care mântuieşte. Nouă ne este cerut să ne încredinţăm Lui, să corespundem darului iubirii sale cu o viaţă bună, formată din acţiuni însufleţite de credinţă şi de iubire.

Iubiţi fraţi şi surori, a privi la judecata finală să nu ne provoace niciodată frică; mai degrabă să ne stimuleze să trăim mai bine prezentul. Dumnezeu ne oferă cu milostivire şi răbdare acest timp pentru ca să învăţăm în fiecare zi să-l recunoaştem în cei săraci şi în cei mici, să ne străduim pentru bine şi să fim vigilenţi în rugăciune şi în iubire. Fie ca Domnul, la sfârşitul existenţei noastre şi al istoriei, să ne poată recunoaşte ca servitori buni şi credincioşi. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.