Vatican: Sfânta Liturghie cu cardinalii rezidenţi la Roma cu ocazia sărbătorii sfântului Gheorghe

Marţi, 23 aprilie 2013, la ora 10.00, în Capela Paulină din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Francisc a prezidat concelebrarea euharistică în comemorarea liturgică a sfântului Gheorghe, sărbătoarea sa onomastică, împreună cu cardinalii rezidenţi la Roma.

La începutul celebrării, decanul Colegiului Cardinalilor, cardinalul Angelo Sodano, a exprimat urările în numele tuturor celor prezenţi. După proclamarea sfintei Evanghelii, Papa a rostit omilia pe care o publicăm în continuare:

Mulţumesc Eminenţei Sale, domnul cardinal decan, pentru cuvintele sale: multe mulţumiri, Eminenţă, mulţumesc.

Vă mulţumesc şi vouă care aţi voit să veniţi astăzi. Mulţumesc! Pentru că eu mă simt bine primit de voi. Mulţumesc! Mă simt bine cu voi şi îmi place asta.

Prima lectură de astăzi mă face să mă gândesc că, tocmai în momentul în care izbucneşte persecuţia, izbucneşte misionaritatea Bisericii. Şi aceşti creştini au ajuns până în Fenicia, Cipru şi Antiohia, şi proclamau Cuvântul (cf. Fap 11,19). Aveau această fervoare apostolică înlăuntrul lor; şi credinţa este răspândită astfel! Unii, oameni din Cipru şi din Cirene - nu aceştia, ci alţii care deveniseră creştini - ajunşi la Antiohia, au început să vorbească şi grecilor (cf. Fap 11,20). Este un pas în plus. Şi Biserica merge înainte, astfel. A cui este această iniţiativă de a vorbi grecilor, lucru care nu se înţelegea, pentru că se predica numai iudeilor? Este a Duhului Sfânt, Cel care stimula mai mult, mai mult, mereu.

Însă la Ierusalim, unii, când au auzit asta, au devenit un pic nervoşi şi au trimis o Vizită apostolică, l-au trimis pe Barnaba (cf. Fap 11,22). Probabil, cu un pic de simţ al umorismului, putem spune că acesta este începutul teologic al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei: această Vizită apostolică a lui Barnaba. El a observat şi a văzut că lucrurile mergeau bine (cf. Fap 11,23). Şi Biserica astfel este mai mult Mamă, Mamă a mai multor fii, a multor fii: devine Mamă, Mamă, Mamă tot mai mult, Mamă care ne dă credinţa, Mamă care ne dă identitatea. Însă identitatea creştină nu este o carte de identitate. Identitatea creştină este o apartenenţă la Biserică, pentru că toţi aceştia aparţineau Bisericii, Bisericii Mamă, pentru că a-l găsi pe Isus în afara Bisericii nu este posibil. Marele Paul al VI-lea spunea: este o dihotomie absurdă a voi să se trăiască împreună cu Isus fără Biserică, a-l urma pe Isus în afara Bisericii, a-l iubi pe Isus fără Biserică (cf. Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 16). Şi acea Biserică Mamă pe care ne-o dă Isus ne dă identitatea care nu este numai un sigiliu: este o apartenenţă. Identitate înseamnă apartenenţă. Apartenenţa la Biserică: acest lucru este frumos!

A treia idee care-mi vine în minte - prima: a izbucnit misionaritatea; a doua: Biserica Mamă - este că atunci când Barnaba a văzut acea mulţime - spune textul: "O mare mulţime s-a adăugat la Domnul" (Fap 11,24) - când a văzut acea mulţime, s-a bucurat. "Când a ajuns şi a văzut harul lui Dumnezeu, el s-a bucurat" (Fap 11,23). Este bucuria proprie a evanghelizatorului. Este, aşa cum spunea Paul al VI-lea, "dulcea şi mângâietoarea bucurie de a evangheliza" (cf. Exortaţia apostolică Evangelii nuntiandi, 80). Şi această bucurie începe cu o persecuţie, cu o tristeţe mare, şi se termină cu bucuria. Şi astfel Biserica merge înainte, aşa cum spune un sfânt, printre persecuţiile lumii şi consolările Domnului (cf. Sfântul Augustin, De civitate Dei, 18, 51, 2: PL 41,614). Aşa este viaţa Bisericii. Dacă noi vrem să mergem pe drumul mondenităţii, negociind cu lumea - aşa cum voiau să facă macabeii, care erau tentaţi în acel timp - niciodată nu vom avea mângâierea Domnului. Şi dacă noi căutăm numai mângâierea, va fi o mângâiere superficială, nu aceea a Domnului, va fi o mângâiere umană. Biserica merge mereu între Cruce şi Înviere, între persecuţii şi mângâierile Domnului. Şi acesta este drumul: cine merge pe acest drum nu greşeşte.

Ne gândim astăzi la misionaritatea Bisericii: aceşti discipoli care au ieşit din ei înşişi pentru a merge şi chiar şi aceia care au avut curajul de a-l vesti pe Isus grecilor, lucru aproape scandalos în acel timp (cf. Fap 11,19-20). Ne gândim la Biserica Mamă care creşte, creşte cu noi fii, cărora le dă identitatea credinţei, pentru că nu se poate crede în Isus fără Biserică. A spus asta Isus însuşi în Evanghelie: Dar voi nu credeţi, pentru că nu faceţi parte dintre oile mele (cf. In 10,26). Dacă nu suntem "oi ale lui Isus", credinţa nu vine; este o credinţă atenuată, o credinţă fără substanţă. Şi ne gândim la mângâierea pe care a avut-o Barnaba, care este tocmai "dulcea şi mângâietoarea bucurie de a evangheliza". Şi îi cerem Domnului această parresia, această apostolică fervoare, care să ne stimuleze să mergem înainte, ca fraţi, noi toţi: înainte! Înainte, purtând numele lui Isus în sânul Sfintei Maici Biserici, aşa cum spunea sfântul Ignaţiu, ierarhice şi catolice. Aşa să fie.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.