Vatican: Omilia de la Liturghia Crismei (28 martie 2013)

Iubiţi fraţi şi surori,

Cu bucurie celebrez prima Liturghie a Crismei ca Episcopi de Roma. Vă salut pe toţi cu afecţiune, îndeosebi pe voi, dragi preoţi, care astăzi, ca şi mine, amintiţi ziua hirotonirii.

Lecturile şi Psalmul ne vorbesc despre "unşi": Slujitorul lui Jahve din Isaia, regele David şi Isus Domnul nostru. Cei trei au în comun că ungerea pe care o primesc este destinată să ungă poporul fidel al lui Dumnezeu, ai cărui servitori sunt; ungerea lor este pentru cei săraci, pentru cei închişi, pentru cei asupriţi... O imagine foarte frumoasă a acestui "a fi pentru" a sfintei crisme este aceea din Psalmul 133: "Este ca untdelemnul de preţ pe cap, care coboară pe barbă, pe barba lui Aron, care se prelinge pe marginea veşmintelor sale" (v. 2). Imaginea uleiului care se prelinge, care coboară de la barba lui Aron până la poala veşmintelor sale sacre, este imaginea ungerii sacerdotale care prin intermediul Celui Uns ajunge până la marginile universului reprezentat în veşmintele.

Veşmintele sacre ale Marelui Preot sunt bogate în simbolisme; unul dintre ele este acela al numelor fiilor lui Israel imprimate pe pietrele de onix care împodobeau partea din spate a efodului de la care provine casula noastră actuală: şase deasupra pietrei din partea dreaptă şi şase deasupra celei din partea stângă (cf. Ex 28,6-14). Şi în pieptar erau imprimate numele celor douăsprezece triburi ale lui Israel (cf. Ex 28,21). Asta înseamnă că preotul celebrează luând pe umerii săi poporul încredinţat lui şi purtând numele lor imprimate în inimă. Când ne îmbrăcăm cu umila noastră casula, poate să ne facă bine să simţim pe umeri şi în inimă greutatea şi chipul poporului nostru credincios, al sfinţilor noştri şi al martirilor noştri, care în acest timp sunt aşa de mulţi!

De la frumuseţea a ceea ce este liturgic, care nu este simplu ornament şi gust pentru stindarde, ci prezenţă a gloriei Dumnezeului nostru care străluceşte în poporul său viu şi întărit, să trecem acum să privim la acţiunea. Uleiul preţios care unge capul lui Aron nu se limitează să parfumeze persoana sa, ci se prelinge şi ajunge la "periferii". Domnul va spune clar aceasta: ungerea sa este pentru cei săraci, pentru cei închişi, pentru cei bolnavi şi pentru cei care sunt trişti şi singuri. Ungerea, iubiţi fraţi, nu este pentru a ne parfuma pe noi înşine şi cu atât mai puţin ca să o păstrăm într-o sticluţă, pentru că uleiul ar deveni rânced... şi inima amară.

Preotul bun se recunoaşte din modul cum este uns poporul său; aceasta este o dovadă clară. Atunci când oamenii noştri sunt unşi cu ulei de bucurie se observă asta: de exemplu, când se iese de la Liturghie cu chipul celui care a primit o veste bună. Oamenilor noştri le este pe plac Evanghelia predicată cu ungere, le este pe plac atunci când Evanghelia pe care o predicăm ajunge la viaţa lor zilnică, atunci când coboară ca uleiul lui Aron până la marginile realităţii, atunci când luminează situaţiile limită, "periferiile" unde poporul fidel este mai expus invaziei celor care vor să prăduiască credinţa sa. Oamenii ne mulţumesc pentru că simt că ne-am rugat cu realităţile vieţii lor de fiecare zi, cu suferinţele lor şi bucuriile lor, cu neliniştile lor şi speranţele lor. Şi atunci când simt că parfumul Celui Uns, al lui Cristos, ajunge prin intermediul nostru, sunt încurajaţi să ne încredinţeze tot ceea ce doresc să ajungă la Domnul: "rugaţi-vă pentru mine, părinte, pentru că am această problemă", "binecuvântaţi-mă, părinte", "rugaţi-vă pentru mine", sunt semnul că ungerea a ajuns la poala mantiei, pentru că este transformată în implorare, implorare a Poporului lui Dumnezeu. Când suntem în această relaţie cu Dumnezeu şi cu Poporul său şi harul trece prin intermediul nostru, atunci suntem preoţi, mediatori între Dumnezeu şi oameni. Ceea ce intenţionez să subliniez este că trebuie să reînsufleţim mereu harul şi să intuim în orice cerere, uneori inoportună, uneori pur materială sau chiar banală - dar este aşa numai aparent, dorinţa oamenilor noştri de a fi unşi cu uleiul parfumat, pentru că ştie că noi îl avem. A intui şi a simţi, aşa cum a simţit Domnul neliniştea plină de speranţă a femeii care suferea de hemoragie atunci când a atins poala mantiei sale. Acest moment al lui Isus, în mijlocul oamenilor care-l înconjurau din toate părţile, întrupează toată frumuseţea lui Aron îmbrăcat preoţeşte şi cu uleiul care coboară pe veşmintele sale. Este o frumuseţe ascunsă care străluceşte numai pentru acei ochi plini de credinţă ai femeii care suferea de hemoragie. Totuşi, discipolii înşişi - viitori preoţi - nu reuşesc să vadă, nu înţeleg: în "periferia existenţială" văd numai superficialitatea mulţimii care se adună din toate părţile ajungând să-l sufoce pe Isus (cf. Lc 8,42). Dimpotrivă, Domnul simte forţa ungerii divine care ajunge la poalele mantiei sale.

Aşa trebuie să ieşim ca să experimentăm ungerea noastră, puterea sa şi eficacitatea sa răscumpărătoare: în "periferii" unde este suferinţă, unde este sânge vărsat, unde este orbire care doreşte să vadă, unde sunt prizonieri ai atâtor stăpâni răi. Mai precis nu-l întâlnim pe Domnul în autoexperienţele sau în introspecţiile repetate: cursurile de auto-ajutor în viaţă pot să fie utile, însă a trăi viaţa noastră sacerdotală trecând de la un curs la altul, din metodă în metodă, ne face să devenim pelagieni, să minimalizăm puterea harului, care se activează şi creşte în măsura în care, cu credinţă, ieşim să ne dăm pe noi înşine şi să dăm Evanghelia altora, să dăm puţina ungere pe care o avem celor care nu au absolut nimic.

Preotul care iese puţin din el însuşi, care unge puţin - nu spun "deloc" pentru că, slavă lui Dumnezeu, oamenii ne fură ungerea - pierde ceea ce este mai bun din poporul nostru, ceea ce este capabil să activeze partea cea mai profundă a inimii sale prezbiterale. Cel care nu iese din el însuşi, în loc să fie mediator, devine puţin câte puţin un intermediar, un gestionar. Cu toţii cunoaştem diferenţa: intermediarul şi gestionarul "au deja plata lor" şi de vreme ce nu pun în joc propria piele şi propria inimă, nu primesc o mulţumire afectuoasă, care se naşte din inimă. Exact de aici derivă insatisfacţia unora care ajung să fie trişti, preoţi trişti, şi transformaţi într-un soi de colecţionari de antichităţi sau de noutăţi, în loc să fie păstori cu "mirosul oilor" - asta vă cer: fiţi păstori cu "mirosul oilor", care să miroase aşa -; în loc să fie păstori în mijlocul propriei turme şi pescari de oameni. Este adevărat că aşa-zisa criză de identitate sacerdotală ne ameninţă pe toţi şi ajunge la o criză de civilizaţie; însă, dacă ştim să doborâm valul său, noi vom putea înainta în larg în numele Domnului şi să aruncăm năvoadele. Este bine că realitatea însăşi ne face să mergem acolo unde ceea ce suntem prin har apare clar ca har pur, în această mare a lumii actuale unde are valoare numai ungerea - şi nu funcţia -, şi sunt rodnice năvoadele aruncate numai în numele Celui în care noi am avut încredere: Isus.

Iubiţi credincioşi, fiţi aproape de preoţii voştri cu afecţiunea şi cu rugăciunea pentru ca să fie mereu Păstori după inima lui Dumnezeu.

Dragi preoţi, Dumnezeu Tatăl să reînnoiască în noi Duhul sfinţeniei cu care am fost unşi, să-l reînnoiască în inima noastră în aşa fel încât ungerea să ajungă la toţi, chiar şi la "periferii", acolo unde poporul nostru credincios îl aşteaptă şi-l apreciază mai mult. Lumea noastră să ne simtă discipoli ai Domnului, să simtă că suntem îmbrăcaţi cu numele lor, că nu căutăm altă identitate; şi să poată primi prin cuvintele şi faptele noastre acest untdelemn al bucuriei pe care ni l-a adus Isus, Cel Uns. Amin.

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.