Cuvântul sculptat în sunet

De Mattia Rossi

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani, subliniază cum credinţa se naşte din ascultare (10,17): în acest An al Credinţei este necesar mai mult ca oricând să ne oprim asupra declaraţiei pauline şi s-o recitim în acea ramură a artei sacre, muzica, în care ascultarea este determinantă. Şi în cântul gregorian întâlnim o deplină şi perfectă natură exegetică chiar mai înainte decât natura muzicală: subordonarea totală a desfăşurării muzicale gregoriene faţă de Cuvânt face în aşa fel încât această formă de artă să devină lectio divina. Biserica, în gregoriană, nu se preocupă numai să "rostească" un text, ci să-l "explice" şi, propunându-l drept "cânt oficial", garantează o înţelegere corectă a fenomenului liturgic ca manifestare sonoră corectă a Cuvântului.

Acesta, cântul gregorian, nu face asta numai în linie generală, ci şi cu fiecare text care, presărat ici şi acolo în repertoriu, tratează despre credinţă.

Iată două exemple, dintre cele mai fascinante, a modului în care gregorianul tratează tema credinţei.

Printre textele mai bine construite, dintr-un punct de vedere retoric, din întregul corpus gregorian se numără fără îndoială communio Lutum fecit din duminica a IV-a din Postul Mare, numită "a orbului din naştere", în care se citează textul evanghelic în care se relatează minunea lui Isus care, ungând cu noroi obţinut din saliva sa, redă vederea unui orb: Lutum fecit ex sputo Dominus, et linivit oculos meos: et abii, et lavi, et vidi, et credidi Deo ("Domnul a făcut noroi cu saliva şi a uns pe ochii mei: am plecat, m-am spălat, am văzut şi am crezut în Dumnezeu"), recită textul antifonului. Dorinţa, întrupată de cel orb, de maturizare spirituală şi de renaştere (simbolizată de apa din piscina Siloe) în credinţă, este perfect pictată în structura componistică a lui communio Lutum fecit. Textul, în silabicitatea sa generală simplă este în întregime construită într-un climat de crescendo puternic: unei uşurinţe şi prospeţimi ritmice a întregii prime părţi îi corespunde o creştere puternică de tensiune, accentuată şi de quadruplul et... et... et... et... din text, din partea a doua: et abii, et lavi, et vidi, et credidi Deo ("am plecat, m-am spălat, am văzut şi am crezut în Dumnezeu"). Asupra celui de-al doilea verb (et lavi) se asistă la o primă lărgire a ritmului destinat, apoi la o intensă revărsare asupra celui de-al treilea element al frazei (et vidi): în acest punct, compozitorul gregorian pune toată încărcătura şi greutatea ritmică.

Această atitudine elimină total concepţia noastră: toată forţa şi tensiunea muzicală nu sunt puse pe final, pe "şi am crezut în Dumnezeu", aşa cum ne-am putea aştepta, ci pe "am văzut", creând astfel un climat de aşteptare puternică. De altfel, este o consecinţă a logicii umane a orbului: vederea era ceea ce-l interesa să obţină. Credinţa, a crede în Dumnezeu, pare aproape o consecinţă naturală a minunii, aşa încât et credidi Deo nu este exprimat cu simplitatea, naturaleţea şi uşurinţa cu care începuse textul. Şi confirmarea acestei desfăşurări muzicale proiective, expresie a unui proces de credinţă proiectat spre Dumnezeu, este pusă pe ultima silabă de la credidi asupra căreia găsim o neumă ("oriscus") care indică un elan rapid spre ceea ce urmează (Deo) ca şi cum, încă o dată, compozitorul ar fi voit să sublinieze sensul drumului de credinţă.

Dintr-un punct de vedere textual va rezulta, fără îndoială, mai comprehensibilă inserarea în această mică antologie a lui communio din duminica a II-a a Paştelui Mitte manum în care se citează cuvintele pe care Isus le adresează necredinciosului sfânt Toma: Mitte manum tuam et cognosce loca clavorum, alleluia. Et noli esse incredulus sed fidelis, alleluia, alleluia ("Pune-ţi mâna şi simte semnul cuielor, aleluia. Şi nu fi necredincios, ci credincios, aleluia, aleluia"). Şi acest text se prezintă ca foarte simplu şi începe imediat cu trei termeni foarte puternici şi fiecare dintre ei rezultă, în modul său, marcat. Cu verbul Mitte, pune, înainte de toate: este invitaţia pe care Isus o adresează lui Toma, este acţiunea graţie căreia apostolul necredincios se poate deschide la credinţă şi este marcată din nou cu o puternică desprindere la prima notă. Manum, al doilea cuvânt, este instrumentul prin care Toma ajunge la credinţă: o mare lărgire a celei de-a doua silabe (num) măreşte termenul şi-l subliniază unindu-l cu ceea ce urmează. Tuam, pune mâna "ta": este invitaţia pe care Isus, astăzi, în vitalitatea Cuvântului (Evr 4,12), o adresează necredinciosului Toma care este în fiecare dintre noi: Mitte manum tuam trei cuvinte distincte subliniate, dar care formează o unică frază, un unic îndemn de a ne deschide la credinţă. Şi conjuncţia care urmează, et, este puternic lărgită cu scopul de a crea aşteptare pentru fraza următoare: cognosce loca clavorum. Un et foarte suspensiv care pregăteşte, deci, provocarea lui Isus: "simte semnul cuielor!".

Analiza acestui text ne permite o reflecţie ulterioară. În general, există o idee despre cântul gregorian ca despre o culegere de "cântece": în realitate, ceea noi etichetăm în mod comod drept "cânt gregorian" este, înainte de toate, o exprimare sonoră a Scripturii. Şi după cum fiecare text din Scriptură trăieşte în relaţie cu un altul (să ne gândim, de exemplu, la Vechiul Testament în relaţie cu Noul Testament), tot aşa fiecare bucată gregoriană trimite la alta şi, mai mult, există în funcţie de cealaltă. Nu este o culegere de cântări, ci, parafrazând imaginea sonoră a "trupului" paulin în care fiecare bucată-mădular există numai în proiecţia altuia dar mereu şi oricum în slujba întregului trup.

Aşadar, pentru înţelegerea celor afirmate este extraordinară partea a doua a textului Mitte manum analizat până aici, Et noli esse incredulus, sed fidelis: această frază are aceeaşi melodie precisă de la et linivit eculos meos din textul Lutum fecit, analizat anterior. Aceasta este retorica gregorianului: două texte fără legătură între ele din punct de vedere exterior (unul de Postul Mare, celălalt pascal) sunt, în realitate, puternic legate de o melodie identică. Aşadar, este clar că intenţia compozitorului este în mod rafinat retorică: să facă trimitere între cele două texte deoarece aparţin unui singur "argument", credinţa.

În aceste două scurte exemple se observă, suficient de bine, cum este necesar mai mult ca oricând să schimbăm perspectiva noastră cu privire la cântul gregorian: mai înainte de a-l considera ca fenomen muzical, el reprezintă o manifestare a Cuvântului lui Dumnezeu "viu şi plin de putere" (Evr 4,12). Şi, pentru noi ascultătorii de astăzi, o minunată omilie în muzică.

(După L'Osservatore romano, miercuri 23 ianuarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.