De ce Codex Iuris Canonici este cel mai autoritar text de ecleziologie

În faţa oglinzii conciliului

De Francesco Coccopalmerio

Unui prieten jurnalist, care îmi cerea să-i dau o definiţie, pe cât posibil rapidă şi eficace, a Codului de Drept Canonic, mi-a venit, aproape spontan, acest răspuns: "Codul: un text de ecleziologie, oglindă a Conciliului al II-lea din Vatican". Interlocutorul meu m-a privit un pic uimit, dar şi interesat, sau complăcut, şi mi-a cerut explicaţii.

Codex iuris canonici este un text de ecleziologie din simplul motiv că, în toate părţile sale, vorbeşte despre Biserică şi numai despre Biserică. Pentru a ne convinge, este suficient să citim titlurile diferitelor cărţi: "II. Poporul lui Dumnezeu"; "III. Funcţia Bisericii de a învăţa"; "IV. Funcţia Bisericii de a sfinţi"; "V. Bunurile materiale ale Bisericii"; "VI. Sancţiunile în Biserică"; "VII. Procesele" (desigur în Biserică). Prima carte, "Normele generale", este o parte tehnică, ce foloseşte pentru a le înţelege pe celelalte.

Aşadar, este verificată prima parte a definiţiei: Codul de drept canonic este un text de ecleziologie. Şi - fără nici o îndoială - este textul de ecleziologie care se bucură de autoritate mai mare.

Este clar că Codul este un text de ecleziologie, să spunem cu statut special. Şi, de fapt, referitor la structură, se exprimă în canoane, adică în formule concise şi, referitor la conţinut, tratează probleme ecleziologice după o optică proprie, concentrându-şi atenţia asupra subiecţilor multipli în Biserică şi descriind atribuţiile lor, adică obligaţiile, drepturile şi abilitările, într-un cuvânt realităţile juridice. Pentru a da exemplele cele mai disparate, se merge de la dreptul credincioşilor de a întemeia asociaţii (can. 215), la definiţia diecezei (can. 369), la obligaţiile parohului (can. 528-530).

În acest moment, apare comprehensibil ca vreunul să întrebe: Cum poate un Cod să fie un text de ecleziologie, deci un text teologic? De fapt, un text teologic conţine aserţiuni de credinţă sau, oricum, de doctrină. Un Cod nu este oare numai un ansamblu de canoane, adică un ansamblu de legi?

Răspunsul nu este uşor şi cere, desigur, din partea mea, o specială angajare de claritate, dar cere, probabil din partea unor cititori, şi o mai mare disponibilitate intelectuală în sensul de abandonare a prejudecăţilor care ar putea împiedica înţelegerea.

Trebuie să punem înainte de toate o realitate care condiţionează tot discursul. În Biserică există realităţi juridice, obligaţii, drepturi, abilitări, care au fost instituite, care deci există, prin voinţa lui Cristos însuşi, fondator al Bisericii. Putem să le numim "ontologice".

Apoi există realităţi juridice constituite şi existente nu din voinţa lui Cristos fondatorul, ci din voinţa legislatorului eclezial. Putem să le numim "pozitive".

Pe bună dreptate, unii aşteaptă exemple. Dăm două exemple. Primul, clar şi important, de realitate juridică ontologică este obligaţia şi dreptul tuturor credincioşilor creştini de a le oferi Păstorilor lor sfaturi pentru binele Bisericii. Este clar că această atribuţie le vine credincioşilor din sacramentul Botezului, deci există prin voinţa lui Cristos. În schimb, un exemplu, de altfel cunoscut, de realitate juridică pozitivă este structura Consiliului pastoral parohial cu obligaţiile şi drepturile care revin celor care fac parte din el. Este clar că toate acestea nu provin de la voinţa lui Cristos, ci numai de la cea a legislatorului eclezial. Prima realitate juridică, aceea ontologică, este conţinută în can. 212 § 3, iar a doua, cea pozitivă, este stabilită în can. 536. Aceste două texte sunt două exemple de canoane cu conţinut diferit: primul are conţinut ontologic, al doilea are conţinut pozitiv. Şi celelalte canoane pot fi deosebite în mod oportun, chiar fără rigiditate, în canoane ontologice sau pozitive şi de aceea pot fi catalogate într-o dublă tipologie. Această realitate fundamentală ne introduce în continuarea reflecţiei.

E vorba de a analiza autorul Codului şi natura activităţii desfăşurate de el. De fapt, atunci când autorul Codului formulează fiecare canon, el face o operaţiune complexă care are o dublă tipologie. Atunci când formulează canoanele pozitive, el face un act de voinţă, cu care constituie, adică face să existe, realităţile juridice conţinute în canoane. Putem spune că formularea canoanelor cu conţinut pozitiv este propriu-zis un act de legislaţie. Atunci când formulează canoanele ontologice, el face un act nu de voinţă, nu de constituire, ci de cunoaştere a unei realităţi juridice deja existente şi în acelaşi timp de declarare a realităţii însăşi. Putem spune că formularea canoanelor cu conţinut ontologic este propriu-zis un act de magisteriu.

Cele spuse mai sus referitor la conţinutul canoanelor şi la dubla tipologie care derivă, putem spune acum referitor la natura canoanelor: canoanele cu conţinut pozitiv sunt canoane legislative, iar canoanele cu conţinut ontologic sunt canoane magisteriale.

Dacă, acum, reunim şi recitim toate canoanele magisteriale, putem răspunde, în mod - cred - satisfăcător la întrebarea formulată mai sus: cum poate un Cod să fie un text teologic, să conţină aserţiuni de credinţă sau, oricum, de doctrină? Da, Codul conţine aserţiuni de credinţă şi de doctrină exact în ansamblul de canoane magisteriale.

Ca atare, Codul apare oglindă a Conciliului deoarece preia cu fidelitate doctrina Conciliului al II-lea din Vatican. E suficient să recitim canoanele 240 şi următoarele despre christifideles sau canoanele 330 şi următoarele despre raporturile dintre episcopat şi primat pentru a ne da seama cu uşurinţă despre ceea ce am afirmat. O dovadă foarte simplă şi chiar literală: să încercăm să confruntăm can. 212 § 2 cu Lumen gentium 37, 1. Deci Codul oglindeşte ecleziologia Conciliului al II-lea din Vatican sau este un compendiu al său. Dar putem spune ceva mai mult. Adică faptul că imaginea Conciliului oglindită cu fidelitate în canoane este ulterior înfrumuseţată de Cod. În ce sens? Pentru simplul motiv că Codul adaugă la realitatea juridică ontologică, oglindită de Conciliul al II-lea din Vatican, o realitate juridică pozitivă, constituită de legislatorul eclezial. Cu alte cuvinte şi întorcându-ne la exemplele folosite mai sus: obligaţia-dreptul credincioşilor de a oferi sfaturi Păstorilor (realitate juridică ontologică despre care vorbeşte can. 212 § 3) este dotat cu dispoziţia despre Consiliul pastoral parohial (realitate juridică pozitivă din can. 536) şi cu asta este făcută mai eficace în realizarea sa concretă, deci făcută imagine mai vie.

Cu alte cuvinte, atribuţia credincioşilor de a-i sfătui pe Păstori ar fi mai puţin completă fără ulterioara dispoziţie despre Consiliul pastoral parohial, în timp ce cu această structură este ulterior valorizată. În acest sens vorbim despre imagine ulterior înfrumuseţată.

Acesta este, pe scurt, Codex iuris canonici. Şi ne permitem să adăugăm că acest text de ecleziologie oglindă a Conciliului al II-lea din Vatican, operă cu structură complexă şi cu întreţinere delicată, este într-un fel încredinţată îngrijirilor speciale ale Consiliului Pontifical pentru Textele Legislative, care trebuie să-i promoveze, împreună cu cunoaşterea şi respectarea fidelă, şi - atunci când este necesar - oportuna actualizare sugerând Papei, care este Legislatorul Suprem, eventuale integrări sau modificări.

Ne dorim ca această celebrare a celei de-a treizecia aniversări a promulgării lui Codex iuris canonici să fie o ocazie eficace pentru redescoperirea inteligentă şi cordială a acestei opere fundamentale şi a - folosim expresia lui Ioan Paul al II-lea în constituţia apostolică de promulgare Sacrae disciplinae leges - "caracterului său de complementaritate în raport cu învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican".

(După L'Osservatore romano, 30 ianuarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.