Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
pentru Cea de-a XLVI-a Zi Mondială a Păcii:
1 ianuarie 2013

Fericiţi făcătorii de pace

1. Fiecare an aduce cu sine aşteptarea unei lumi mai bune. În această perspectivă, îl rog pe Dumnezeu, Tatăl omenirii, să ne dea înţelegerea şi pacea, ca să se poată împlini pentru toţi aspiraţiile după o viaţă fericită şi prosperă.

La 50 de ani de începutul Conciliului Vatican II, care a permis să se întărească misiunea Bisericii în lume, încurajează faptul de a constata că creştinii, ca popor al lui Dumnezeu în comuniune cu el şi în drum printre oameni, se angajează în istorie împărtăşind bucurii şi speranţe, tristeţi şi nelinişti¹, vestind mântuirea lui Cristos şi promovând pacea pentru toţi.

În realitate, timpurile noastre, marcate de globalizare, cu aspectele sale pozitive şi negative, precum şi de conflicte sângeroase încă în desfăşurare şi de ameninţări de război, reclamă o angajare reînnoită şi corală în căutarea binelui comun, a dezvoltării tuturor oamenilor şi a omului întreg.

Alarmează focarele de tensiune şi de contrapoziţie provocate de inegalităţi crescânde între bogaţi şi săraci, de prevalenţa unei mentalităţi egoiste şi individualiste exprimată şi de un capitalism financiar dezordonat. În afară de diferitele forme de terorism şi de criminalitate internaţională, sunt periculoase pentru pace acele fundamentalisme şi acele fanatisme care distrug adevărata natură a religiei, chemată să favorizeze comuniunea şi reconcilierea dintre oameni.

Şi totuşi multiplele opere de pace, de care este bogată lumea, mărturisesc vocaţia înnăscută a omenirii la pace. În fiecare persoană, dorinţa de pace este aspiraţie esenţială şi coincide, într-o anumită manieră, cu dorinţa unei vieţi umane depline, fericite şi bine realizate. Cu alte cuvinte, dorinţa de pace corespunde unui principiu moral fundamental, adică, obligaţiei-dreptului unei dezvoltări integrale, sociale, comunitare, şi asta face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la om. Omul este făcut pentru pacea care este dar al lui Dumnezeu.

Toate acestea mi-au sugerat să mă inspir pentru acest Mesaj din cuvintele lui Isus Cristos: "Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu" (Mt 5,9).

Fericirea evanghelică

2. Fericirile, proclamate de Isus (cf. Mt 5,3-12 şi Lc 6,20-23), sunt promisiuni. De fapt, în tradiţia biblică, genul literar al fericirii este unul care mereu aduce cu sine o veste bună, adică o evanghelie, care culminează într-o promisiune. Aşadar, fericirile nu sunt numai recomandări morale, a căror respectare prevede la timpul cuvenit - timp situat de obicei în cealaltă viaţă - o răsplată, adică o situaţie de fericire viitoare. Mai degrabă, fericirea constă în împlinirea unei promisiuni adresate tuturor celor care se lasă conduşi de exigenţele adevărului, dreptăţii şi iubirii. Cei care se încred în Dumnezeu şi în promisiunile sale apar adesea în ochii lumii naivi sau departe de realitate. Ei bine, Isus le declară lor că nu numai în cealaltă viaţă, ci deja în această viaţă vor descoperi că sunt fii ai lui Dumnezeu şi că din totdeauna şi pentru totdeauna Dumnezeu este complet solidar cu ei. Vor înţelege că nu sunt singuri, pentru că el este de partea celor care se angajează pentru adevăr, dreptate şi iubire. Isus, revelaţie a iubirii Tatălui, nu ezită să se ofere în jertfirea de sine însuşi. Atunci când este primit Isus Cristos, om-Dumnezeu, se trăieşte experienţa fericită a unui dar imens: împărtăşirea vieţii însăşi a lui Dumnezeu, adică viaţa harului, garanţie a unei existenţe pe deplin fericite. Isus Cristos ne dăruieşte, îndeosebi, pacea adevărată care se naşte din întâlnirea încrezătoare a omului cu Dumnezeu.

Fericirea lui Isus spune că pacea este dar mesianic şi operă umană în acelaşi timp. În realitate, pacea presupune un umanism deschis la transcendenţă. Este rod al darului reciproc, al unei îmbogăţiri reciproce, graţie darului care provine din Dumnezeu şi permite să se trăiască împreună cu ceilalţi şi pentru ceilalţi. Etica păcii este etică a comuniunii şi a împărtăşirii. Aşadar, este indispensabil ca diferitele culturi de astăzi să depăşească antropologii şi etici bazate pe argumente teoretico-practice pur şi simplu subiectiviste şi pragmatice, în virtutea cărora raporturile convieţuirii sunt inspirate din criterii de putere sau de profit, mijloacele devin scopuri şi viceversa, cultura şi educaţia sunt centrate numai pe instrumente, pe tehnici şi pe eficienţă. Precondiţie a păcii este desfiinţarea dictaturii relativismului şi a tezei despre o morală complet autonomă, care împiedică recunoaşterea legii morale naturale de care nu se poate face abstracţie, scrise de Dumnezeu în conştiinţa fiecărui om. Pacea este construire a convieţuirii în termeni raţionali şi morali, sprijinindu-ne pe un fundament a cărui măsură nu este creată de om, ci de Dumnezeu. "Domnul va da putere poporului său, va binecuvânta poporul său cu pace", aminteşte Psalmul 29 (v. 11).

Pacea: dar al lui Dumnezeu şi operă a omului

3. Pacea se referă la integritatea persoanei umane şi subînţelege implicarea omului întreg. Este pace cu Dumnezeu, în trăirea conform voinţei sale. Este pace interioară cu noi înşine şi pace exterioară cu aproapele şi cu toată creaţia. Comportă în mod deosebit, aşa cum a scris fericitul Ioan al XXIII-lea în enciclica Pacem in terris, a cărei a cincizecea aniversare va fi peste câteva luni, construirea unei convieţuiri întemeiate pe adevăr, pe libertate, pe iubire şi pe dreptate². Negarea a ceea ce constituie adevărata natură a fiinţei umane, în dimensiunile sale esenţiale, în capacitatea sa intrinsecă de a cunoaşte adevărul şi binele şi, în ultimă analiză, pe Dumnezeu însuşi, pune în pericol construirea păcii. Fără adevărul despre om, înscris de Creator în inima sa, libertatea şi iubirea slăbesc, dreptatea îşi pierde fundamentul exercitării sale.

Pentru a deveni autentici făcători de pace sunt fundamentale atenţia faţă de dimensiunea transcendentă şi colocviul constant cu Dumnezeu, Tată milostiv, prin care se imploră răscumpărarea dobândită nouă de Fiul său unicul-născut. Astfel, omul poate să învingă acel germen de întunecare şi de negare a păcii care este păcatul în toate formele sale: egoism şi violenţă, aviditate şi voinţă de putere şi de dominare, intoleranţă, ură şi structuri nedrepte.

Realizarea păcii depinde mai ales de recunoaşterea faptului de a fi, în Dumnezeu, o unică familie umană. Ea se structurează, aşa cum a învăţat enciclica Pacem in terris, prin relaţii interpersonale şi instituţii sprijinite şi însufleţite de un "noi" comunitar, care implică o ordine morală, internă şi externă, în care se recunosc cu sinceritate, după adevăr şi dreptate, drepturile şi obligaţiile reciproce. Pacea este ordinea însufleţită şi integrată de iubire, aşa încât să simţim ca proprii necesităţile şi exigenţele celuilalt, să-i facem părtaşi pe ceilalţi de propriile bunuri şi să facem tot mai răspândită în lume comuniunea valorilor spirituale. Este ordinea realizată în libertate, adică în modul în care se potriveşte demnităţii de persoane, care prin însăşi natura lor raţională, asumă responsabilitatea propriei activităţi³.

Pacea nu este un vis, nu este o utopie: este posibilă. Ochii noştri trebuie să vadă mai în profunzime, sub suprafaţa aparenţelor şi a fenomenelor, pentru a observa o realitate pozitivă care există în inimi, pentru că orice om este creat după chipul lui Dumnezeu şi este chemat să crească şi să contribuie la edificarea unei lumi noi. De fapt, însuşi Dumnezeu, prin întruparea Fiului şi răscumpărarea realizată de el, a intrat în istorie făcând să apară o nouă creaţie şi o nouă alianţă între Dumnezeu şi om (cf. Gen 31,31-34), dându-ne posibilitatea de a avea "o inimă nouă" şi "un duh nou" (cf. Ez 36,26).

Tocmai pentru aceasta, Biserica este convinsă că există urgenţa unei noi vestiri a lui Isus Cristos, primul şi principalul factor al dezvoltării integrale a popoarelor şi chiar al păcii. De fapt, Isus este pacea noastră, dreptatea noastră, reconcilierea noastră (cf. Ef 2,14; 2Cor 5,18). Făcătorul de pace, conform fericirii lui Isus, este cel care caută binele celuilalt, binele deplin al sufletului şi al trupului, astăzi şi mâine.

Din această învăţătură se poate deduce că orice persoană şi orice comunitate - religioasă, civilă, educativă şi culturală - este chemată să realizeze pacea. Pacea este în mod principal realizare a binelui comun a diferitelor societăţi, primare şi intermediare, naţionale, internaţionale şi în cea mondială. Tocmai pentru aceasta se poate considera că drumurile de realizare a binelui comun sunt şi drumurile care trebuie parcurse pentru a obţine pacea.

Făcători de pace sunt aceia care iubesc, apără şi promovează viaţa în integralitatea sa

4. Calea de realizare a binelui comun şi a păcii este înainte de toate respectul faţă de viaţa umană, considerată în multiplicitatea aspectelor sale, începând de la zămislirea sa, în dezvoltarea sa şi până la sfârşitul său natural. Aşadar, adevăraţi făcători de pace sunt aceia care iubesc, apără şi promovează viaţa umană în toate dimensiunile sale: personală, comunitară şi transcendentă. Viaţa în plinătate este apogeul păcii. Cine vrea pacea nu poate să tolereze atentate şi delicte împotriva vieţii.

Cei care nu apreciază suficient valoarea vieţii umane şi, prin urmare, susţin de exemplu liberalizarea avortului, probabil că nu-şi dau seama că în felul acesta propun urmărirea unei păci iluzorii. Fuga de responsabilităţi, care slăbeşte persoana umană, şi cu atât mai mult uciderea unei fiinţe lipsite de apărare şi nevinovate, nu vor putea produce niciodată fericire sau pace. De fapt, cum se poate crede că se realizează pacea, dezvoltarea integrală a popoarelor sau chiar salvgardarea ambientului, fără să fie tutelat dreptul la viaţă al celor mai slabi, începând de la cei care trebuie să se nască? Orice lezare adusă vieţii, în special în începutul său, provoacă în mod inevitabil daune ireparabile dezvoltării, păcii, ambientului. Nici nu este corect a codifica în manieră ascunsă false drepturi şi măsuri arbitrare, care, bazate pe o viziune reductivă şi relativistă despre fiinţa umană şi pe folosirea abilă de expresii ambigue, menite să favorizeze un pretins drept la avort şi la eutanasie, ameninţă dreptul fundamental la viaţă.

Şi structura naturală a căsătoriei trebuie recunoscută şi promovată, ca unire între un bărbat şi o femeie, faţă de tentativele de a o face echivalentă din punct de vedere juridic cu forme de unire radical diferite care, în realitate, îi dăunează şi contribuie la destabilizarea ei, întunecând caracterul său special şi rolul său social de neînlocuit.

Aceste principii nu sunt adevăruri de credinţă, nici nu sunt numai o derivaţie a dreptului la libertate religioasă. Ele sunt înscrise chiar în natura umană, pot fi recunoscute cu raţiunea, deci sunt comune pentru toată omenirea. Acţiunea Bisericii în promovarea lor nu are deci caracter confesional, ci este îndreptată către toate persoanele, făcând abstracţie de afilierea lor religioasă. Această acţiune este cu atât mai necesară cu cât aceste principii sunt mai negate sau rău înţelese, pentru că asta constituie o ofensă împotriva adevărului persoanei umane, o rană gravă provocată dreptăţii şi păcii.

De aceea, este şi o cooperare importantă la pace faptul ca orânduirile juridice şi administrarea justiţiei să recunoască dreptul la folosirea principiului obiecţiei de conştiinţă faţă de legi şi măsuri guvernamentale care atentează împotriva demnităţii umane, cum sunt avortul şi eutanasia.

Între drepturile umane fundamentale, şi pentru viaţa paşnică a popoarelor, există cel al fiecărui om şi al comunităţilor la libertatea religioasă. În acest moment istoric, devine tot mai important ca acest drept să fie promovat nu numai din punct de vedere negativ, ca libertate de - de exemplu, de obligaţii şi constrângeri cu privire la libertatea de a alege propria religie -, ci şi din punct de vedere pozitiv, în diferitele sale articulaţii, ca libertate: de exemplu, de a mărturisi propria religie, de a vesti şi a comunica învăţătura ei; de a îndeplini activităţi educative, de binefacere şi de asistenţă care permit să se aplice preceptele religioase; de a exista şi a acţiona ca organisme sociale, structurate conform principiilor doctrinare şi scopurilor instituţionale care îi sunt proprii. Din păcate, chiar şi în ţări cu veche tradiţie creştină se înmulţesc episoadele de intoleranţă religioasă, în special faţă de creştinism şi faţă de cei care pur şi simplu îmbracă semnele identitare ale propriei religii.

Făcătorul de pace trebuie să ţină cont şi de faptul că, la porţiuni crescânde din opinia publică, ideologiile liberalismului radical şi a tehnocraţiei insinuează convingerea că creşterea economică trebuie obţinută chiar şi cu preţul eroziunii funcţiei sociale a statului şi a reţelelor de solidaritate din societatea civilă, precum şi a drepturilor şi a obligaţiilor sociale. Or, trebuie considerat că aceste drepturi şi obligaţii sunt fundamentale pentru deplina realizare a altora, începând de la cele civile şi politice.

Între drepturile şi obligaţiile sociale ameninţate mai mult astăzi este dreptul la muncă. Acest lucru se datorează faptului că tot mai mult munca şi justa recunoaştere a statutului juridic al muncitorilor nu sunt valorizate în mod corespunzător pentru că dezvoltarea economică ar depinde mai ales de libertatea deplină a pieţelor. Munca este considerată astfel o variabilă dependentă de mecanismele economice şi financiare. În această privinţă, reafirm că demnitatea omului, precum şi motivaţiile economice, sociale şi politice, cer ca să se continue "urmărirea ca prioritate a obiectivului accesului la muncă sau a menţinerii sale, pentru toţi"⁴. În vederea realizării acestui obiectiv ambiţios este precondiţie o reînnoită analizare a muncii, bazată pe principii etice şi valori spirituale, care să fortifice concepţia despre ea ca bun fundamental pentru persoană, familie, societate. Unui astfel de bun îi corespund o obligaţie şi un drept care cer politici curajoase şi noi ale muncii pentru toţi.

A construi binele păcii printr-un nou model de dezvoltare şi de economie

5. Din mai multe părţi este recunoscut că astăzi este necesar un nou model de dezvoltare, precum şi o nouă privire asupra economiei. Fie o dezvoltare integrală, solidară şi sustenabilă, fie binele comun cer o corectă scară de bunuri-valori, care se poate structura avându-l pe Dumnezeu ca referinţă ultimă. Nu este suficient a avea la dispoziţie multe mijloace şi multe oportunităţi de alegere, fie ele şi apreciabile. Atât multiplele bunuri funcţionale pentru dezvoltare, cât şi oportunităţile de alegere trebuie să fie folosite după perspectiva unei vieţi bune, a unei conduite corecte care să recunoască primatul dimensiunii spirituale şi apelul la realizarea binelui comun. În caz contrar, ei îşi pierd justa lor valenţă, ajungând să se adore noi idoli.

Pentru a ieşi din actuala criză financiară şi economică - ce are ca efect o creştere a inegalităţilor - sunt necesare persoane, grupuri, instituţii care să promoveze viaţa favorizând creativitatea umană pentru a scoate, chiar şi din criză, o ocazie de discernământ şi un nou model economic. Cel care a prevalat în ultimele decenii cerea căutarea maximizării profitului şi a consumului, într-o optică individualistă şi egoistă, menită să evalueze persoanele numai după capacitatea lor de a răspunde la exigenţele competitivităţii. În schimb, într-o altă perspectivă, succesul adevărat şi durabil se obţine cu dăruirea de sine, a propriilor capacităţi intelectuale, a propriei acţiuni întreprinzătoare, pentru că dezvoltarea economică trăibilă, adică în mod autentic umană, are nevoie de principiul de gratuitate ca exprimare a fraternităţii şi a logicii dăruirii⁵. Concret, în activitatea economică făcătorul de pace se configurează ca acela care instaurează cu colaboratorii şi colegii, cu cei care comandă produse şi cei care folosesc produse, raporturi de loialitate şi de reciprocitate. El exercită activitatea economică pentru binele comun, trăieşte angajarea sa drept ceva care merge dincolo de propriul interes, în folosul generaţiilor prezente şi viitoare. Astfel lucrează nu numai pentru el, ci şi pentru a da celorlalţi un viitor şi o muncă demnă.

În domeniul economic sunt cerute, în special din partea statelor, politici de dezvoltare industrială şi agricolă care să aibă grijă de progresul social şi de universalizarea unui stat de drept şi democratic. Apoi este fundamentală şi de care nu se poate face abstracţie structurarea etică a pieţelor monetare, financiare şi comerciale; ele trebuie stabilizate, coordonate şi controlate mai mult, în aşa fel încât să nu aducă daune celor mai săraci. În afară de asta, grija numeroşilor făcători de pace trebuie să se îndrepte - cu mai mare curaj faţă de cum s-a făcut până astăzi - spre analizarea crizei alimentare, mult mai gravă decât cea financiară. Tema siguranţei aprovizionărilor alimentare a redevenit centrală în agenda politică internaţională, din cauza crizelor legate, printre altele, de oscilaţiile rapide ale preţurilor materiilor prime agricole, de comportamente iresponsabile din parte unor operatori economici şi de un insuficient control din partea guvernelor şi a comunităţii internaţionale. Pentru a face faţă acestei crize, făcătorii de pace sunt chemaţi să acţioneze împreună în spirit de solidaritate, de la nivelul local la cel internaţional, cu obiectivul de a-i pune pe agricultori, îndeosebi în realităţile rurale mici, în măsură să-şi poată desfăşura activitatea lor în mod demn şi sustenabil din punct de vedere social, ambiental şi economic.

Educaţia pentru o cultură a păcii: rolul familiei şi al instituţiilor

6. Doresc să reafirm cu putere că numeroşii făcători de pace sunt chemaţi să cultive pasiunea faţă de binele comun al familiei şi faţă de dreptatea socială, precum şi angajarea unei educaţii sociale trainice.

Nimeni nu poate ignora sau subevalua rolul decisiv al familiei, celulă de bază a societăţii din punct de vedere demografic, etic, pedagogic, economic şi politic. Ea are o vocaţie naturală de a promova viaţa: însoţeşte persoanele în creşterea lor şi le solicită la potenţarea reciprocă prin îngrijirea reciprocă. În special, familia creştină poartă în sine proiectul germinal al educaţiei persoanelor după măsura iubirii divine. Familia este unul dintre subiecţii sociali indispensabili în realizarea unei culturi a păcii. Trebuie tutelat dreptul părinţilor şi rolul lor primar în educarea copiilor, în primul rând în domeniul moral şi religios. În familie se nasc şi cresc făcătorii de pace, viitorii promotori ai unei culturi a vieţii şi a iubirii⁶.

În această imensă misiune de educaţie la pace sunt implicate îndeosebi comunităţile religioase. Biserica se simte părtaşă de o aşa de mare responsabilitate prin noua evanghelizare, care are ca elemente fundamentale convertirea la adevărul şi la iubirea lui Cristos şi, prin urmare, renaşterea spirituală şi morală a persoanelor şi a societăţilor. Întâlnirea cu Isus Cristos plăsmuieşte făcătorii de pace angajându-i la comuniune şi la depăşirea nedreptăţii.

O misiune specială în ceea ce priveşte pacea o au instituţiile culturale, şcolare şi universitare. De la acestea se cere o însemnată contribuţie nu numai la formarea de noi generaţii de leader, ci şi la reînnoirea instituţiilor publice, naţionale şi internaţionale. Ele pot contribui şi la o reflecţie ştiinţifică care să înrădăcineze activităţile economice şi financiare într-un solid fundament antropologic şi etic. Lumea actuală, îndeosebi cea politică, are nevoie de sprijinul unei noi gândiri, al unei noi sinteze culturale, pentru a depăşi tehnicismele şi a armoniza multiplele tendinţe politice în vederea binelui comun. El, considerat ca ansamblu de relaţii interpersonale şi instituţionale pozitive, în slujba creşterii integrale a indivizilor şi a grupurilor, este la baza oricărei educaţii adevărate la pace.

O pedagogie a făcătorului de pace

7. Reiese, în concluzie, necesitatea de a propune şi a promova o pedagogie a păcii. Ea cere o bogată viaţă interioară, referinţe morale clare şi trainice, atitudini şi stiluri de viaţă corespunzătoare. De fapt, operele de pace contribuie la realizarea binelui comun şi creează interesul pentru pace, educând la ea. Gândurile, cuvintele şi gesturile de pace creează o mentalitate şi o cultură a păcii, o atmosferă de respect, de onestitate şi de cordialitate. Aşadar, oamenii trebuie învăţaţi să se iubească şi să se educe la pace şi să trăiască binevoitor, mai mult decât cu simpla toleranţă. Încurajarea fundamentală este aceea de "a spune nu răzbunării, de a recunoaşte propriile greşeli, de a accepta scuzele fără a le căuta şi, în sfârşit, de a ierta"⁷, în aşa fel încât greşelile şi ofensele să poată fi recunoscute în adevăr pentru a înainta împreună spre reconciliere. Acest lucru cere răspândirea unei pedagogii a iertării. De fapt, răul se învinge cu binele, iar dreptatea trebuie căutată imitându-l pe Dumnezeu Tatăl care-i iubeşte pe toţi fiii săi (cf. Mt 5,21-48). Este o muncă lentă, pentru că presupune o evoluţie spirituală, o educare la valorile cele mai înalte, o viziune nouă despre istoria umană. Trebuie renunţat la pacea falsă pe care o promit idolii din lumea aceasta şi la pericolele care o însoţesc, la acea pace falsă care face conştiinţele tot mai insensibile, care duce spre concentrarea asupra sieşi, spre o existenţă atrofiată trăită în indiferenţă. Dimpotrivă, pedagogia păcii implică acţiune, compasiune, solidaritate, curaj şi perseverenţă.

Isus întrupează ansamblul acestor atitudini în existenţa sa, până la dăruirea totală de sine, până la "pierderea vieţii" (cf. Mt 10,39; Lc 17,33; In 12,25). El le promite discipolilor săi că, mai devreme sau mai târziu, vor face descoperirea extraordinară despre care am vorbit la început, adică faptul că în lume există Dumnezeu, Dumnezeul lui Isus, pe deplin solidar cu oamenii. În acest context, aş vrea să amintesc rugăciunea cu care se cere lui Dumnezeu să ne facă instrumente ale păcii sale, pentru a duce iubirea sa acolo unde este ură, iertarea acolo unde este ofensă, adevărata credinţă acolo unde este îndoială. La rândul nostru, împreună cu fericitul Ioan al XXIII-lea, să-i cerem lui Dumnezeu să-i lumineze pe responsabilii popoarelor, pentru ca, alături de grija faţă de justa bunăstare a cetăţenilor lor, să garanteze şi să apere darul preţios al păcii; să aprindă voinţele tuturor ca să depăşească barierele care despart, ca să întărească legăturile carităţii reciproce, ca să-i înţeleagă pe ceilalţi şi ca să-i ierte pe cei care au adus injurii, aşa încât, în virtutea acţiunii sale, toate popoarele de pe pământ să se înfrăţească şi să înflorească în ele şi mereu să domnească mult dorita pace⁸.

Cu această invocaţie, doresc ca toţi să poată fi adevăraţi făcători şi constructori de pace, în aşa fel încât cetatea omului să crească în înţelegere fraternă, în prosperitate şi în pace.

Vatican, 8 decembrie 2012

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 1.
² Cf. Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963): AAS 55 (1963), 265-266.
³ Cf. ibid.: AAS 55 (1963), 266.
⁴ Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 32: AAS 101 (2009), 666-667.
⁵ Cf. ibid., 34 şi 36: AAS 101 (2009), 668-670 şi 671-672.
⁶ Cf. Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1994 (8 decembrie 1993): AAS 86 (1994), 156-162.
⁷ Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia Întâlnirii cu membrii guvernului, ai instituţiilor Republicii, cu corpul diplomatic, conducătorii religioşi şi reprezentanţi din lumea culturii, Baabda-Liban (15 septembrie 2012): L'Osservatore romano, 16 septembrie 2012, pag. 7.
⁸ Cf. Scrisoarea enciclică Pacem in terris (11 aprilie 1963): AAS 55 (1963), 304.

lecturi: 8.