Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru cea de-a L-a (a 50-a) Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

Vocaţiile, semn al speranţei întemeiate pe credinţă

21 aprilie 2013

Iubiţi fraţi şi surori!

În a 50-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care se va celebra la 21 aprilie 2013, a patra duminică a Paştelui, aş vrea să vă invit să reflectăm asupra temei: "Vocaţiile, semn al speranţei întemeiate pe credinţă", care se înscrie bine în contextul Anului Credinţei şi în a 50-a aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic Vatican II. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, în timpul adunării conciliare, a instituit această zi de invocaţie corală către Dumnezeu Tatăl ca să continue să trimită lucrători pentru Biserica sa (cf. Mt 9,38). "Problema numărului suficient de preoţi - a subliniat atunci pontiful - atinge de aproape pe toţi credincioşii: nu numai pentru că de ea depinde viitorul religios al societăţii creştine, ci şi pentru că această problemă este indicator precis şi incontestabil al vitalităţii de credinţă şi de iubire a fiecărei comunităţi parohiale şi diecezane şi mărturie a sănătăţii morale a familiilor creştine. Acolo unde înmuguresc vocaţii numeroase la starea ecleziastică şi călugărească, acolo se trăieşte cu generozitate conform evangheliei" (Paul al VI-lea, Radiomesaj, 11 aprilie 1964).

În aceste decenii, diferitele comunităţi ecleziale răspândite în toată lumea s-au adunat împreună în mod spiritual în fiecare an, în duminica a patra a Paştelui, pentru a implora de la Dumnezeu darul de vocaţii sfinte şi pentru a repropune reflecţiei comune urgenţa răspunsului la chemarea divină. Această semnificativă întâlnire anuală a favorizat, de fapt, o puternică angajare de a pune tot mai mult în centrul spiritualităţii, al acţiunii pastorale şi al rugăciunii credincioşilor importanţa vocaţiilor la preoţie şi la viaţa consacrată.

Speranţa este aşteptare a ceva pozitiv pentru viitor, dar care în acelaşi timp trebuie să susţină prezentul nostru, marcat adesea de insatisfacţii şi insuccese. Unde se întemeiază speranţa noastră? Privind la istoria poporului lui Israel relatată în Vechiul Testament, vedem cum iese în evidenţă, chiar şi în momentele de dificultate mai mare cum sunt acelea ale exilului, un element constant, amintit îndeosebi de profeţi: amintirea promisiunilor făcute de Dumnezeu patriarhilor; amintire care cere să se imite atitudinea exemplară a lui Abraham, care, aminteşte apostolul Paul, "sperând împotriva oricărei speranţe, a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese: aşa va fi descendenţa ta" (Rom 4,18). Un adevăr mângâietor şi iluminant care reiese din toată istoria mântuirii este, aşadar, fidelitatea lui Dumnezeu faţă de alianţă, la care s-a angajat şi pe care a reînnoit-o ori de câte ori omul a încălcat-o cu infidelitatea, cu păcatul, din timpul potopului (cf. Gen 8,21-22) la cel al exodului şi al drumului în pustiu (cf. Dt 9,7); fidelitate a lui Dumnezeu care a ajuns să pecetluiască noua şi veşnica alianţă cu omul, prin sângele Fiului său, mort şi înviat pentru mântuirea noastră.

În orice moment, mai ales în cele mai dificile, fidelitatea Domnului, autentică forţă motrice a istoriei mântuirii, face să vibreze mereu inimile bărbaţilor şi femeilor şi îi întăreşte în speranţa că vor ajunge într-o zi la "ţara promisă". Aici se află fundamentul sigur al oricărei speranţe: Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri şi este fidel faţă de cuvântul dat. Pentru acest motiv, în orice situaţie fericită sau nefavorabilă, putem să nutrim o speranţă solidă şi să ne rugăm cu psalmistul: "Numai în Dumnezeu îşi află sufletul meu odihna, pentru că numai în el este speranţa mea" (Ps 62,6). Aşadar, a avea speranţă echivalează cu a avea încredere în Dumnezeul fidel, care-şi menţine promisiunile alianţei. De aceea, credinţa şi speranţa sunt strâns unite. "«Speranţă», de fapt, este un cuvânt central al credinţei biblice - până acolo încât în diferite texte cuvintele «credinţă» şi «speranţă» par interschimbabile. Astfel, Scrisoarea către Evrei leagă strâns de «plinătatea credinţei» (10,22) «neclintita mărturisire a speranţei» (10,23). Şi atunci când Scrisoarea întâi a lui Petru îi îndeamnă pe creştini să fie mereu gata să dea răspuns cu privire la logos-ul - sensul şi motivaţia - speranţei lor (cf. 3,15), «speranţă» este echivalent cu «credinţă»" (Enciclica Spe salvi, 2).

Iubiţi fraţi şi surori, în ce constă fidelitatea lui Dumnezeu în care să ne încredem cu speranţă puternică? În iubirea sa. El, care este Tată, revarsă în eu-l nostru cel mai profund, prin Duhul Sfânt, iubirea sa (cf. Rom 5,5). Şi tocmai această iubire, manifestată pe deplin în Isus Cristos, interpelează existenţa noastră, cere un răspuns cu privire la ceea ce vrea să facă fiecare cu viaţa proprie, cu privire la ceea ce este dispus să pună în joc pentru a o realiza pe deplin. Iubirea lui Dumnezeu urmează uneori parcursuri inimaginabile, dar ajunge mereu la cei care se lasă găsiţi. Aşadar, speranţa se hrăneşte cu această certitudine: "Noi am cunoscut şi am crezut în iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi" (1In 4,16). Şi această iubire exigentă, profundă, care merge dincolo de superficialitate, ne dă curaj, ne face să sperăm în drumul vieţii şi în viitor, ne face să avem încredere în noi înşine, în istorie şi în ceilalţi. Aş vrea să mă adresez în mod deosebit vouă, tinerilor, şi să vă repet: "Ce ar fi viaţa voastră fără această iubire? Dumnezeu se îngrijeşte de om de la creaţie până la sfârşitul timpurilor, când va duce la împlinire proiectul său de mântuire. În Domnul Înviat avem certitudinea speranţei noastre" (Discurs adresat tinerilor din Dieceza de San Marino-Montefeltro, 19 iunie 2011).

Cum s-a întâmplat în decursul existenţei sale pământeşti, şi astăzi Isus, Cel Înviat, trece de-a lungul drumurilor vieţii noastre şi ne vede cufundaţi în activităţile noastre, cu dorinţele şi necesităţile noastre. Chiar în cotidian continuă să ne adreseze cuvântul său; ne cheamă să realizăm viaţa noastră cu el, singurul capabil să potolească setea noastră de speranţă. El, Cel Viu în comunitatea de discipoli care este Biserica, şi astăzi cheamă la urmarea lui. Şi acest apel poate să vină în orice moment. Şi astăzi Isus repetă: "Vino! Urmează-mă!" (Mc 10,21). Pentru a primi această invitaţie, trebuie să nu mai alegem singuri propriul drum. A-l urma înseamnă a scufunda propria voinţă în voinţa lui Isus, a-i da cu adevărat precedenţă, a-l pune pe primul loc faţă de tot ceea ce face parte din viaţa noastră: faţă de familie, faţă de muncă, faţă de interesele personale, faţă de noi înşine. Înseamnă a încredinţa propria viaţă lui, a trăi cu el în profundă intimitate, a intra prin intermediul lui în comuniune cu Tatăl în Duhul Sfânt şi, prin urmare, cu fraţii şi surorile. Şi această comuniune de viaţă cu Isus este "locul" privilegiat unde se experimentează speranţa şi unde viaţa va fi liberă şi deplină!

Vocaţiile sacerdotale şi călugăreşti se nasc din experienţa întâlnirii personale cu Cristos, din dialogul sincer şi încrezător cu el, pentru a intra în voinţa sa. Deci este necesar să se crească în experienţa de credinţă, înţeleasă ca relaţie profundă cu Isus, ca ascultare interioară a glasului său, care răsună înlăuntrul nostru. Acest itinerar, care face capabili de a primi chemarea lui Dumnezeu, poate să aibă loc în cadrul comunităţilor creştine care trăiesc un intens climat de credinţă, o generoasă mărturie de adeziune la evanghelie, o pasiune misionară care să inducă la totala dăruire se sine pentru împărăţia lui Dumnezeu, alimentat de apropierea de sacramente, îndeosebi de Euharistie, şi de o ferventă viaţă de rugăciune. Aceasta din urmă "trebuie, pe de o parte, să fie foarte personală, o confruntare a eu-lui meu cu Dumnezeu, cu Dumnezeul cel viu. Totuşi, pe de altă parte, ea trebuie să fie mereu din nou condusă şi luminată de marile rugăciuni ale Bisericii şi ale sfinţilor, de rugăciunea liturgică, în care Domnul ne învaţă încontinuu să ne rugăm în modul corect" (Enciclica Spe salvi, 34).

Rugăciunea constantă şi profundă face să crească credinţa comunităţii creştine, având certitudinea mereu reînnoită că Dumnezeu nu părăseşte niciodată poporul său şi că-l susţine ridicând vocaţii speciale, la preoţie şi la viaţa consacrată, ca să fie semne de speranţă pentru lume. De fapt, preoţii şi persoanele consacrate sunt chemaţi să se dăruiască în mod necondiţionat poporului lui Dumnezeu, într-o slujire de iubire adusă evangheliei şi Bisericii, o slujire adusă acelei speranţe tari pe care numai deschiderea la orizontul lui Dumnezeu o poate dărui. De aceea ei, cu mărturia credinţei lor şi cu fervoarea lor apostolică, pot să transmită, îndeosebi noilor generaţii, dorinţa vie de a răspunde cu generozitate şi promptitudine lui Cristos care cheamă să-l urmeze mai îndeaproape. Atunci când un discipol al lui Isus primeşte chemarea divină pentru a se dedica slujirii sacerdotale sau vieţii consacrate, se manifestă unul dintre roadele cele mai coapte din comunitatea creştină, care ajută să se privească la viitorul Bisericii şi la angajarea sa de evanghelizare cu deosebită încredere şi speranţă. De fapt, ea are nevoie mereu de noi lucrători pentru predicarea evangheliei, pentru celebrarea Euharistiei, pentru sacramentul Reconcilierii. De aceea, să nu lipsească preoţi zeloşi, care să-i însoţească pe tineri ca "însoţitori de călătorie" pentru a-i ajuta să recunoască, în drumul uneori întortocheat şi întunecat al vieţii, pe Cristos, cale, adevăr şi viaţă (cf. In 14,6); pentru a le propune lor cu curaj evanghelic frumuseţea slujirii lui Dumnezeu, a comunităţii creştine, a fraţilor. Preoţi care să arate rodnicia unei angajări entuziasmante, care conferă un sens de plinătate propriei existenţe, pentru că este întemeiată pe credinţa în acela care ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,19). La fel, doresc ca tinerii, în mijlocul atâtor propuneri superficiale şi efemere, să cultive atracţia spre valori, ţinte înalte, alegeri radicale, pentru o slujire a celorlalţi pe urmele lui Isus. Dragi tineri, nu vă fie frică să-l urmaţi şi să parcurgeţi căile exigente şi curajoase ale carităţii şi angajării generoase! Aşa veţi fi fericiţi să slujiţi, veţi fi martori ai acelei bucurii pe care lumea n-o poate da, veţi fi flăcări vii ale unei iubiri infinite şi veşnice, veţi învăţa "să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră" (1Pt 3,15)!

Vatican, 6 octombrie 2012

Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.