Familia în spiritul Crăciunului

Interviu în exclusivitate cu Monseniorul Vincenzo Paglia

Luca Marcolivio

După ce a fost mulţi ani conducătorul spiritual al Comunităţii "Sfântul Egidiu", apoi, timp de doisprezece ani (2000-2012) episcop de Terni-Narni-Amelia, în iunie, Monseniorul Vincenzo Paglia s-a întors la Roma, ca urmare a numirii ca preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Familie.

Biroul dicasterului vatican, în care Monseniorul Paglia ne primeşte pentru interviu, este în mod semnificativ la doi paşi de bazilica "Sfânta Maria" din Trastevere, unde a fost paroh timp de douăzeci de ani şi unde în urmă cu treizeci de ani a început iniţiativa lăudabilă a mesei de Crăciun cu săracii din Roma. La câţiva metri mai încolo, sediul internaţional al Comunităţii "Sfântul Egidiu".

În acest colţ în inima lui Trastevere se împletesc trecutul, prezentul şi viitorul Monseniorului Paglia: atâtea amintiri şi inspiraţii pentru angajarea pastorală actuală ale cărei provocări mai actuale le-a trasat prelatul, în colocviu cu agenţia Zenit. Cu un ochi la festivităţile iminente de Crăciun.

Excelenţă, care sunt provocările de astăzi pentru familie, pentru Biserică, deci şi pentru dicasterul prezidat de dumneavoastră?

Mons. Paglia: Astăzi ne aflăm în faţa unei contradicţii singulare: pe de o parte toate datele ne arată necesitatea de familie care reiese din dorinţa tinerilor. În ţări ca Italia sau Franţa, aproape 80% dintre tineri vrea să întemeieze o familie, vrea să trăiască toată viaţa cu un singur bărbat sau cu o singură femeie. Contradicţia este că această dorinţă este frântă imediat ce apare, pentru că există o cultură dominantă care, de fapt, este opusă. Şi aici atingem unul din nodurile cruciale ale societăţii contemporane, cel puţin cea occidentală, care însă nu este percepută: dacă Geneza afirmă: "nu este bine ca omul să fie singur" (Gen 2,18), în cultura contemporană se spune că este bine ca individul să fie "absolut", în sensul de ab solutus, adică dezlegat de orice legătură cu Dumnezeu, cu ceilalţi, cu familia. De fapt, relativismul şi individualismul pentru a se afirma trebuie înainte de toate să distrugă familia întrucât este primul antidot la singurătate. Pentru aceasta, angajarea Bisericii - şi îndeosebi a dicasterului nostru - este şi aceea de a învia o nouă "cultură a familiei", pentru ca familia să fie readusă în centrul dezbaterii politice, economice şi culturale.

Care sunt căile?

Mons. Paglia: Prima este eminamente creştină: familiile credincioase trebuie să mărturisească credinţa şi frumuseţea forţei lor chiar cu toate problemele care există. Însă familiile creştine trebuie să aducă şi stabilitatea unui fundament, indisolubilitatea unui raport, altminteri societatea însăşi este întemeiată pe nisip. A doua cale este cu caracter mai cultural: trebuie să fim capabili să traducem în cultură această aspiraţie. Înseamnă că trebuie să facem să se înţeleagă raţionalitatea, forţa şi frumuseţea familiei pentru întreaga societate, nu numai pentru Biserică. Acest lucru cere o angajare din răsputeri în versantul culturii, de la mass media la dezbaterile culturale, până la artă şi la angajarea în sediile naţionale şi internaţionale, chiar şi la nivel legislativ.

Nu numai Biserica trebuie să ducă înainte această bătălie. În măsura în care există o frumoasă mărturie şi o înălţime culturală, cu siguranţă vom găsi mulţi aliaţi, pornind de la Bisericile creştine, îndeosebi ortodoxe, dar mă gândesc şi la evrei, la musulmani, la oamenii de cultură. Să privim ce s-a întâmplat în Franţa: episcopii duc o bătălie împotriva căsătoriei gay, pe de o parte clară dar de mare interes, primind sprijinul marelui rabin, al federaţiei luterane, al multor laici, al musulmanilor. Nu tratăm pur şi simplu o problemă de credinţă, ci unul din pilaştrii societăţii.

Însă cum trebuie să se răspundă celor care spun că "familia s-a schimbat" sau că există "familii de natură diferită"?

Mons. Paglia: Pe de o parte familia este slăbită, "lovită de târnăcop", pe de altă pare există cei care o vor cu orice preţ. Există şi din aceia care refuză căsătoria şi merg să convieţuiască, dar apoi ar vrea să fie echivalată cu o căsătorie de iure. Trebuie să fim atenţi la acest Babel lingvistic şi să redăm valoare cuvintelor, pentru că primul pentru a ne distruge reciproc este acela de a elimina sensul cuvintelor. Este adevărat că familia în decursul secolelor s-a schimbat. În multe aspecte, slavă Domnului, s-a schimbat în mod pozitiv: de exemplu, nu există îndoială că este mult mai bine că cei doi tineri sunt cei care se aleg şi nu părinţii lor. Însă, cu toate schimbările posibile, o familie va rămâne compusă mereu dintr-un bărbat, o femei şi copii, bunici şi nepoţi. Şi casele de acum 2000 de ani erau diferite de cele de astăzi, dar în substanţă era mereu compuse din patru pereţi şi un acoperiş. Familia, în toate culturile şi la toate latitudinile, are o dimensiune foarte clară. Iată pentru ce a elimina acest fundament sau a-l slăbi este ca şi cum s-ar elimina fundamentele socialităţii şi ale societăţii. Cicero definea familia cu următoarele cuvinte: "Principium urbis et quasi seminarium rei publicae". Aşadar, familia este prima mică realitate, unde învăţăm să convieţuim, unde învăţăm cum se devine cetăţeni, este locul în care se învaţă să se edifice treaba publică sau, dacă se vrea, să se convieţuiască între diferiţi. Aceasta este motivaţia care face trainice oraşele şi statele, însuşi conceptul de naţiune. Iată pentru ce, dacă se distruge stabilitatea, fidelitatea, faptul de a putea avea încredere în această mică societate, noi minăm tot ceea ce cunoaşte acel "noi", pentru a exalta numai "eul". Este clar că nu se poate face troc o casă cu o coloană. Într-o lume făcută numai din coloane nu se poate trăi: dacă apoi coloanele se mişcă, se lovesc una împotriva celeilalte...

Care este următoarea întâlnire importantă la care lucrează Consiliul Pontifical pentru Familie?

Mons. Paglia: Mai înainte de Întâlnirea Mondială a Familiilor la Philadelphia în 2015 va fi o întâlnire mondială la Roma, la 26 şi 27 octombrie, la încheierea Anului Credinţei. Este vorba de un pelerinaj al familiilor la mormântul lui Petru pentru a arăta bucuria de a fi familii credincioase. Din păcate, în timp ce familia, cu toate limitele sale rămâne adevărata resursă a societăţii, ca economie, ca stabilitate, ca reţea de raporturi, rolul său nu este recunoscut. Familia este exploatată de societate şi bastonată de cultură. Aş vrea ca să iasă în evidenţă ceea ce familia încă este, în pofida diminuării voinţei de a face familie. Aş vrea ca părinţi, copii, bunici, nepoţi, să invadeze Roma! În acest pelerinaj aş vrea ca familiile să le spună tuturor: "nu numai că este posibil, ci este şi frumos şi util pentru toţi".

Excelenţă, într-o carte de-a dumneavoastră, intitulată În căutarea sufletului, descrieţi o ţară, Italia, în mare criză de identitate umană şi spirituală. Această "pierdere a sufletului" este şi o problemă mondială? Crăciunul ne poate ajuta să regăsim sufletul pierdut?

Mons. Paglia: Este o lume care riscă să-şi piardă sufletul, deoarece crede că sufletul este numai piaţa, conflictul, prevalarea asupra celorlalţi, dar nu iubirea. Însă sufletul care poate face lumea trăibilă este numai iubirea, este numai acel Prunc mic, care vine în lume, tocmai pentru ca toţi să poată primi iubirea. În acest sens, noi creştinii avem o misiune indispensabilă: să-i ajutăm pe oamenii din toate credinţele şi din toate culturile să-şi regăsească sufletul.

Cum poate Crăciunul să redevină sărbătoarea familiei?

Mons. Paglia: Există o vorbă populară simplă care are însă un sens profund: "Crăciunul cu noi". Este ca şi cum, la Crăciun, chiar la nivel popular, s-ar simţi nevoia de a sta în casă. După părerea mea este foarte profundă această nevoie. La Crăciun vedem că şi Isus pentru a se naşte are nevoie de o familie, şi Dumnezeu pentru a-i mântui pe oameni are nevoie de o familie şi trebuie să ceară asentimentul Mariei şi, prin intermediul îngerului, şi al lui Iosif. În acest sens Crăciunul arată frumuseţea şi preţiozitatea familiei pentru toţi. Mă gândesc la acei sărmani păstori, persecutaţi de societatea ebraică a timpului care au fost primii care au mers, găsind pe Maria, pe Iosif şi pe Prunc, deci o familie - desigur singulară, dar în mod sigur familie. Pentru aceasta, misterul Crăciunului implică în manieră directă şi multiplă familiile noastre. Îmi amintesc când eram copil, când scriam scrisoarea care trebuia pusă sub farfurie, îmi amintesc aranjarea ieslei care implică toată familia, pentru a avea în casă acest mister, îmi amintesc de frumuseţea liturghiei de la miezul nopţii care îi emoţionează pe toţi (şi dacă în acea noapte ninge nu rămânem acasă, suntem şi mai determinaţi să mergem!). Iată pentru ce legătura dintre Isus care se naşte şi familie este unul din aspectele cele mai evidente ale acestui mister. E suficient să ne gândim la implicarea artiştilor cu privire la Crăciun: cred că nu există poet, pictor sau sculptor care să nu se fi confruntat cu acest mister.

În ce mod Sfânta Familie de la Nazaret este un model pentru familiile din orice timp şi loc?

Mons. Paglia: "A venit la Nazaret şi era supus lor. Iar mama lui păstra toate acestea în inima ei" (Lc 2,51). Aceste rânduri din Evanghelia lui Luca descriu treizeci de ani ai Sfintei Familii. Familia din Nazaret este un mare exemplu, aşa încât, icoana care a condus evenimentul de la Milano şi pe care acum o păstrăm în dicasterul nostru este, tocmai, icoana Sfintei Familii, al cărei centru este Isus. Aşadar, nu trebuie să credem că fiecare familie trebuie să-l aibă din nou pe Isus drept centru şi inspirator? Nu trebuie să ne urăm ca părinţii să se preocupe de copii asemenea Mariei şi lui Iosif? Desigur, nu o preocupare obsesivă: Isus avea libertatea de a merge cu rudele, chiar "să dispară". În acelaşi timp, cum pot părinţii să nu se reflecteze în raportul pe care-l aveau Iosif şi Maria? Vedem o delicateţe extraordinară de raporturi, o atenţie reciprocă unică, nu pentru că erau mereu în acord, ba chiar a existat un moment destul de critic şi Iosif a avut nevoie de înger. Nu au nevoie de îngeri şi familiile de astăzi? Dacă familia rămâne singură, este greu ca să supravieţuiască. Şi noi avem nevoie de îngeri care să ne ajute, care să ne explice şi să ne solicite să redescoperim afectul. Iubirea este o artă, nu este un sentiment. Din păcate astăzi s-a schimbat în sentiment, deci ca atare "mobil". Iubirea este construcţia noastră a unei case, iubirea este un proiect, iubirea este prietenie, este iertare, înseamnă a construi împreună un vis care să rămână. Este aşa şi familia de la Nazaret, deşi nu în manieră organică.

În calitate de paroh al bazilicii Sfintei Maria din Trastevere, Dumneavoastră aţi fost, împreună cu Comunitatea "Sfântul Egidiu", creatorul mesei de Crăciun cu săracii. După întoarcerea dumneavoastră la Roma, ca preşedinte al unui dicaster vatican, acest Crăciun va avea ocazia să revină?

Mons. Paglia: Voi participa la această masă şi pentru că anul acesta este a treizecia aniversare. Această masă se naşte din necesitatea de a oferi un gest "robust" care să preamărească schimbarea care avea loc în istorie odată cu naşterea lui Isus. Această schimbare trebuia să aibă o repercusiune "familială". Ideea a fost foarte simplă: la Crăciun toţi merg în familie, dar cei care n-au familie, persoanele singure, cele care trăiesc pe stradă? Unde merg? Iată ideea de a deschide celor abandonaţi bazilica pentru ca să fie ei familia lui Isus. Aşadar, un fel de "iesle răsturnată": vine Isus pe pământ şi îi dăm un grajd; vin săracii şi noi le dăm o bazilică. În acest sens, aceşti treizeci de ani au arătat frumuseţea unui gest ca acesta. Masa de Crăciun cu săracii se face de acum în toată lumea, cu peste 130 de mii de oaspeţi în fiecare an şi este percepută în această perspectivă. Îmi amintesc când sfântul Francisc de Assisi vorbea despre Crăciun, spunând că era ziua cea mai frumoasă şi că şi săracii trebuie să se bucure. El spunea: "Dacă ar trebui să vorbesc cu guvernatorul tuturor naţiunilor, aş împrăştia mâncare pe toate străzile din lume şi în toate oraşele, pentru ca şi păsările cerului, şi animalele să se bucure şi să mănânce, începând de la cei mai săraci". De altfel, Betleem înseamnă "cetatea pâinii". Iată pentru ce participarea în acest an la masa de Crăciun, după treizeci de ani de la naştere, este o confirmare a importanţei ca ziua de Crăciun să nu fie o zi goală sau eventual plină numai de lumini pe străzi, dar nu în inimă. Îmi amintesc de o bătrână săracă din Ostia, la una din mesele noastre, aşezată lângă mine. La un moment dat şi-a ridicat privirea, admirând mozaicurile din Sfânta Maria din Trastevere, caseta din aur, cele peste 400 de persoane în sărbătoare. Apoi mi-a spus: "Părinte Vincenzo, astăzi, mai-mai că ne simţim mai bine noi decât Papa...".

(După Zenit, 22 şi 23 decembrie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.