Vatican: Audienţă cu prezentarea felicitărilor de Crăciun

Vineri, 21 decembrie 2012, la ora 11.00, în Sala Clementina din Palatul Apostolic, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a primit în audienţă pe Cardinali împreună cu membrii Curiei Romane şi ai Guvernatoratului pentru prezentarea felicitărilor de Crăciun.

În cursul întâlnirii, după salutul de omagiu făcut Sfântului Părinte de către Cardinalul Angelo Sodano, Decan al Colegiului Cardinalilor, Papa a adresat celor prezenţi următorul discurs:

* * *

Domnilor Cardinali,

Veneraţi Fraţi întru Episcopat şi Prezbiterat,

Iubiţi fraţi şi surori!

Cu mare bucurie vă întâlnesc astăzi, dragi membri ai Colegiului Cardinalilor, Reprezentanţi ai Curiei Romane şi ai Guvernatoratului, pentru acest moment tradiţional înainte de Sfântul Crăciu. Adresez fiecăruia un salut cordial, începând de la cardinalul Angelo Sodano, căruia îi mulţumesc pentru cuvintele frumoase şi pentru urările fervente pe care mi le-a adresat şi în numele vostru. Cardinalul decan ne-a amintit o expresie care revine adesea în aceste zile în liturgia latină: Prope est iam Dominus, venite, adoremus! Domnul este acum aproape, veniţi cu toţi să ne închinăm! Şi noi, ca o unică familie ne dispunem să-l adorăm, în peştera din Betleem, pe acel Prunc care este însuşi Dumnezeu devenit aşa de apropiat încât a devenit om ca şi noi. Transmit şi eu cu plăcere urări şi mulţumesc din inimă tuturor, inclusiv Reprezentanţilor pontificali răspândiţi în lume, pentru colaborarea generoasă şi calificată pe care fiecare dintre voi o prestează Ministeriului meu.

Ne află la sfârşitul unui an care din nou, în Biserică şi în lume, a fost caracterizat de multiple situaţii frământate, de mari probleme şi provocări, dar şi de semne de speranţă. Menţionez numai câteva momente importante în cadrul vieţii Bisericii şi a ministeriului meu petrin. Au fost - aşa cum s-a menţionat de cardinalul decan - înainte de toate călătoriile în Mexic şi Cuba - întâlniri de neuitat cu forţa credinţei, profund înrădăcinată în inimile oamenilor şi cu bucurie pentru viaţa care provine din credinţă. Îmi amintesc că, după sosirea în Mexic, pe marginile drumului lung care trebuia parcurs, erau cete interminabile de persoane care salutau, fluturând batiste şi steguleţe. Îmi amintesc că în timpul drumului pspre Guanajuato, capitala pitorească a statului omonim, erau tineri îngenuncheaţi cu evlavie pe marginile drumului pentru a primi binecuvântarea Succesorului lui Petru; îmi amintesc cum marea liturgie în apropiere de statuia lui Cristos Rege a devenit un act care a făcut prezentă regalitatea lui Cristos - pacea sa, dreptatea sa, adevărul său. Toate aceste pe fondul problemelor dintr-o ţară care suferă datorită multiplelor forme de violenţă şi datorită dificultăţilor de dependenţe economice. Desigur, sunt probleme care nu pot să fie rezolvate pur şi simplu prin religiozitate, dar şi mai puţin pot fi rezolvate fără acea purificare interioară a inimilor care provine din forţa credinţei, din întâlnirea cu Isus Cristos. Apoi a fost experienţa din Cuba - şi aici marile liturgii, în ale căror cântece, rugăciuni şi tăceri s-a putut percepe prezenţa Celui căruia, mult timp, s-a voit să i se refuze un loc în ţară. Căutarea, în acea ţară, a unei abordări corecte a raportului dintre obligaţii şi libertăţi, cu siguranţă nu poate să reuşească fără o referinţă la acele criterii de fond care s-au manifestat omenirii în întâlnirea cu Dumnezeul lui Isus Cristos.

Ca etape ulterioare ale anului care se îndreaptă către sfârşit, aş vrea să menţionez marea Sărbătoare a Familiei la Milano, precum şi vizita în Liban cu încredinţarea Exortaţiei Apostolice Postsinodale, care acum va trebui să constituie, în viaţa Bisericilor şi a societăţii din Orientul Mijlociu, o orientare pe căile dificile ale unităţii şi păcii. Ultimul eveniment important din acest an care se termină a fost Sinodul despre Noua Evanghelizare care a fost în acelaşi timp un început comunitar al Anului Credinţei, cu care comemorăm inaugurarea Conciliului al II-lea din Vatican, acum cincizeci de ani, pentru a-l înţelege şi a-l asimila din nou în situaţia schimbată.

Cu toate aceste ocazii s-au atins teme fundamentale ale momentului nostru istoric: familia (Milano), slujirea adusă păcii în lume şi dialogul interreligios (Liban), precum şi vestirea mesajului lui Isus Cristos în timpul nostru celor care încă nu l-au întâlnit şi multora care-l cunosc numai din exterior şi, tocmai pentru aceasta nu-l re-cunosc. Dintre aceste mari tematici aş vrea să reflectez un pic mai în detaliu mai ales asupra temei familiei şi asupra naturii dialogului, pentru a adăuga apoi încă o scurtă adnotare cu privire la tema noii evanghelizări.

Marea bucurie cu care la Milano s-au întâlnit familii provenind din toată lumea a arătat că, în pofida tuturor impresiilor contrare, familia este puternică şi vie şi astăzi. Însă este incontestabilă şi criza care - îndeosebi în lumea occidentală - o ameninţă până în temelii. M-a uimit că la Sinod s-a subliniat în mod repetat importanţa familiei pentru transmiterea credinţei ca loc autentic în care se transmit formele fundamentale ale faptului de a fi persoană umană. Se învaţă trăindu-le şi chiar suferindu-le împreună. Astfel, a devenit clar că în problema familiei nu e vorba numai de o determinată formă socială, ci de problema omului însuşi - de problema a ceea ce este omul şi a ceea ce trebuie făcut pentru a fi oameni în mod corect. Provocările în acest context sunt complexe. Există înainte de toate problema capacităţii omului de a se lega sau a lipsei sale de legături. Poate omul să se lege pentru toată viaţa? Corespunde naturii sale? Oare nu este în contradicţie cu libertatea sa şi cu lărgimea autorealizării sale? Omul devine el însuşi rămânând autonom şi intrând în contact cu altul numai prin relaţii pe care le poate întrerupe în orice moment? O legătură pentru toată viaţa este în contradicţie cu libertatea? Merită legătura chiar şi atunci când se suferă din cauza ei? Refuzarea legăturii umane, care se răspândeşte tot mai mult din cauza unei înţelegeri greşite a libertăţii şi autorealizării, precum şi din cauza fugii din faţa suportării răbdătoare a suferinţei, înseamnă că omul rămâne închis în el însuşi şi, în ultimă analiză, păstrează propriul "eu" pentru el însuşi, nu-l depăşeşte cu adevărat. Însă numai în dăruirea de sine omul ajunge la el însuşi şi numai deschizându-se altuia, altora, copiilor, familiei, numai lăsându-se plăsmuit în suferinţă, el descoperă mărimea faptului de a fi persoană umană. Cu refuzarea acestei legături dispar şi figurile fundamentale ale existenţei umane: tatăl, mama, copilul; cad dimensiunile esenţiale ale experienţei faptului de a fi persoană umană.

Marele rabin de Franţa, Gilles Bernheim, într-un tratat documentat cu acurateţe şi profund emoţionant, a arătat că atentatul, la care astăzi suntem expuşi, la adresa formei autentice a familiei, constituită din tată, mamă şi copil, ajunge la o dimensiune şi mai profundă. Dacă până acum am văzut drept cauză a crizei familiei o răstălmăcire a esenţei libertăţii umane, acum devine clar că aici este în joc viziunea despre fiinţa însăşi, despre ceea ce înseamnă în realitate faptul de a fi oameni. El citează afirmaţia, devenită vestită, a lui Simone de Beauvoir: "Femeie nu se naşte, se devine" (On ne naît pas femme, on le devient"). În aceste cuvinte este dat fundamentul a ceea ce astăzi, sub titlul "gender", este prezentat ca nouă filozofie a sexualităţii. Sexul, conform acestei filozofii, nu mai este o realitate originară a naturii pe care omul trebuie s-o accepte şi s-o umple personal de sens, ci un rol social de care se decide în mod autonom, în timp ce până acum societatea era cea care decidea. Caracterul eronat profund al acestei teorii şi al revoluţiei antropologice care se află în ea este evident. Omul contestă că are o natură preconstituită de corporeitatea sa, care caracterizează fiinţa umană. Neagă propria natură şi decide că ea nu i-a fost dată ca fapt preconstituit, ci el însuşi e cel care şi-o creează. Conform relatării biblice a creaţiei, aparţine esenţei creaturii umane faptul că a fost creată de Dumnezeu ca bărbat şi ca femeie. Această dualitate este esenţială pentru fiinţa umană, aşa cum Dumnezeu a dat-o. Tocmai această dualitate ca realitate de pornire este contestată. Nu mai este valabil ceea ce se citeşte în relatarea creaţiei: "Bărbat şi femeia El i-a creat" (Gen 1,27). Nu, acum este valabil că nu El i-a creat bărbat şi femeie, ci până acum societatea a fost cea care a determinat asta şi acum noi înşine suntem cei care decidem cu privire la asta. Bărbat şi femeie ca realitate a creaţiei, ca natură a persoanei umane nu mai există. Omul contestă propria natură. El este de acum numai spirit şi voinţă. Manipularea naturii, pe care astăzi o deplângem în ceea ce priveşte ambientul, devine aici alegerea de fond a omului faţă de el însuşi. Există de acum numai omul în abstract, care apoi alege pentru sine în mod autonom ceva ca natură a sa. Bărbatul şi femeia sunt contestaţi în exigenţa lor creaţională de forme ale persoanei umane care se integrează reciproc. Însă, dacă nu există dualitatea de bărbat şi femeie ca realitate a creaţiei, atunci nu mai există nici familia ca realitate prestabilită de creaţie. Dar în acest caz, şi copiii au pierdut locul care le revenea şi demnitatea deosebită care le aparţine. Bernheim arată cum ea, din subiect juridic de sine stătător devine acum în mod necesar un obiect, la care se are drept şi care, ca obiect al unui drept, se poate procura. Acolo unde libertatea de a face devine libertate de a se face de la sine, se ajunge în mod necesar la negarea Creatorului însuşi şi cu asta, în sfârşit, şi omul drept creatură a lui Dumnezeu, drept imagine a lui Dumnezeu este ciopârţit în esenţa fiinţei sale. În lupta pentru familie este în joc omul însuşi. Şi devine clar că acolo unde Dumnezeu este negat, se dizolvă şi demnitatea omului. Cine îl apără pe Dumnezeu, îl apără pe om.

Cu asta aş vrea să ajung la a doua mare temă care, de la Assisi până la Sinodul despre noua evanghelizare, a pătruns întregul an care se îndreaptă către sfârşit: adică problema dialogului şi a vestirii. Să vorbim înainte de toate despre dialog. Văd pentru Biserică în timpul nostru mai ales trei domenii de dialog în care ea trebuie să fie prezentă, în lupta pentru om şi pentru ce anume înseamnă a fi persoană umană: dialogul cu statele, dialogul cu societatea - în el inclus dialogul cu culturile şi cu ştiinţa - şi, în sfârşit, dialogul cu religiile. În toate aceste dialoguri, Biserica vorbeşte pornind de la acea lumină pe care i-o oferă credinţa. Însă ea întrupează în acelaşi timp amintirea omenirii care, încă de la începuturi şi de-a lungul timpurilor, este amintire a experienţelor şi a suferinţelor omenirii, înc are Biserica a învăţat ceea ce înseamnă a fi oameni, experimentând limita şi măreţia, posibilităţile şi limitările. Cultura umanului, al cărui garant ea devine, s-a născut şi s-a dezvoltat din întâlnirea dintre revelaţia lui Dumnezeu şi existenţa umană. Biserica reprezintă amintirea faptului de a fi oameni în faţa unei civilizaţii a uitării, care de acum se cunoaşte numai pe ea însăşi şi propriul criteriu de măsuri. Însă aşa cum o persoană fără amintire a pierdut propria identitate, tot aşa şi o omenire fără amintire şi-ar pierde propria identitate. Ceea ce, în întâlnirea dintre revelaţie şi experienţa umană, a fost arătat Bisericii merge, desigur, dincolo de domeniul raţiunii, dar nu constituie o lume deosebită care pentru cel care nu crede ar fi fără nici un interes. Dacă omul cu propria gândire intră în reflecţia şi în înţelegerea acelor cunoştinţe, ele lărgesc orizontul raţiunii şi asta se referă şi la cei care nu reuşesc să împărtăşească credinţa Bisericii. În dialogul cu statul şi cu societatea, Biserica nu are desigur soluţii pregătite pentru fiecare problemă. Împreună cu celelalte forţe sociale, ea va lupta pentru răspunsurile care corespund mai mult măsurii juste a fiinţei umane. Ceea ce ea a găsit ca valori fundamentale, constitutive şi nenegociabile ale existenţei umane trebuie să apere cu maxima claritate. Trebuie să facă tot posibilul pentru a crea o convingere care să se traducă apoi în acţiune politică.

În situaţia actuală a omenirii, dialogul religiilor este o condiţie necesară pentru pacea în lume şi de aceea este o obligaţie pentru creştini ca şi pentru celelalte comunităţi religioase. Acest dialog al religiilor are diferite dimensiuni. El va fi înainte de toate pur şi simplu un dialog al vieţii, un dialog al împărtăşirii practice. În el nu se va vorbi despre marile teme ale credinţei - dacă Dumnezeu este trinitar sau cum trebuie înţeleasă inspiraţia Sfintelor Scripturi etc. Este vorba despre problemele concrete ale convieţuirii şi responsabilităţii comune pentru societate, pentru stat, pentru omenire. În asta trebuie învăţat să fie acceptat celălalt în modul său de a fi şi de a gândi în mod diferit. În acest scop este necesar să se facă din responsabilitatea comună pentru dreptate şi pentru pace criteriul de fond al colocviului. Un dialog în care e vorba de pace şi de dreptate devine de la sine, dincolo de ceea ce este pur şi simplu pragmatic, o luptă etică în privinţa adevărului şi în privinţa fiinţei umane; un dialog în privinţa evaluărilor care sunt presupuse pentru toate. Astfel, dialogul, într-un prim moment doar practic, devine totuşi şi o luptă pentru modul corect de a fi persoană umană. Chiar dacă alegerile de fond nu sunt ca atare în discuţie, eforturile în jurul unei probleme concrete devin un proces în care, prin ascultarea celuilalt, ambele părţi pot găsi purificare şi îmbogăţire. Astfel aceste eforturi pot să aibă şi semnificaţia de paşi comuni spre unicul adevăr, fără ca alegerile de fond să fie schimbate. Dacă ambele părţi pornesc de la o hermeneutică de dreptate şi de pace, diferenţa de fond nu va dispare, totuşi va creşte şi o apropiere mai profundă între ele.

Pentru esenţa dialogului interreligios, astăzi în general se consideră fundamentale două reguli:

1. Dialogul nu are în vizor convertirea, ci înţelegerea. În asta se deosebeşte de evanghelizare, de misiune.

2. Conform cu asta, în acest dialog ambele părţi rămân în mod conştient în identitatea lor, pe care, în dialog, n-o pun în discuţie nici pentru sine nici pentru ceilalţi.

Aceste reguli sunt corecte. Totuşi, cred că în această formă sunt formulate prea superficial. Da, dialogul nu are în vizor convertirea, ci o înţelegere reciprocă mai bună: acest lucru este corect. Însă căutarea de cunoaştere şi de înţelegere vrea mereu să fie şi o apropiere de adevăr. Astfel, ambele părţi, apropiindu-se pas cu pas de adevăr, merg înainte şi sunt în drum spre o împărtăşire mai mare, care se întemeiază pe unitatea adevărului. Cât priveşte faptul de a rămâne fideli propriei identităţi: ar fi prea puţin dacă creştinul cu decizia sa pentru propria identitate ar întrerupe, ca să spunem aşa, pe baza voinţei sale, calea spre adevăr. Atunci faptul de a fi creştin ar deveni ceva arbitrar, o alegere pur şi simplu faptică. Atunci el, desigur, n-ar ţine cont de faptul că în religie se are de-a face cu adevărul. În această privinţă aş spune că creştinul are marea încredere de fond, ba chiar marea certitudine de fond că poate să înainteze liniştit în larg în marea vastă a adevărului, fără a trebui să se teamă pentru identitatea sa de creştin. Desigur, nu noi suntem cei care posedăm adevărul, ci el este cel care ne posedă pe noi: Cristos, care este Adevărul, ne-a luat de mână şi pe calea căutării noastre pasionate de cunoaştere ştim că mâna sa ne ţine cu putere. Faptul de a fi susţinuţi interior de mâna lui Cristos ne face liberi şi în acelaşi timp siguri. Liberi: dacă suntem susţinuţi de El, putem intra în orice dialog în mod deschis şi fără frică. Siguri, pentru că El nu ne lasă, dacă nu suntem noi înşine cei care ne dezlipim de El. Uniţi cu El, suntem în lumina adevărului.

La sfârşit, mai este necesară o scurtă adnotare cu privire la vestire, cu privire la evanghelizare, despre care, de fapt, ca urmare a propunerilor Părinţilor sinodali, va vorbi pe larg documentul postsinodal. Cred că elementele esenţiale ale procesului de evanghelizare apar în mod foarte elocvent în relatarea sfântului Ioan despre chemarea celor doi discipoli ai Botezătorului, care devin discipoli ai lui Cristos (cf. In 1,35-39). Există înainte de toate actul simplu al vestirii. Ioan Botezătorul îl indică pe Isus şi spune: "Iată mielul lui Dumnezeu!". Puţin mai înainte, evanghelistul relatează un eveniment asemănător. De data aceasta, Andrei e cel care-i spune fratelui său Simon: "L-am găsit pe Mesia" (1,41). Primul şi fundamentalul element este simpla vestire, kerigma, care îşi ia forţa sa din convingerea interioară a vestitorului. În relatarea despre cei doi discipoli urmează apoi ascultarea, faptul de a merge după Isus, o urmărire care nu este încă urmare, ci mai degrabă o sfântă curiozitate, o mişcare de căutare. De fapt, ambele persoane sunt în căutare, persoane care, dincolo de viaţa zilnică, trăiesc în aşteptarea lui Dumnezeu - în aşteptare pentru El există şi deci se va arăta. Atinsă de vestire, căutarea lor devine concretă. Vor să-l cunoască mai bine pe Cel pe care Botezătorul l-a calificat drept Miel al lui Dumnezeu. Apoi, al treilea act demarează datorită faptului că Isus se uită înapoi, se îndreaptă spre ei şi-i întreabă: "Ce căutaţi?". Răspunsul celor doi este, din nou, o întrebare care indică deschiderea aşteptării lor, disponibilitatea de a face noi paşi. Întreabă: "Rabbi, unde locuieşti?". Răspunsul lui Isus: "Veniţi şi vedeţi!" este o invitaţie de a-l însoţi şi, mergând cu El, de a deveni văzători.

Cuvântul vestirii devine eficace acolo unde în om există disponibilitatea docilă faţă de apropierea lui Dumnezeu; acolo unde omul este în interior în căutare şi astfel pe drum spre Domnul. Atunci, atenţia lui Isus faţă de el îl loveşte la inimă şi apoi impactul cu vestirea trezeşte sfânta curiozitate de a-l cunoaşte pe Isus mai de aproape. Acest mers împreună cu El conduce la locul unde locuieşte Isus, în comunitatea Bisericii, care este Trupul său. Înseamnă a intra în comuniunea itinerantă a catecumenilor, care este o comuniune de aprofundare şi, în acelaşi timp, de viaţă, în care mersul cu Isus ne face să devenim văzători.

"Veniţi şi vedeţi!". Acest cuvânt pe care Isus îl adresează celor doi discipoli în căutare îl adresează şi persoanelor de astăzi care sunt în căutare. La sfârşitul anului vrem să-l rugăm pe Domnul pentru ca Biserica, în pofida propriilor sărăcii, să devină tot mai de recunoscut ca locuinţă a sa. Îl rugăm pentru ca, în drumul spre casa sa, să ne facă şi noi tot mai văzători, pentru ca să putem spune tot mai bine şi în mod tot mai convingător: L-am găsit pe Acela pe care toată lumea îl aşteaptă, pe Isus Cristos, adevărat Fiu al lui Dumnezeu şi adevărat om. În acest spirit vă urez vouă tuturor un Sfânt Crăciun şi un An Nou fericit. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.