Reflecţie la duminica I din Advent - C

La a doua venire, Isus va desăvârşi lucrarea de mântuire începută la prima sa venire

Cu această duminică am intrat în noul an bisericesc, notat simbolic cu "C" şi în care ne vom lăsa călăuziţi sufleteşte de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Luca, dar şi în timpul sfânt al Adventului.

Timpul sfânt al Adventului este pentru noi, creştinii, un timp de credinţă vie în Dumnezeu care deţine controlul a toate câte sunt; este un timp de mare speranţă, căci aşteptăm cu răbdare împlinirea profeţiilor făcute nouă de Dumnezeu în favoarea; dar este şi un timp de iubire, în care mergem mai grăbiţi spre Dumnezeu şi spre semeni, care ne aşteaptă.

Undeva într-un sat, nişte orfani, a căror mamă murise şi a căror tatăl era dat dispărut în război, o duceau foarte greu, trăind într-o cruntă mizerie şi sărăcie. Dar iată că într-o zi aceşti copii sărmani, care nu se mai aşteptau la nimic bun de la nimeni, primesc o veste senzaţională, cum că tatăl lor n-a murit în război, ci că a lucrat pentru ei undeva într-o ţară străină, iar acum se întoarce bogat la ei. Cu inima plină de bucurie toţi aceşti copii au început să se pregătească pentru a-l primi cum se cuvine pe tatălui lor.

Asemenea acestor copii sărmani, am primit şi noi astăzi în evanghelie o veste minunată, o veste mai mângâietoare decât cea adusă de îngeri la naşterea lui Isus la Crăciun; am primit vestea că Isus care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră (cf. 1Tes 4,14), că Isus care a primit toată puterea în cer şi pe pământ (cf. Mt 20,28), că Isus care a primit toate comorile cerului şi ale pământului (cf. Col 2,3), se întoarce la noi copii săi iubiţi care am suferit şi am trudit din greu. Căci iată ce ne spune evanghelia de astăzi: "Ridicaţi-vă privirea, căci mântuirea voastră se apropie"! (Lc 21,28). Origene (185-254) ne spune că este necesar ca zilnic să ne ridicăm privirea spre cer, pentru ca ochii noştri să-l întâlnească pe Cristos care cheamă la lumina sa; Iar sfântul Ciril din Ierusalim (313-386), în Cateheze 15,1, ne spune şi el că este necesar ca zilnic să ne ridicăm privirea spre cer, pentru a-l întâlni pe Cristos care a venit, care va veni, şi care vine mereu la noi.

Pentru că prima lectură de astăzi, luată din cartea lui Ieremia, ne vorbeşte despre dărâmarea Ierusalimului de către babilonieni, dar şi despre promisiunea refacerii lui (cf. Ier 33,14-16), noi trebuie să mergem cu gândul la un alt Ierusalim, la o altă devastare, şi la o altă refacere; alt Ierusalim este fiinţa noastră, capodopera lui Dumnezeu; altă devastare este cea făcută de satan prin păcat; şi o altă refacere este cea promisă de Dumnezeu şi pe care o aşteptăm cu fapte de credinţă, speranţă şi dragoste, acum odată cu venirea lui Isus de-a doua. Căci iată ce ne spune sfântul Augustin (534-430) în acest sens: "Cel ce te-a creat fără de tine, nu te va mântui fără de tine!" Însă diavolul şi îngerii lui se opun din răsputeri acestei lucrări divino-umane, de refacere.

Se spune despre marele pictor italian Leonardo da Vinci (1452-1519) că a executat în atelierul său un minunat tablou pe care îl considera capodopera vieţii sale. La prezentarea acestui tablou, printre admiratorii săi s-a strecurat şi un vrăjmaş al său. Profitând de un moment de pauză şi de neatenţie al artistului, acel vrăjmaş al artistului şi al ideii de frumos, a aruncat cu noroi pe acel tablou şi apoi l-a călcat în picioare. Ne putem da seama ce durere l-a cuprins pe marele artist Leonardo da Vinci, atunci când şi-a văzut capodopera distrusă. A urmat apoi o muncă foarte grea de refacere a tabloului. Dar s-a meritat, căci tabloul restaurat a ieşit mai frumos ca prima dată.

O asemenea durere, dar la scară mult mai mare, l-a cuprins şi pe Dumnezeu, marele artist al universului, atunci când şi-a văzut capodopera mâinilor sale, omul creat după chipul şi asemănarea sa (cf. Gen 1,26), întinat de diavol cu cea mai grosolană murdărie a păcatului, care l-a desfigurat, care i-a strecurat în fiinţa lui nobilă veninul durerii şi al morţii şi care l-a scos de lângă el din Paradis. Şi Dumnezeu a început această muncă grea de refacere a omului, prin jertfa Fiului său şi prin trimiterea Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Şi aici Dumnezeu a constatat că se merită, căci, cu toată opoziţia diavolului şi a aliaţilor săi, lucrarea sa de refacere va da la iveală o fiinţă umană mult mai frumoasă şi mult mai perfectă decât prima dată.

Evanghelia de astăzi ne spune că la cea de-a doua venire a lui Cristos, însoţită de semne în soare, lună şi stele, însoţită de vuietul mării şi al valurilor, însoţită de clătinarea puterilor cerului, oamenii se vor înspăimânta, iar alţii chiar vor muri de groază. Dar oare spaima şi groaza de moarte îi va cuprinde pe toţi oamenii? Nu! Spaima şi groaza de moarte îi va cuprinde în acele zile numai pe aceia care prin viaţa lor au mai aproape de diavol decât de Dumnezeu; spaima şi groaza de moarte îi va cuprinde numai pe aceia care, uitând de împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea ei, au trăit numai în chefuri, beţii şi griji pentru lumea aceasta. Cei drepţi însă, care au vegheat şi s-au rugat, sunt invitaţi de Isus să stea în picioare şi să privească în sus, pentru a-l putea vedea venind pe nori cu putere şi cu slavă mare, dar şi pentru a-şi putea vedea şi mântuirea lor care se apropie (cf. Lc 21,25-36).

Biblia ascunde în paginile ei pe toţi cei care trebuie să se teamă de ce-a de doua venire a lui Isus. Iar aceştia sunt în primul rând satan, apoi îngerii şi oamenii care s-au lăsat călăuziţi de el mai mult decât de Dumnezeu şi s-au amestecat, frânând lucrările lui Dumnezeu.

Acum voi arăta, din Biblie, cum diavolul, cu îngerii şi cu oamenii lui, se amestecă, strică şi se opun vehement planului şi lucrării lui Dumnezeu de fericire şi de refacere a omului şi a creaţiei.

Când Dumnezeu i-a creat pe oameni din pământ şi i-a aşezat alături de el în paradis, diavolul nu s-a lăsat până ce nu i-a scos afară (cf. Gen 3,23); când Dumnezeu a promis că Mesia se va naşte din sămânţa femeii (cf. Gen 3,15), îngerii decăzuţi, pentru a sabota planul lui Dumnezeu de mântuire, s-au unit cu fetele oamenilor, dând naştere la monştri şi uriaşi ca să altereze sămânţa femeii pentru a nu mai putea da naştere Mântuitorului (cf. Gen 6,1-7). Dar Dumnezeu a nimicit aceşti îngeri decăzuţi la potop şi i-a pus în lanţuri pentru ziua judecăţii (cf. Iuda 1,6); când Dumnezeu l-a ales pe Avram în vederea lucrării sale, satan s-a năpustit asupra lui şi asupra familiei sale, provocând necazuri şi secetă după secetă, până când l-a făcut mai întâi pe el (cf. Gen 12,10; Gen 20,1) şi mai apoi pe urmaşii lui, fără voia lui Dumnezeu (cf. Gen 26,1) să se coboare în Egipt, acolo unde Faraon, unealta satanei, îi aştepta cu muncile grele de exterminare şi cu decretul de ucidere a primilor născuţi (cf. Ex 1,14-16). Dar Dumnezeu i-a salvat prin slujitorul său Moise şi au putut să cânte de bucurie (cf. Ex 15,1); când Dumnezeu l-a ales pe David ca seminţie regală din care să se nască Mesia, Satan s-a aruncat furios asupra lui şi asupra familiei sale, şi de mai multe ori, fie prin intrigi de palat, fie prin intrigi între regii străini, a încercat stingerea acestei dinastii regale prin uciderea lui David şi a descendenţilor săi legitimi; Dar Dumnezeu a păstrat de fiecare dată câte un urmaş legitim dinastiei lui David, pentru ca naşterea lui Cristos-Mesia, să poată avea loc după promisiune (cf. 2Cr 21,7); când Maria l-a zămislit pe Isus de la Duhul Sfânt (cf. Lc 1,35), satana voia să-l amăgească pe Iosif să o părăsească pe ascuns (cf. Mt 1,19) şi a supus-o riscului ca fanaticii Legii lui Moise s-o ucidă cu pietre (cf. Dt 24,1); când Isus şi-a început activitatea publică, satana a voit să-l determine să se arunce de pe templu pentru a termina cu el (cf. Lc 4,29); altădată când Isus era împreună cu ucenicii lui pe mare, satana a căutat să scufunde corabia, tot pentru a termina cu el (cf. Mc 4,38); înainte de patima, moartea şi învierea sa, satana i-a cerut lui Isus să-l lase ca să-i cearnă pe ucenicii săi ca pe grâu (cf. Lc 22,31), de aceea, Isus, chiar şi după ce a înviat, i-a atenţionat pe ucenicii săi cu privire suferinţele pe care satana le va provoca printre ei până la revenirea sa (cf. Ap 2,10); dar cea mai mare obrăznicie a satanei şi a oamenilor săi a fost aceea a răstignirii lui Isus, prin alianţa reuşită între Pilat şi Irod, între mai marii templului şi mai marii civili, între iudei şi păgâni. Dar Duhul Tatălui l-a înviat pe Isus (cf. Rom 8,11), iar acum Isus aşteaptă a doua să venire pentru a-i pune pe toţi duşmanii săi, aşternut picioarelor sale (cf. Evr 10,12-13), şi să-i răsplătească pe toţi cei care i-au fost credincioşi până la sfârşit (cf. Mc 13,13). Iată cine se tem şi cine trebuie să se teamă de a doua venire a lui Isus!

La vechile nunţi regeşti, sosirea mirelui la casa miresei, era însoţită de lumini mari, mai târziu şi de salve de tun, iar mai târziu şi de focuri de artificii care brăzdau şi luminau cerul. La toate aceste semne miresele se bucurau, iar peţitorii falşi o luau speriaţi la fugă. Pentru Isus care vine să-şi ia mireasa în cer, luminile, salvele de tun şi artificiile sunt: semnele din soare, lună şi stele; sunt vuietul mării şi al valurilor; sunt puterile cerului care se clatină. Toate aceste semne sunt pentru cei buni ca zgomotul roţilor de la carul nupţial, ce se aude de departe, atunci când mirele vine după mireasă. Dar pentru cei răi, luminile şi vuietul care vor însoţi sosirea lui Isus de-a doua, vor fi motiv de groază, căci pentru ei urmează judecata şi pedeapsa.

Dacă din nefericire până acum ne-am aflat de partea satanei, prin amestecul în treburilor şi planurilor lui Dumnezeu, prin îngreunarea inimii din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor lumii acestei, şi prin orice alt păcat, să ne convertim şi să ne sfinţim, cum ne-a învăţat Isus, şi să ne străduim să facem paşi înainte în acest sens, aşa cum ne învaţă şi sfântul Paul în lectura a doua.

Marele om de stat american Daniel Vebster (1782-1852) a fost întrebat odată în cercul unor oameni ai vieţii publice care este gândul de bază în activitatea sa? Atunci el a răspuns: "Gândul de bază din toată activitatea mea este gândul răspunderii mele în faţa lui Dumnezeu".

Acesta să fie şi gândul vieţii noastre şi atunci vom reuşi să fugim de păcat, de diavol şi de mentalitatea lumii, iar la judecată vom auzi fericitele cuvinte: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui meu şi primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii" (Mt 25,34).

Închei cu câteva cuvinte din Novena de Crăciun: "Domnul se va arăta şi nu ne va înşela. De va zăbovi aşteaptă-l, căci va veni şi nu va întârzia"!

*

Consideraţie la duminica I din Advent - "C"

Dorit Mesie, vino, spre tine, Doamne, suspinăm, ne scapă de robie, ah, vino, te-aşteptăm!

Cu această duminică şi cu această rugăciune am început timpul sfânt al Adventului şi noul an liturgic "C". Altfel spus am început anualul drum spiritual către Crăciun, către Isus care vine continuu spre a ne mântui. Am început cu această duminică un drum de alergare în întâmpinarea celui care vine de sus ca să ne dea sărutul iubirii; care vine de sus ca să ne scape de robia satanei; care vine de sus ca să ne ridice greutatea păcatului; care vine de sus ca să ne redea tinereţe şi vigoarea sufletească; care vine de sus ca să ne îmbrace cu haina cea nouă a harului; care vine de sus ca să ne redea fericirea alături de el, alături de Tatăl şi alături de Duhul Sfânt; care vine de sus pentru a ne aşeza în comuniune cu îngerii, cu sfinţii şi cu toţi oamenii de bunăvoinţă.

Profetul Ieremia ne spune aşa de frumos în prima lectură: "Iată vor veni zile, spune Domnul, când voi îndeplini dorinţa de fericire pe care am făcut-o casei lui Israel şi casei lui Iuda. În zilele acelea şi în acel timp voi ridica dintre urmaşii lui David o odraslă dreaptă care va judeca şi va face dreptate pe pământ. În zilele acelea Iuda va fi eliberat şi Ierusalimul va trăi în linişte. Iată numele care i se va da: «Domnul este dreptatea noastră»" (Ier 33,14-16).

În urma păcatului toată creaţia a fost contaminată de rău şi supusă deşertăciunii (cf. Rom 8,20), adică sortită distrugerii, căci nimic contaminat de răul păcatului nu poate dura înaintea lui Dumnezeu. De aceea, sfântul Paul spune: "Lucrurile care se văd sunt trecătoare" (2Cor 4,18).

Lucrurile din lume pe care noi le vedem am putea să le comparăm cu nişte bibelouri sparte de păcatul nostru şi pe care Dumnezeu, pentru a nu ne lovi sau răni cu ele, le-a pus în magazia sa, cu destinaţia "topire" de la sfârşitul lumii (cf. 2Pt 3,10-12). Diavolul ia din aceste lucruri sparte şi contaminate, care acum rănesc, îmbolnăvesc şi ucid, şi-i amăgeşte pe oameni cu ele, ca să-i slujească lui şi nu lui Dumnezeu.

Şi după ce toate lucrurile din această lume vor arde, oare pământul va rămâne gol? Nu, căci Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou în care va locui neprihănirea (cf. 2Pt 3,13). "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, căci cerul dintâi şi pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este. Şi am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei. Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: «Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii! El va locui împreună cu ei, iar ei vor fi poporul lui şi el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor, iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut»" (Ap 21,1-4).

În timpul Adventului, noi, creştinii, aşteptăm împlinirea acestor făgăduinţe, aşteptăm ca "odrasla dreaptă a lui David", Isus, să vină la noi pe nori cu slavă şi putere mare (cf. Lc 21,27), ca să ne facă dreptate, ca să inaugureze noua creaţie şi să desăvârşească naşterea noastră din nou (cf. In 3,3).

Noua creaţie a cerului şi a pământului material va fi o lucrare rapidă. Într-o clipă vor apărea semnele prevestitoare, într-o clipă cerul şi pământul vor trece într-un trosnet, într-o clipă totul va arde şi se va topi şi tot într-o clipă vor apărea cerul nou şi pământul nou.

Dar noua creaţie, cea din lăuntrul nostru, naşterea din nou, este o lucrare anevoioasă şi de durată; este o lucrare a lui Dumnezeu şi a omului; ea a început cu prima venire a lui Isus şi se va termina la cea de-a doua. Este o lucrare anevoioasă şi de durată, căci omul trebuie să se schimbe: din lup în miel, din neghină în grâu curat, din pom sterp în pom cu roade, din sclav în fiu moştenitor şi din diavol în înger. Deci Adventul este un timp numai bun pentru a lucra cu sârg în ogorul sufletului nostru şi de a ne pune speranţa în harul lui Dumnezeu.

Naşterea din nou începe în momentul în care cineva l-a primit pe Isus ca mântuitor personal al său, şi durează apoi toată viaţa. Şi cu cât ne eliberăm mai repede de păcat şi de amăgirile diavolului, cu atât vom produce mai repede roadele bune cerute de Domnul, cu atât mai uşor vom alerga în întâmpinarea lui Isus care vine, cu atât mai curând procesul naşterii din nou se va desăvârşi.

În această alergare a noastră spre întâmpinarea şi îmbrăţişarea cu Mântuitorul care vine, trebuie să fim cu băgare de seamă, aşa cum ne spune Isus astăzi, să nu ni se îngreuneze inimile din pricina chefurilor, beţiilor şi a grijilor lumii acesteia, căci ele sunt ca o amăgire grea, ca un laţ şi ca o capcană întinse de diavol, ca nişte aşchii ascuţite care ne rănesc şi chiar ne infectează şi ne ucid sufleteşte.

Oamenii moderni de astăzi, şi chiar mulţi dintre creştini, nu prea mai consideră îmbuibarea cu mâncare ca fiind un păcat foarte grav, de aceea nu-şi impun nici un post şi nici o abstinenţă (cf. Lc 21,34). Cu toate acestea, Isus pune îmbuibarea alături de beţie, pentru că şi ea duce la împovărarea inimii, pentru că şi ea cultivă egoismul; pentru că şi ea ne face să uităm de nevoile celor din jur (cf. Lc 16,19); pentru că şi ea ne ia orice bucurie de a-l aştepta pe Domnul (cf. 1Cor 15,32). Din acest motiv, atât Isus, cât şi apostolii, ne adresează îndemnul de a veghea, de a posti, şi de a ne ruga mereu, pentru a scăpa de cele care vor veni, şi pentru a putea sta drept înaintea Fiului Omului" (cf. Mt 6,16-18; Lc 21,36; 1Tes 5,6-7; 1Pt 5,8).

În această alergare spre Isus care vine spre noi, de mare importanţă este să nu ne pierdem vremea cu strângerea şi adunarea celor materiale care ne împovărează şi ne întârzie atât în desăvârşirea noastră, cât şi în ajungerea la întâlnirea cu Isus care închide repede uşa sălii de nuntă.

Atalanta, din vechea Grecie, era o atletă vestită pentru iuţeala picioarelor sale şi a ieşit învingătoare în toate întrecerile la care a participat. Odată a făgăduit că o să se căsătorească numai cu acela care o va întrece în concurs, şi de atunci mulţi au încercat să o întreacă, dar fără să reuşească. Ea îi ajungea întotdeauna din urmă pe atleţii aflaţi cu ea în concurs, după ce mai întâi le acorda şi un avans considerabil. Şi totuşi, unul singur a izbutit să o întreacă. Acesta a fost Milanion, zis şi Ippomene, care era un pitic şi un olog, care era un rău şi un urât. El a primit de la zeiţa rea, Afrodita, nişte mere de aur din Grădina Hesperidelor, şi a fost sfătuit ca în timpul întrecerii să lase ca merele de aur să-i cadă una câte una pe cale. Atalanta, neputându-şi stăpâni lăcomia după aur, s-a oprit să culeagă merele şi, în felul acesta a pierdut din timp şi i-a permis ologului, urât şi rău, să o întreacă şi astfel să o ia de soţie. A pornit în căutarea unui lucru şi s-a pomenit că aleargă după altceva.

Şi noi suntem atleţii lui Cristos (cf. 1Cor 9,24), şi noi suntem în cursa pentru câştigarea unui premiu mare, împărăţia cerurilor. Şi lângă noi aleargă ologii şi urâţii diavolului, care vor să ne oprească din alergarea noastră spre Cristos şi spre împărăţia cerurilor. Şi pe noi, ca şi pe Atalanta, diavolul ne amăgeşte cu cele trecătoare, ca din cerbi ce am pornit pe drumul lui Cristos, să devenim într-o dată melci lenţi pe acest drum. Şi pierzând alergarea, ca marea atletă Atalanta, vom trăi şi noi veşnic alături de ologii şi inesteticii diavoli. Atalanta a pornit spre o ţintă şi a ajuns la o alta. Să avem şi noi grijă, ca după ce am pornit la botezul nostru, sau la convertirea noastră, spre împărăţia cerurilor, din cauza chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia (cf. Lc 21,34), să ajungem în iad. Şi pentru ce? Pentru nişte lucruri sortite de Dumnezeu distrugerii!

Sfântul Ieronim (342-420), pentru că mereu îi suna în urechi trâmbiţa lui Isus care vine să-şi ia mireasa în cer, dar şi pentru a-i judeca pe cei nepregătiţi pentru sosirea sa, a părăsit Roma păgână şi s-a îndreptat spre Betleem, pentru ca lângă locul naşterii lui Isus, să se poată dedica mai bine pregătirii pentru acest moment, cel mai important din toate câte le va mai trăi omenirea.

Cine se întristează când Tatăl trimite constructorul ca să demoleze casa cea veche şi şubredă, pentru a ridica alta nouă şi trainică în locul ei? În primul rând diavolii, şi apoi toţi murdarii şi leneşii sufleteşte, care nu vor mai avea loc în casa cea nouă! Şi cine se bucură când casa veche a fost demolată şi în locul ei s-a ridicat alta nouă, trainică şi frumoasă? În primul rând Dumnezeu şi îngerii săi, apoi toţi cei care şi-au spălat veşmintele în sângele Mielului şi au lucrat cu sârg pentru cauza împărăţiei cerurilor.

Cine se întristează când mirele împărat vine cu alai, cu oaste şi semne, ca să-şi ia mireasa iubită? În primul rând peţitorii profitori şi apoi potrivnicii fericirii ei. Cine se bucură? În primul rând mireasa cu familia ei, apoi prietenii şi toţi cei care o iubesc.

De aceea, în tot acest timp sfânt de Advent, să ne rugăm şi să cântăm împreună Biserica: "Voi ceruri, vă-nduraţi, pe cel promis ni-l daţi, pe Fiul Tatălui de sus, pe-al nostru Domn Isus".

Pentru acest timp sfânt de Advent, urez tuturor vizitatorilor sitului www.ercis.ro un parcurs bun spre întâmpinarea lui Isus care vine continuu spre noi, cu iubirea sa şi darurile sale!

Pr. Ioan Lungu

lecturi: 7.