Omilia papei în Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului (25 noiembrie 2012)

Domnilor cardinali,

Veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie,

Iubiţi fraţi şi surori,

Solemnitatea de astăzi a lui Cristos Regele universului, încoronare a anului liturgic, se îmbogăţeşte cu primirea în Colegiul Cardinalilor a şase noi membri pe care, conform tradiţiei, i-am invitat în această dimineaţă să concelebreze cu mine Euharistia. Fiecăruia dintre ei adresez salutul meu cel mai cordial, mulţumindu-i cardinalului James Michael Harvey pentru cuvintele respectuoase pe care mi le-a adresat în numele tuturor. Îi salut pe ceilalţi cardinali şi pe toţi prelaţii prezenţi, precum şi stimatele autorităţi, pe domnii ambasadori, pe preoţi, pe călugări şi pe toţi credincioşii, în special pe cei care provin din diecezele încredinţate grijii pastorale a noilor cardinali.

În această ultimă duminică din anul liturgic Biserica ne invită să-l celebrăm pe Domnul Isus ca Rege al universului. Ne cheamă să ne îndreptăm privirea spre viitor, sau mai bine zis în profunzime, spre ţinta ultimă a istoriei, care va fi împărăţia definitivă şi veşnică a lui Cristos. El era la început cu Tatăl atunci când a fost creată lumea şi va manifesta pe deplin domnia sa la sfârşitul timpurilor, când îi va judeca pe toţi oamenii. Cele trei lecturi de astăzi ne vorbesc despre această împărăţie. În textul evanghelic pe care l-am ascultat, luat din Evanghelia Sfântului Ioan, Isus se află într-o situaţie umilitoare - aceea de acuzat - în faţa puterii romane. A fost arestat, insultat, batjocorit şi acum duşmanii săi speră să-i obţină condamnarea la supliciul crucii. L-au prezentat la Pilat ca pe unul care aspiră la puterea politică, unul care se numeşte pe sine rege al iudeilor. Procuratorul roman face investigaţia sa şi-l interoghează pe Isus: "Tu eşti regele iudeilor?" (In 18,33). Răspunzând la această întrebare, Isus clarifică natura împărăţiei sale şi chiar a mesianităţii sale, care nu este putere lumească, ci iubire care slujeşte; El afirmă că împărăţia sa nu trebuie deloc confundată cu orice împărăţie politică: "Împărăţia mea nu este din lumea aceasta... nu este de aici de pe pământ" (v. 36).

Este clar că Isus nu are nici o ambiţie politică. După înmulţirea pâinilor, oamenii, entuziasmaţi de minune, voiau să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, pentru a răsturna puterea romană şi a stabili astfel o nouă împărăţie politică ce aveam să fie considerată ca împărăţia lui Dumnezeu atât de aşteptată. Însă Isus ştie că împărăţia lui Dumnezeu este de cu totul alt gen, nu se bazează pe arme şi pe violenţă. Şi tocmai înmulţirea pâinilor devine, pe de o parte, semn al mesianităţii sale, însă, pe de altă parte, o cumpănă a apelor în activitatea sa: din acel moment drumul spre Cruce devine tot mai clar; acolo, în actul suprem de iubire, va străluci împărăţia promisă, împărăţia lui Dumnezeu. Însă mulţimea nu înţelege, este dezamăgită, şi Isus se retrage pe munte singur ca să se roage, să vorbească cu Tatăl (cf. In 6,1-15). În relatarea Pătimirii vedem că şi discipolii, deşi au împărtăşit viaţa cu Isus şi au ascultat cuvintele sale, se gândeau la o împărăţie politică, instaurată cu ajutorul forţei. În Ghetsemani, Petru a scos sabia sa şi a început să lupte, însă Isus l-a oprit (cf. In 18,10-11). El nu vrea să fie apărat cu armele, ci vrea să împlinească voinţa Tatălui până la capăt şi să stabilească împărăţia sa nu cu armele şi cu violenţa, ci cu aparenta slăbiciune a iubirii care dăruieşte viaţa. Împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie complet diferită de cele pământeşti.

Pentru aceasta, în faţa unui om lipsit de apărare, fragil, umilit, aşa cum este Isus, un om al puterii ca Pilat rămâne surprins; surprins pentru că aude vorbindu-se despre o împărăţie, despre servitori. Şi pune o întrebare care probabil că i s-a părut paradoxală: "Aşadar, tu eşti rege?". Ce tip de rege poate să fie un om în condiţiile acelea? Însă Isus răspunde în mod afirmativ: "Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu" (In 18,37). Isus vorbeşte despre rege, despre împărăţie, însă referinţa nu este la stăpânire, ci la adevăr. Pilat nu înţelege: poate exista o putere care nu se obţine cu mijloace umane? O putere care să nu răspundă la logica stăpânirii şi a forţei? Isus a venit pentru a revela şi a aduce o nouă regalitate, aceea a lui Dumnezeu; a venit pentru a da mărturie despre adevărul cu privire la un Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8.16) şi care vrea să stabilească o împărăţie a dreptăţii, a iubirii şi a păcii (cf. Prefaţa). Cel care este deschis la iubire, ascultă această mărturie şi o primeşte cu credinţă, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu.

Această perspectivă o regăsim în prima lectură pe care am ascultat-o. Profetul Daniel prezice puterea unui personaj misterios situat între cer şi pământ: "Iată am văzut pe cineva, venind pe norii cerului, ca un fiu al omului. El a ajuns până la Bătrân şi i-a fost prezentat. Lui i s-au dat stăpânirea, slava şi domnia. Toate popoarele, naţiunile şi oamenii de toate limbile trebuie să-i slujească lui. Stăpânirea lui este o stăpânire veşnică, nepieritoare, iar împărăţia lui nu va fi niciodată distrusă" (7,13-14). Sunt cuvinte care prospectează un rege care stăpâneşte de la mare la mare până la marginile pământului, cu o putere absolută care nu va fi distrusă niciodată. Această viziune a profetului, o viziune mesianică, este luminată şi îşi află realizarea în Cristos: puterea adevăratului Mesia, putere care nu apune niciodată şi care nu va fi distrusă niciodată, nu este aceea a împărăţiilor de pe pământ care apar şi dispar, ci este aceea a adevărului şi a iubirii. Cu asta înţelegem că regalitatea vestită de Isus în parabole şi revelată în mod deschis şi explicit în faţa procuratorului roman, este regalitatea adevărului, singura care dă tuturor lucrurilor lumina lor şi măreţia lor.

În lectura a doua, autorul Apocalipsului afirmă că şi noi participăm la regalitatea lui Cristos. În aclamaţia adresată "Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre cu sângele său" declară că Cristos "a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său" (1,5-6). Şi aici este clar că e vorba despre o împărăţie întemeiată pe relaţia cu Dumnezeu, cu adevărul şi nu despre o împărăţie politică. Cu jertfa sa, Isus ne-a deschid drumul pentru un raport profund cu Dumnezeu: în El am devenit adevăraţi fii adoptivi, astfel suntem făcuţi părtaşi de regalitatea sa asupra lumii. A fi discipoli ai lui Isus înseamnă, aşadar, a nu ne lăsa fascinaţi de logica lumească a puterii, ci a duce în lume lumina adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. Autorul Apocalipsului lărgeşte apoi privire spre a doua venire a lui Isus pentru a-i judeca pe oameni şi a stabili pentru totdeauna împărăţia divină şi ne aminteşte că convertirea, ca răspuns la harul divin, este condiţia pentru instaurarea acestei împărăţii (cf. 1,7). Este o invitaţie puternică adresată tuturor şi fiecăruia: a ne converti mereu din nou la împărăţia lui Dumnezeu, la stăpânirea lui Dumnezeu, a Adevărului, în viaţa noastră. Îl invocăm zilnic în rugăciunea "Tatăl nostru" cu cuvintele "Vie împărăţia ta", care înseamnă a-i spune lui Isus: "Doamne, fă-ne să fim ai tăi, trăieşte în noi, adună omenirea risipită şi suferindă, pentru ca în Tine totul să fie supus Tatălui milostivirii şi iubirii.

Vouă, iubiţi şi veneraţi fraţi cardinali - mă gândesc îndeosebi la cei creaţi ieri - vă este încredinţată această responsabilitate angajantă: de a da mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu, despre adevăr. Asta înseamnă a scoate în evidenţă mereu prioritatea lui Dumnezeu şi a voinţei sale în faţa intereselor lumii şi în faţa puterilor sale. Deveniţi imitatori ai lui Isus, care, în faţa lui Pilat, în situaţia umilitoare descrisă de Evanghelie, a manifestat gloria sa: aceea de a iubi până la extrem, dăruindu-şi viaţa pentru persoanele iubite. Aceasta este revelaţia împărăţiei lui Isus. Şi pentru aceasta, cu o singură inimă şi un singur suflet, ne rugăm: "Adveniat regnum tuum". Amin.

BENEDICTUS PP. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.