Suceava: Pr. Johann Proschinger la 60 de ani de preoţie

Parohia Romano-Catolică din Suceava îl va sărbători pe părintele Johann Proschinger, fost paroh de Suceava, care la 26 octombrie va împlini 60 de ani de slujire preoţească. Liturghia de aniversare va fi celebrată duminică, 28 octombrie 2012.

Cezarina Adamescu îl prezintă pe acest preot în lucrarea Biografia preotului Johann Proschinger (Bucovina), din care au fost extrase şi prelucrate următoarele paragrafe.

Născut la 2 ianuarie 1925, la Fălticeni şi sfinţit preot la 26 octombrie 1952, la Alba Iulia, părintele Johann, român de etnie germană, a avut parte de o tinereţe zbuciumată şi plină de primejdii, marcată profund de ororile unui război nedrept în care a trebuit să suporte prizonieratul, deportarea, vicisitudinile unui drum lung de mii de kilometri străbătut pe jos din îndepărtata Siberie - experienţă dureroasă, la limita suportabilului, în care, nu de puţine ori, era să-şi piardă viaţa. Abia după război, când lucrurile se mai liniştiseră, a putut să-şi desăvârşească studiile teologice şi să fie uns cu înalta demnitate a sacramentului Preoţiei.

Neavând convingeri politice, era total străin de conflagraţia nedreaptă şi nimicitoare care cuprinsese aproape întreaga lume şi pe care oamenii politici şi ambiţiile lor de dominare o declanşaseră, fără să întrebe populaţia civilă dacă e de acord sau nu, târând-o în cel mai sângeros război care se declanşase vreodată. Iar nesupunerea era plătită cu viaţa. Vremuri cu totul nesigure şi învăluite în negura fricii şi în adâncul ororilor de neimaginat de mintea omenească.

La întoarcere, mii de kilometri străbătuţi cu piciorul, în plină iarnă, mâncând te miri ce rămăşiţe de hrană găsite pe câmp, ori poamele uscate din copacii rămaşi după bombardament, în picioare. Aproape degerat, cu sănătatea şubrezită, părintele Johann s-a întors în România, unde se născuse şi unde avea încă rude. Abia ieşise din adolescenţă, dar visurile păreau nimicite pentru totdeauna. Însă Dumnezeu are planuri măreţe pentru fiii lui şi, odată aleşi, nu-i mai scapă din mână. Părintele Hans era unul din acele vase alese şi puse deoparte de Dumnezeu pentru lucrarea sa divină.

I-a trebuit o lungă perioadă să se refacă, să recapete încredere şi să-şi reia studiile întrerupte brutal. Însă, în pofida experienţei amare a războiului, părintele Hans nu-şi pierduse niciodată încrederea şi nu renunţase la dorinţa de a deveni preot.

Nu vorbea niciodată de calvarul îndurat în timpul războiului. Îşi purta suferinţa cu demnitate, gândindu-se că şi Isus Cristos îndurase chinuri inimaginabile din partea oamenilor. Împărţindu-şi suferinţa cu Cristos, putea s-o suporte mai uşor, aşa cum fusese educat din familie. Suferinţa participativă ca şi cea substitutivă a Domnului cu oamenii, e de natură să încurajeze, să întărească şi e născătoare de imboldul de a merge mai departe şi de speranţa că într-o zi, răsplata va veni, cu siguranţă. Atunci va primi cununa de învingător în lupta cea dreaptă.

Prin ţinuta sa impecabilă, printr-o atitudine morală fără cusur, o delicateţe în gesturi şi cuvinte şi un program riguros de viaţă religioasă. Pedant, meticulos, chibzuit, excesiv de îngrijit, pus "la patru ace", cu o aproape obsesivă nevoie de curăţenie interioară şi exterioară, părintele Hans devenise proverbial pentru că arăta întotdeauna ca scos din cutie. Disciplină şi organizare impecabile în toate: în parohie, în viaţa cotidiană, care nu e străină de viaţa parohiei ci se împletesc armonios. Nimeni nu-i putea reproşa nimic, în nici o privinţă şi nici nu i-ar fi trecut prin cap cuiva o asemenea nedelicateţe.

Virtutea carităţii şi a milei faţă de bătrâni şi de bolnavi, atenţia către copii şi către tineri, spiritul organizatoric desăvârşit, precizia de pendulă elveţiană cu care săvârşea oficiul liturgic precum şi deschiderea către activităţile laicilor, i-au cucerit pe toţi, în cele din urmă.

Dumnezeu poate să facă sublim ceea ce la început pare ridicol îndeobşte. Acest duhovnic de excepţie trăind din plin carisma şi sărăcia franciscană, "ne-a îmbolnăvit de virusul Francisc", ne-a făcut să înţelegem deosebirea dintre esenţial şi derizoriu, prezentându-ni-l în cuvinte şi lacrimi, într-o măreţie a umilinţei demnă de cel care este numai iubire, pe cel care iubea totul: pământul, cerul, oamenii, îngerii, ieslea, crucea, făpturile cele mai neînsemnate, totul. Ni l-a descoperit pe acest genial mesager evanghelic al păcii, pe acest propovăduitor itinerant care semăna şi mai seamănă şi astăzi, cuvintele vieţii eterne.

Părintele Johann era plin de atenţie prevenitoare pentru bătrânii pe care-i vizita la domiciliu, odată pe lună. Niciodată nu venea cu mâna goală, ci le dăruia ba o iconiţă, ba un sfânt Rozariu, ba dulciuri. Şi multe, multe binecuvântări şi poveţe, în ceea ce priveşte viaţa creştină.

Şi după atâta slujire devotată şi vestire a cuvântului evangheliei la care fusese chemat, cum să nu se cuvină să-şi capete, binecuvântata răsplată?

"Pentru că ni l-aţi făcut cunoscut pe Isus Cristos în sacramentul Euharistiei, pentru cuvintele pline de har şi înţelepciune din predici, pentru rugăciunile sincere şi necondiţionate, pentru miile de ore petrecute în confesional, când dorinţa de a ne curăţa sufletul ne îndrepta paşii spre scaunul de Spovadă, unde vă găseam de fiecare dată cu un cuvânt de încurajare şi pentru multe alte binecuvântări primite în toţi aceşti ani. Vă asigurăm de dragostea şi recunoştinţa noastră şi vă urăm din toata inima: «La mulţi ani cu sănătate şi haruri înzecite!»".

Antonela Meliş

lecturi: 24.