Vatican: Audienţa generală de miercuri, 8 august 2012. Despre sfântul Dominic

Iubiţi fraţi şi surori,

Biserica astăzi celebrează comemorarea sfântului Dominic de Guzmán, preot şi fondator al Ordinului Predicatorilor, numiţi dominicani. Într-o cateheză precedentă am ilustrat deja această figură însemnată şi contribuţia fundamentală pe care a adus-o reînnoirii Bisericii din timpul său. Astăzi, aş vrea să scot în evidenţă un aspect esenţial al spiritualităţii sale: viaţa sa de rugăciune. Sfântul Dominic a fost un om al rugăciunii. Îndrăgostit de Dumnezeu, nu a avut altă aspiraţie decât mântuirea sufletelor, îndeosebi ale celor căzute în mrejele ereziilor din timpul său; imitator al lui Cristos, a întrupat în mod radical cele trei sfaturi evanghelice, unind cu proclamarea Cuvântului o mărturie a unei vieţi sărace; sub conducerea Duhului Sfânt, a înaintat pe calea desăvârşirii creştine. În orice moment, rugăciunea a fost forţa care a reînnoit şi a făcut tot mai rodnice operele sale apostolice.

Fericitul Iordan de Saxonia, mort în 1237, succesorul său la conducerea Ordinului, scrie aşa: "În timpul zilei, nimeni nu se arăta mai sociabil decât el... Viceversa, noaptea, nimeni nu era mai asiduu decât el în vegherea în rugăciune. Ziua o dedica aproapelui, însă noaptea o dădea lui Dumnezeu" (P. Filippini, San Domenico visto dai suoi contemporanei, Bologna 1982, pag. 133). În sfântul Dominic putem vedea un exemplu de integrare armonioasă între contemplarea misterelor divine şi activitatea apostolică. După mărturiile persoanelor mai apropiate de el, "el vorbea mereu cu Dumnezeu sau despre Dumnezeu". Această observaţie arată comuniunea sa profundă cu Domnul şi, în acelaşi timp, angajarea constantă de a-i conduce pe alţii la această comuniune cu Dumnezeu. Nu a lăsat scrieri despre rugăciune, însă tradiţia dominicană a preluat şi a transmis experienţa sa vie într-o operă cu titlul: Cele nouă maniere de a se ruga ale sfântului Dominic. Această carte a fost compusă între anii 1260-1288 de un frate dominican; ea ne ajută să înţelegem ceva din viaţa interioară a sfântului şi ne ajută şi pe noi, cu toate diferenţele, să învăţăm ceva despre modul în care trebuie să ne rugăm.

Deci sunt nouă maniere de a ne ruga, conform sfântului Dominic, şi fiecare dintre acestea, pe care le realiza mereu în faţa lui Isus Răstignit, exprimă o atitudine corporală şi una spirituală care, intim întrepătrunse, favorizează reculegerea şi fervoarea. Primele şapte moduri urmează o linie ascendentă, ca paşii unui drum, spre comuniunea cu Dumnezeu, cu Treimea: sfântul Dominic se roagă în picioare înclinat pentru a exprima umilinţa, prosternat la pământ pentru a cere iertare de păcatele sale, în genunchi făcând pocăinţă pentru a participa la suferinţele Domnului, cu braţele întinse fixându-şi privirea spre Cel Răstignit pentru a contempla Iubirea Supremă, cu privirea spre cer simţindu-se atras în lumea lui Dumnezeu. Deci sunt trei forme: în picioare, în genunchi, prosternat la pământ; dar mereu cu privirea îndreptată spre Domnul Răstignit. În schimb, ultimele două moduri, asupra cărora aş vrea să mă opresc pe scurt, corespund la două practici de evlavie trăite în mod obişnuit de către sfânt. Înainte de toate, meditaţia personală, unde rugăciunea capătă o dimensiune şi mai intimă, ferventă şi înseninătoare. La sfârşitul recitării Liturgiei Orelor şi după celebrarea Sfintei Liturghii, sfântul Dominic prelungea colocviul cu Dumnezeu, fără a-şi pune limite de timp. Aşezat în mod liniştit, se reculegea în el însuşi în atitudine de ascultare, citind o carte sau privind fix Răstignitul. Astfel trăia intens aceste momente de raport cu Dumnezeu încât şi în exterior se putea observa reacţiile sale de bucurie sau de plâns. Deci a asimilat sieşi, meditând, realităţile credinţei. Martorii povestesc că, uneori, intra într-un fel de extaz cu faţa transfigurată, dar imediat îşi relua cu umilinţă activităţile sale zilnice încărcat de forţa care vine de sus. Apoi rugăciunea în timpul călătoriilor dintre un convent şi altul; recita Laudele, Ora Medie, Vesperele cu însoţitorii şi, străbătând văile sau colinele, contempla frumuseţea creaţiei. Atunci din inima sa izvora o cântare de laudă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru atâtea daruri, mai ales pentru cea mai mare minunăţie: răscumpărarea realizată de Cristos.

Dragi prieteni, sfântul Dominic ne aminteşte că la originea mărturiei credinţei, pe care fiecare creştin trebuie s-o dea în familie, la locul de muncă, în angajarea socială şi chiar în momentele de destindere, se află rugăciunea, contactul personal cu Dumnezeu; numai acest raport real cu Dumnezeu ne dă forţa pentru a trăi intens orice eveniment, în special în momentele cele mai grele. Acest sfânt ne aminteşte şi importanţa atitudinilor exterioare în rugăciunea noastră. Îngenuncherea, a sta în picioare în faţa Domnului, a îndrepta privirea spre Cel Răstignit, oprirea şi reculegerea în tăcere, nu sunt secundare, ci ne ajută să fim în relaţie cu Dumnezeu în interior, cu toată persoana. Aş vrea să amintesc încă o dată necesitatea pentru viaţa noastră spirituală de a găsi zilnic momente pentru a ne ruga cu linişte; trebuie să ne luăm acest timp în special în concediu, să avem un pic de timp pentru a vorbi cu Dumnezeu. Va fi şi un mod pentru a-l ajuta pe cel care este aproape de noi ca să intre în raza luminoasă a prezenţei lui Dumnezeu, care aduce pacea şi iubirea de care avem nevoie cu toţii. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 18.