Vatican: Prezentarea documentului "Orientări pastorale pentru promovarea vocaţiilor la slujirea preoţească"

Luni, 25 iunie 2012, în aula "Ioan Paul al II-lea" de la Sala de Presă a Sfântului Scaun, a avut loc conferinţa de presă pentru prezentarea documentului Congregaţiei pentru Educaţia Catolică şi al Operei Pontificale pentru Vocaţiile Sacerdotale, cu titlul Orientări pastorale pentru promovarea vocaţiilor la slujirea preoţească. Au intervenit, cardinalul Zenon Grocholewski, prefect al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică; Monseniorul Jean-Louis Brugučs, OP, secretar al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică; Monseniorul Angelo Vincenzo Zani, subsecretar al aceluiaşi dicaster. Publicăm în continuare intervenţiile.

*

Intervenţia cardinalului Zenon Grocholewski

Pentru a înfrunta provocarea

1. La întâlnirea Adunării Plenare a dicasterului nostru, în ianuarie 2005, Părinţii au discutat despre tema vocaţiilor la preoţie şi au cerut să se aprofundeze tema în vederea unui document pentru promovarea vocaţiilor la slujirea preoţească.

În acest scop, erau date câteva sugestii drept criterii din care să se inspire pentru întocmirea documentului:

- invitarea întregii comunităţi ecleziale la o reînnoită conştientizare a responsabilităţii educative şi pastorale în promovarea vocaţiilor la preoţie;

- oferirea unei idei clare despre figura preoţiei ministeriale şi despre necesitatea prezenţei sale şi a rolului său în Biserică;

- încurajarea tuturor subiecţilor ecleziale, cu referinţă deosebită la grupuri şi mişcări, în susţinerea iniţiativelor şi parcursurilor vocaţionale;

- furnizarea de indicaţii şi sugestii operative cât mai concrete şi clare posibil pentru o pastoraţie eficace;

- pregătirea unui document scurt şi incisiv.

Tema Documentului a fost prezentată din nou Adunării Plenare care a urmat, în ianuarie 2008; între timp a fost demarată o amplă consultare a Conferinţelor Episcopale naţionale printr-un chestionar bine articulat, cu scopul de a aduna sugestii pentru întocmirea documentului. Conferinţele Episcopale, în afară de a încuraja redactarea documentului, au furnizat răspunsuri foarte ample şi interesante care au fost ordonate în diferite propoziţii pe baza cărora s-a trecut la întocmirea documentului.

Următoarea Adunare Plenară a aprobat textul care apoi a fost redactat în formă definitivă. Sfântul Părinte i-a autorizat publicarea cu data de 25 martie 2012, a douăzecea aniversare a Exortaţiei apostolice Pastores dabo vobis.

2. Documentul este structurat în trei părţi. Prima examinează situaţia actuală fie a vocaţiilor la slujirea preoţească în diferitele părţi ale lumii, fie a pastoraţiei care se ocupă de îngrijirea lor.

În partea a doua este oferită o prezentare sintetică şi organică a identităţii slujirii preoţeşti, aproape indicând ţinta spre care trebuie să fie orientată propunerea vocaţională şi să fie fundamentat discernământul spiritual care îi verifică şi îi susţine răspunsul.

În partea a treia găsim o serie de sugestii pentru animarea pastorală a vocaţiilor sacerdotale.

3. O cheie de lectură pentru întregul document, şi îndeosebi pentru prima parte, care este obiectul specific al intervenţiei mele, poate să fie dată de o expresie conţinută în paragraful conclusiv, unde se spune: "îngrijirea vocaţiilor la preoţie este o provocare permanentă pentru Biserică".

Această afirmaţie conţine cel puţin două semnificaţii. Prima, şi cea mai clară, indică obligaţia constantă pe care şi-o asumă Biserica în propunerea, discernerea, păstrarea şi promovarea vocaţiilor sacerdotale. Preluând această provocare, Biserica continuă iniţiativa viguroasă şi liberă a lui Isus care s-a adresat câtorva oameni pentru a-i invita la o relaţie specială cu El şi - cerându-le o dezlipire radicală de familie, locul de muncă şi de casă - i-a pregătit să fie "trimişi" pentru a anunţa Vestea cea Bună şi a păstori turma Sa cu iubirea păstorului cel bun, în numele Său, cu o asistenţă specială a Duhului Său.

A doua semnificaţie a îngrijirii vocaţiilor sacerdotale evidenţiază o provocare permanentă adresată comunităţilor ecleziale. De fapt, rodnicia şi belşugul roadelor Duhului în acest domeniu sunt unul din cele mai semnificative criterii pentru a recunoaşte şi a măsura vitalitatea unei Biserici, calitatea credinţei şi a mărturiei Evangheliei care sunt trăite în ea, valoarea şi profunzimea adeziunii sale la Cristos.

În această perspectivă, documentul priveşte în mod deosebit la Bisericile cu veche tradiţie în care indiferenţa religioasă, unită cu slăbiciunea mărturiei creştine, face să se înregistreze o crescândă sterilitate vocaţională. De exemplu, este cazul Europei care de mai mulţi ani suferă mai mult de lipsa de vocaţii sacerdotale.

Documentul, la nr. 2, citează din magisteriul lui Benedict al XVI-lea o consideraţie foarte severă despre responsabilitatea care trebuie recunoscută Bisericilor cu veche tradiţie creştină, unde se riscă refuzul în faţa chemării Domnului, aşa cum este spus în parabola evanghelică despre primii invitaţi (cf. Mt 22,2-6; Lc 14,16-20): "Chiar în timpul nostru cunoaştem acel "a spune nu" al acelora care au fost invitaţi cei dintâi. De fapt, creştinătatea occidentală, adică noii primii invitaţi, acum în mare parte neglijează, nu au timp pentru Domnul" (Benedict al XVI-lea, Omilie la sfânta Liturghie cu Episcopatul din Elveţia, 7 noiembrie 2006).

4. Documentul, tot în prima parte, indică mai ales trei motive principale care contrastează pastoraţia vocaţională şi care devin evidente mai ales în Bisericile cu veche tradiţie creştină din zona occidentală. Ele sunt:

- Scăderea demografică şi criza familiei care reduc în mod drastic numărul copiilor şi tinerilor şi fac viaţa lor, şi sub profilul credinţei, mai dificilă şi înfricoşată de un prezent fragmentat şi ameninţător şi de un viitor care se prospectează nesigur.

- Răspândita mentalitate secularizată şi respectiva abandonare a vieţii creştine din partea multor credincioşi; acest lucru face tot mai dificilă să se realizeze alegeri radicale şi durabile în timp, din cauza unui context cultural mai relativist, care are incidenţă negativă asupra formării de figuri vocaţionale consistente şi stabile.

- Condiţiile dificile ale vieţii şi slujirii preotului, expus la transformări ecleziale şi sociale profunde care cauzează adesea, pe de o parte, marginalizare şi lipsă de semnificaţie a rolului său şi, pe de altă parte, riscul de a reduce slujirea preoţească la o meserie între altele. Şi din aceste fenomene, pe larg prezente şi influente în diferite părţi ale lumii, poate să derive descurajarea şi profilul spiritual scăzut al unor preoţi.

5. Luând în considerare aceste dificultăţi, prima parte a documentului prezintă condiţiile necesare pentru ca harul chemării să găsească un teren rodnic în Biserică şi deschiderea tinerilor la vocaţia sacerdotală. Le amintim pe scurt:

- Înainte de toate, trebuie creat un teren rodnic de viaţă creştină în comunitatea eclezială. Aşa cum în sânul preacurat al Sfintei Fecioare Maria, tot aşa şi în sânul matern al comunităţii creştine focul Duhului Sfânt, primit şi păstrat într-o autentică viaţă de credinţă, va fi cel care va duce temperatura climei vocaţionale la nivelul necesar pentru ca seminţele depuse de Domnul în inima atâtor tineri să poată răsări şi aduce roade îmbelşugate.

- Funcţia de neînlocuit a rugăciunii care invocă de la stăpânul secerişului belşugul lucrătorilor.

- Valoarea pastoraţiei integrate care realizează o convergenţă coerentă de programe şi propuneri între diferiţii subiecţi responsabili ai educaţiei creştine.

- Un nou elan de evanghelizare şi de misionaritate care să trezească în tineri o puternică pasiune pentru Evanghelie.

- Funcţia de neînlocuit şi centrală a familiei.

- Coerenta şi bucuroasa mărturie de viaţă a preoţilor.

- Eficacitatea educativă a experienţelor de voluntariat şi de viaţă angajată în mod gratuit pentru alţii.

- În sfârşit, valoarea şcolii şi a universităţii în care să se introducă ocazii de întâlnire şi de aprofundare a experienţei creştine.

Aceste condiţii pastorale sunt doar indicative şi introduc la partea a doua a documentului, mai concentrată asupra profilului teologic şi spiritual al figurii preotului (despre aceasta va vorbi monseniorul Brugučs). În partea a treia (obiectul intervenţiei monseniorului Zani), propunerile pastorale sunt reluate şi specificate mai bine pentru a relansa o pastoraţie vocaţională mai curajoasă, şi în lumina magisteriului Papei Benedict al XVI-lea, care dedică numeroase intervenţii temei vocaţiei şi, mai specific, temei vocaţiei sacerdotale.

* * *

Intervenţia Monseniorului Jean-Louis Brugučs, OP

Un salut cordial vouă tuturor!

Intervenţia mea se referă la partea a doua a documentului, care este dedicată prezentării "vocaţiei şi identităţii preoţiei ministeriale". Cuprinde paragrafele de la numărul cinci la zece.

Valoarea acestei a doua părţi este în prezentarea, desigur în formă esenţială, a adevărului vocaţiei la preoţia ministerială. Domnul a pus în mâinile Bisericii prin darul sacramentului Preoţiei o comoară autentică de viaţă şi de slujire bucuroasă a mântuirii lumii. Aşadar, nu trebuie pierdută certitudinea unei reînnoite înfloriri de vocaţii sacerdotale, dacă această comoară va fi trăită şi prezentată conform adevărului a ceea ce Domnul a voit pentru Biserica sa. Pentru a evita echivocuri, mi se pare important să spunem imediat că acest adevăr nu este alternativă la celelalte vocaţii şi cu atât mai puţin este contrapusă.

Sinteza de doctrină teologică şi spirituală care este prezentată în aceste paragrafe răspunde la două exigenţe. Înainte de toate, intenţia este aceea de a scoate în evidenţă trăsăturile fundamentale ale vocaţiei la preoţia ministerială, cu referinţă la sinteza oferită de Conciliul al II-lea din Vatican şi ulterior dezvoltată în Magisteriul post-conciliar, mai ales în Pastores dabo vobis. În al doilea rând, se propune să se sublinieze câteva elemente specifice care astăzi trebuie să fie amintite cu claritate deosebită, tocmai pentru că sunt ameninţate sau chiar şi numai întunecate şi puse pa planul al doilea, de cunoscutele dificultăţi ale vieţii Bisericii şi de cultura contemporană, care riscă să provoace devieri periculoase în "figura de valoare" a vocaţiei la preoţia ministerială şi a vieţii şi slujirii preoţilor.

Deja s-a făcut referinţă la tendinţa spre o progresivă transformare a preoţiei în profesie sau meserie, ca şi cum viaţa în slujirea preoţească s-ar putea reduce la o serie de lucruri de făcut cu competenţa profesională cuvenită (şi respectivele întâlniri sindicale!). Se pot cita, printre celelalte riscuri de deviere care se pot întâlni astăzi în experienţa preoţiei ministeriale, periculozitatea activismului exasperat, individualismul crescând care adesea îl închide pe preot într-o singurătate negativă şi deprimantă, confundarea rolurilor în Biserică ce se determină atunci când se pierde sensul diferenţei de îndatoriri şi responsabilităţi şi nu se converg toate în colaborarea la unica misiune încredinţată poporului lui Dumnezeu, adică reprezentarea, vizibilă şi eficace pentru lume, a Domnului Isus Cristos, răstignit şi înviat, în forma dăruirii sale pascale mântuitoare.

În această privinţă, partea a doua a documentului repropune câteva idei de reflecţie, care mi se par deosebit de importante şi în mod oportun amintite şi subliniate.

Înainte de toate este amintit că vocaţia la preoţia ministerială se mişcă în cadrul dialogului de iubire dintre Dumnezeu şi om (nr. 5). Acest dialog, dacă pe de o parte este ceea ce are loc în orice vocaţie creştină, pe de altă parte asumă trăsăturile caracteristice ale chemării la o relaţie tipică, stabilă şi foarte exigentă cu Isus însuşi, unic model al preoţiei din Noul Testament. Această relaţie schimbă fizionomia spirituală a celui chemat în mod profund şi stabil.

Doctrina teologică a "caracterului" (nr. 6) schiţează această noutate de viaţă. Ea cere ca acela care este chemat să-şi asume o grijă deosebită faţă de relaţia vie şi contantă cu Isus Cristos, dedicându-i tot timpul necesar şi continuând s-o cultive şi s-o aprofundeze în fiecare zi, aproape alergând spre El (Fil 3,12-14: "Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus").

Intenţia vocaţională a lui Isus este aceasta: "A constituit doisprezece, pe care i-a numit şi apostoli, ca să fie cu el, să-i trimită să predice..." (cf. Mc 3,13-14). Observaţi forţa acestui verb "a constitui"! Nu e vorba de o funcţie formală sau înainte de toate de o funcţie care trebuie desfăşurată; misiunea predicării vine ca urmare a primei şi fundamentalei propuneri vocaţionale a lui Isus: ca să fie în mod stabil cu El, aşa încât să poată fi recunoscuţi de toţi ca "ai săi", nu într-un sens exclusiv, ci desigur încărcat cu semnificaţie deosebită.

Această relaţie cu Isus, nouă şi specifică, îl face pe cel chemat să intre într-o relaţie la fel de nouă şi specifică cu comunitatea creştină. El rămâne înlăuntrul ei; dar, asumând identitatea şi rolul lui Cristos Capul, se află şi în fruntea ei, nu pentru a exercita o putere, ci pentru a fi în slujire, participând la caritatea pastorală a lui Cristos însuşi şi mărturisind asemenea Lui disponibilitatea la dăruirea totală şi necondiţionată de sine. Biserica nu subzistă în plinătatea sa şi nu trăieşte în profunzime misiunea sa fără un Cuvânt vestit cu autoritate, fără Prezidarea sacramentelor celebrate şi fără Conducerea celui care, în numele lui Cristos, se îngrijeşte de comuniunea fraternă a tuturor şi păstrează unitatea turmei lui Cristos şi drumul său spre El.

Un accent deosebit este pus, la nr. 7 din document, dimensiunii trinitare a slujirii preoţeşti: orice viaţă creştină, dar într-un mod cu totul deosebit, şi aş spune aproape exemplar, viaţa preotului se inserează, printr-un dar nou şi specific al Duhului Sfânt, în comuniunea care îl uneşte pe Tatăl şi pe Fiul, şi în el devine izvor inepuizabil al carităţii cu care el păstoreşte, din iubire faţă de Isus, turma sa. Communio a Bisericii, a cărei slujire şi îngrijire o asumă preotul, aminteşte înainte de toate preotului necesitatea de a experimenta fraternitatea apostolică. În ea se manifestă şi se comunică Bisericii darul comuniunii fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl şi unitatea de iubire fraternă între ei toţi. Vocaţia la slujire cere de aceea de la preot o capacitate deosebită de a stabili, a îngriji şi a aprofunda relaţii interpersonale conform evangheliei. Astfel se trece de la relaţia cu Cristos la dimensiunea eclezială tipică a slujirii preoţeşti.

Din aceste consideraţii, amintite aici în mod sumar, documentul, la numerele 8, 9 şi 10, trage o serie de consecinţe cu privire la modul de a trezi, a discerne şi a face să crească vocaţiile la slujirea preoţească. De fapt, caracteristicile fundamentale ale slujirii şi vieţii preoţeşti conduc itinerariile formative şi modalităţile de atenţie educativă a celor care se îngrijesc de ele. Aceste caracteristici sunt prezentate în mod foarte concret şi eficace pentru o revizuire şi o actualizare a propunerii vocaţionale şi mai în general a pastoraţiei vocaţiilor sacerdotale.

Câteva exemple: pentru formarea la slujirea preoţească se semnalează necesitatea:

- unei profunde experienţe de viaţă comunitară, pentru a evita noi forme de clericalism, de centralizare pastorală, de servicii pastorale part-time sau după necesităţile individuale;

- unei inserări conştiente într-o relaţie intimă de iubire cu Tatăl care îl cheamă, cu Fiul care îl conformează, cu Duhul care-l plăsmuieşte cu educaţia la rugăciune, la ascultarea Cuvântului, la Euharistie şi la tăcerea rugătoare;

- se cere integrare deplină şi maturizare afectivă. Trebuie evitate propuneri vocaţionale subiecţilor marcaţi de fragilităţi umane profunde;

- şi se cere şi o amplă şi docilă participare la contextul eclezial, prin formarea unei iubiri concrete faţă de propria Biserică particulară şi în acelaşi timp o deschidere generoasă la dimensiunea universală a misiunii;

- în delicata însoţire vocaţională, un rol decisiv este desfăşurat de însoţitorii vocaţionali, care adesea iau locul preotului care a favorizat şi a susţinut începuturile vocaţiei. Pentru ei este necesară o pregătire şi o mare capacitate de a stabili relaţii autentice cu cei "chemaţi" şi să trezească între ei un stil de fraternitate. Aceste condiţii sunt necesare pentru a ajunge la un discernământ vocaţional autentic şi valabil.

- în sfârşit, această parte a doua a documentului semnalează că nu trebuie să se neglijeze în parcursul formativ propunerea de figuri sacerdotale exemplare prin dedicarea lor completă pentru slujirea pastorală, ca sfântul Ioan Maria Vianney, Sfântul Paroh de Ars.

Mulţumesc!

* * *

Intervenţia Monseniorului Angelo Vincenzo Zani

Partea a treia a documentului are ca titlu: "Propuneri pentru pastoraţia vocaţiilor sacerdotale"; este cea mai lungă şi cuprinde o serie de indicaţii concrete sugerate de toate Conferinţele Episcopale care au fost interpelate. În primele fraze ale capitolului se citeşte: "În unele ţări se înregistrează o viguroasă şi promiţătoare înflorire de vocaţii sacerdotale, care încurajează în continuarea pe drum promovării vocaţionale" (nr. 11).

Pornind de la această expresie, aş vrea să ilustrez câteva date statistice mai recente cu privire la vocaţiile din lume. Este interesant de confruntat evoluţia vocaţiilor la preoţie, care a avut loc în ultimii zece ani, observând numărul studenţilor de filozofie şi de teologie, atât din dieceze cât şi din congregaţiile călugăreşti masculine. Împărţiţi prin diferitele zone geografice (sursa: Annuarium Statisticum Ecclesiae / ASE).

Întorcându-ne la textul documentului nostru, în partea mai pastorală este subliniată, înainte de toate, importanţa fundamentală a rugăciunii care invocă de la Domnul darul de noi lucrători pentru secerişul Său. Referinţa la rugăciune, pe de o parte preia invitaţia constant reînnoită în Mesajele anuale ale diferiţilor Pontifi pentru Ziua Mondială pentru Vocaţii; pe de altă parte, ea este ecou la recomandarea puternică pe care toţi Episcopii, pornind de la experienţa lor, au înaintat-o de a sublinia acest aspect al pastoraţiei vocaţionale de care nu se poate face abstracţie.

Cu rugăciunea nu numai că se adresează un apel fervent şi insistent la inima lui Dumnezeu (cf. Ioan Paul al II-lea, în: Insegnamenti XXIII, 2000, pag. 390-396), ci în acelaşi timp sunt educaţi credincioşii să privească cu înţelepciune evanghelică la necesitatea pe care Biserica o simte ca să aibă preoţi numeroşi şi sfinţi şi să contribuie astfel la o cultură favorabilă vocaţiilor.

O subliniere semnificativă, mai ales în ajunul "Anului Credinţei", este referinţa la "a propune experienţa credinţei ca relaţie personală şi profundă cu Domnul Isus Cristos, revelator al misterului lui Dumnezeu" (nr. 12). Este urgent, în această privinţă, darul de preoţi care să însufleţească elanul evanghelizator al întregii comunităţi şi îndeosebi să propună copiilor şi tinerilor o credinţă capabilă să interpeleze viaţa şi să răspundă la setea de fericire care se află în inima omului.

După această subliniere, documentul confirmă convingerea că îngrijirea vocaţiilor revine tuturor membrilor Bisericii. Organismele diecezane, naţionale şi cele din Biserica universală, cum ar fi Opera Pontificală pentru Vocaţiile Sacerdotale (de la instituirea căreia, prin Motu proprio Cum nobis a lui Pius al XII-lea, am celebrat 70 de ani), care au rolul de a promova pastoraţia vocaţională, au misiunea de a aminti şi a stimula această responsabilitate în toate componentele comunităţii creştine. Totuşi, aceste organisme nu trebuie să ia locul diferitelor componente ale comunităţii creştine, ci sunt în slujba lor, pornind de la rolul central şi indispensabil pe care fiecare Episcop diecezan trebuie să-l desfăşoare în acest domeniu, ca prim responsabil pentru vocaţii.

Apoi, examinând responsabilitatea câtorva subiecţi ecleziali, documentul citează înainte de toate familia creştină care constituie, aşa cum spune Conciliul al II-lea din Vatican, primul seminar (OT 2), şi trebuie să fie făcută în măsură să ofere, înaintea oricărei alte instituţii, condiţiile favorabile pentru naşterea vocaţiilor. Acest lucru cere ca să nu se poată gândi niciodată pastoraţia familială şi pastoraţia vocaţională, precum şi pastoraţia tineretului şi cea şcolară, ca domenii independente şi străine unul de altul.

În continuare documentul trasează o scurtă dar intensă serie de consideraţii despre parohie şi despre rolul pe care-l desfăşoară în ea preoţii şi persoanele consacrate, cateheţii şi animatorii pastoraţiei.

La nr. 15 este indicată responsabilitatea vocaţională deosebită care trebuie să fie trăită de seminariştii înşişi. În timpul pregătirii la slujirea preoţească ei vor trebui să fie formaţi la capacitatea de a mărturisi şi a propune şi altora propria experienţă de răspuns iniţial la vocaţie.

O rodnicie reînnoită în acest domeniu este permis să se aştepte de la diferitele grupuri ecleziale, mişcări şi asociaţii care pot continua să fie, sau să devină, locuri pedagogice potrivite pentru propunerea vocaţiei sacerdotale.

După ce a făcut referinţă la direcţiunea spirituală ca experienţă care, în diferitele sale forme, constituie în multe cazuri element decisiv pentru dezvoltarea şi maturizarea alegerilor vocaţionale şi pentru care este necesar să se prevadă o pregătire specifică, documentul examinează drumul pe care fiecare persoană, care ar putea să fie chemată de Domnul, trebuie să-l parcurgă. În acest context, sunt trecute în revistă diferitele aspecte ale vieţii creştine: de la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu la cateheză, de la frecvenţa la sacramente la viaţa modelată după anul liturgic, de la mărturia carităţii fraterne la slujirea generoasă faţă de condiţia celor mai slabi şi a celor mai săraci. Cu asta se arată că numai o propunere de viaţă creştină, capabilă să dea o importanţă justă fiecăreia dintre aceste componente, făcând să crească astfel în ansamblul său o urmare globală şi echilibrată a lui Cristos, este în măsură să creeze condiţiile unui "teren" pe care sămânţa vocaţiei poate să fie depozitată cu unele speranţe ca să prindă rădăcini adânci şi să aducă roade consistente.

În sfârşit, este reluată din nou, în termeni de programare concretă şi de fiecare iniţiativă, importanţa rugăciunii care invocă darul vocaţiilor. Se prezintă câteva exemple: mănăstirea invizibilă, joile vocaţionale, ziua mondială de rugăciune, cu importantul Mesaj anual al Pontifului, şi ziua diecezană a Seminarului.

O ultimă reflecţie este dedicată câtorva ocazii şi experienţe deosebite care pot constitui un ambient deosebit de favorabil pentru propunerea vocaţională şi păstrarea primelor sale momente de dezvoltare şi verificare: este vorba despre grupul de ministranţi şi despre slujirea lor liturgică drept şcoală practică de rugăciune şi de slujire eclezială, despre exerciţiile spirituale vocaţionale şi despre comunităţile vocaţionale rezidente care în multe cazuri se revelează o experienţă de adevărat pre-seminar care se poate alătura Seminarului mic. Referitor la Seminarul mic, este confirmată importanţa şi eficacitatea educativă în discernerea, însoţirea şi maturizarea dorinţei de a deveni preoţi. În această privinţă, Dicasterul desfăşoară o anchetă pentru a verifica realitatea Seminariilor mici care în multe situaţii ecleziale sunt redeschise, cu forme şi modalităţi diferite.

În concluzie, documentul repetă din nou că ogorul rodnic al însămânţării vocaţionale este o comunitate creştină care ascultă Cuvântul, se roagă cu liturgia şi mărturiseşte caritatea; şi adresează întregii Biserici o încurajare de a relua cu încredere propria angajare educativă pentru primirea chemării lui Dumnezeu la slujirea preoţească pe care şi astăzi trebuie s-o considerăm răspândită de Providenţa sa şi adecvată necesităţilor ecleziale şi celor de evanghelizare a lumii.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.