Rugăciune şi acţiune în fericitul Ioan Paul al II-lea

Lumină pe drumul care trebuie urmat

Publicăm intervenţia intitulată Rugăciune şi acţiune în fericitul Ioan Paul al II-lea, rostită vineri, 29 iunie 2012, de prefectul emerit al Congregaţiei pentru Episcopi la reuniunea Academiei Pontificale a Sfântului Toma de Aquino.

De Giovanni Battista Re

În figura uriaşă a fericitului Ioan Paul al II-lea, dimensiunea dominantă este fără îndoială rugăciunea. Lunga sa viaţă a fost o minunată sinteză de rugăciune şi de acţiune, dar prioritatea a avut-o rugăciunea.

Încă din tinereţea sa Karol Wojtyla a iubit rugăciunea, care făcea parte din existenţa sa; ba chiar putem spune că rugăciunea a fost adevăratul izvor al dinamismului său şi al activităţii sale apostolice neobosite, aşa cum a fost şi rădăcina eficacităţii mărturiei sale.

Lucrând aproape de Papa Ioan Paul al II-lea, multe erau lucrurile care uimeau. Impresiona siguranţa sa: era un om al certitudinilor. Impresiona profunzimea gândirii sale, capacitatea de a vorbi mulţimilor, facilitatea pentru limbi, promptitudinea de glumă, adaptată la acel moment şi la acea situaţie. Dar lucrul care mereu m-a uimit mai mult a fost intensitatea rugăciunii sale, manifestare a unei uniri profunde şi trăite cu Dumnezeu.

Acest Papă profund uman, acest intelectual cu vigoare extraordinară, acest lider care trăgea tineretul după el, a fost înainte de toate un om de rugăciune. Uimea cum se abandona el rugăciunii: se observa în el un transport care îi era înnăscut şi care-l absorbea ca şi cum n-ar fi avut probleme şi activităţi urgente care-l chemau la viaţa activă. Atitudinea sa în rugăciune era reculeasă şi, în acelaşi timp, naturală şi zveltă: aceasta este mărturia unei comuniuni cu Dumnezeu intens înrădăcinată în sufletul său; expresia unei rugăciuni convinse, gustate, trăite. Văzându-l cum se roagă atunci când era singur, se intuia cum unirea cu Dumnezeu era pentru el respiraţia sufletului şi secretul dedicării sale.

Emoţiona uşurinţa şi promptitudinea cu care el trecea de la contactul uman cu lumea la reculegerea colocviului intim cu Dumnezeu. Avea o mare capacitate de concentrare. Când era recules în rugăciune, ceea ce se întâmpla în jurul lui părea că nu-l atinge şi că nu-l interesează, atât de mult se cufunda în întâlnirea cu Dumnezeu. În timpul rugăciunii, trecerea de la o ocupaţie la alta era mereu marcată de o scurtă rugăciune. Când scria, cu mărunta sa caligrafie, textul în poloneză al discursurilor sale, al omiliilor sale sau al documentelor magisteriale, obişnuia să pună în partea de sus a paginii o mică invocaţie, o iaculatorie, înălţând astfel încontinuu gândul său la Dumnezeu.

El se pregătea la diferitele întâlniri ale zilei sau ale săptămânii rugându-se. Uneori a spus asta în mod expres; de exemplu, primindu-l pe Gorbaciov în 1989, Papa a început colocviul destăinuind interlocutorului său că s-a pregătit pentru întâlnire rugându-l pe Dumnezeu pentru persoana lui Gorbaciov şi pentru întâlnire.

Toate alegerile importante erau formate de el în rugăciune. Înainte de orice decizie importantă, Ioan Paul al II-lea se ruga pentru asta îndelung, mai multe zile şi, uneori, mai multe săptămâni. Cu cât era mai importantă decizia, cu atât mai prelungită era rugăciunea.

În alegerile cu o anumită greutate nu decidea niciodată pe două picioare. Interlocutorilor care îl întrebau sau propuneau ceva, răspundea că dorea să reflecteze despre acel lucru înainte de a decide. În realitate câştiga timp pentru a asculte vreo părere (avea mereu multe contacte), dar mai ales intenţiona să se roage pentru acel lucru şi să obţină lumină de sus înainte de a decide. Îmi amintesc mai multe cazuri, în anii în care era substitut, în care mi se părea că Papa era deja clar în favoarea unei alegeri determinate, motiv pentru care l-am întrebat dacă se putea da comunicarea şi apoi să se publice. Răspunsul a fost: "Să aşteptăm, vreau să mă mai rog un pic pentru această alegere înainte de a decide definitiv".

Când se studia o problemă şi nu se reuşea găsirea soluţiei, Papa concludea spunând: "Trebuie să ne mai rugăm pentru ca Domnul să ne vină în ajutor". Ioan Paul al II-lea se încredinţa rugăciunii pentru a găsi claritate pe drumul care trebuia urmat.

La două săptămâni după alegerea sa la scaunul lui Petru, a mers la sanctuarul Mentorella (un sanctuar ascuns printre munţi la circa şaizeci de kilometri de Roma) şi a vorbit despre rugăciune şi a afirmat printre altele că prima îndatorire a Papei faţă de Biserică este aceea de a se ruga. A spus: "rugăciunea [...] este prima îndatorire şi aproape prima vestire a Papei, aşa cum este prima condiţie a slujirii sale în Biserică şi în lume", adăugând că rugăciunea este prima condiţie a libertăţii spiritului şi îl pune pe om în raport cu Dumnezeul cel viu şi de aceea dă un sens întregii vieţi, în orice moment, în orice împrejurare" (Omilie la Sanctuarul Mentorella, L'Osservatore Romano, 30-31 octombrie 1978, pag. 2).

Rugăciunea era în el ceva spontan şi, în acelaşi timp, era legată de practicile de evlavie tradiţionale, printre care ora de adoraţie în fiecare joi, Via Crucis pe care o făcea în fiecare vineri şi rozariul zilnic. Euharistia, răstignitul şi Sfânta Fecioară Maria erau cele trei centre ale evlaviei sale.

Liturghia era pentru el realitatea cea mai înaltă şi mai sacră: inima fiecărei zile a lui. La o întâlnire cu preoţi în anul 1995 a spus: "Liturghia este în mod absolut centrul vieţii mele şi al fiecărei zile a mele".

Când era în casă şi orarul îi permitea să fie singur în biserică, mi-a fost spus că îi plăcea să se roage chiar prosternat pe paviment ca în ziua hirotonirii sacerdotale şi episcopale, ca expresie de profundă adoraţie şi implorare în faţa măreţiei infinite a lui Dumnezeu.

Referitor la Via Crucis de fiecare vineri, cardinalul Antonio Innocenti mi-a povestit următoarele. Era nunţiu la Madrid cu ocazia primei călătorii în Spania a Papei Ioan Paul al II-lea. Papa a avut joi o zi foarte intensă, motiv pentru care a ajuns la cină la ora 21. Programul zilei următoare prevedea micul dejun la ora 6.30 şi apoi plecarea la Sevilla la ora 7. Nunţiul s-a trezit devreme dimineaţa, un pic datorită îngrijorării vizitei pastorale a Papei, un pic pentru că cedase Papei patul său şi camera sa, motiv pentru care el a dormit într-un pat mic pregătit în mansardă. Şi astfel la ora 5 dimineaţa era deja în picioare. A coborât la primul etaj la ora 5.30, convins că Papa va coborî abia peste o oră, la 6.30. Însă a observat că în mica bisericuţă din nunţiatură era aprinsă lumina. S-a gândit că în seara precedentă s-a uitat să o stingă. A mers însă să deschidă uşa bisericuţei şi cu uimire l-a văzut pe Papa îngenuncheat pe pământ, în faţa unei din staţiunile de la Via Crucis. Ziua era plină de activităţi pastorale la Sevilla şi la Granada, motiv pentru care Papa era în biserică la ora 5.30 dimineaţă pentru a face Via Crucis.

L-am însoţit pe Papa în ?ara Sfântă în anul 2000. În vinerea din acea săptămână, în zbor cu elicopterul de la Ierusalim la lacul Tiberiadei, Papa, aşezat în elicopter, având în mână o carte cu Via Crucis, a făcut practica Via Crucis aşa cum i-a fost cu putinţă, în elicopter. În anul 2000 nu avea sănătatea de dinainte, altminteri ar fi făcut-o noaptea.

În privinţa rugăciunii de cerere, cu privire la rugăciunea de adoraţie, de mulţumire şi de cerere de iertare, am considerat interesant răspunsul pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a dat lui André Frossard în timpul câtorva colocvii pe care le-a avut cu el la Castel Gandolfo în 1982. Traduc literalmente paragraful din volumul publicat de Frossard în noiembrie acelaşi an sub titlul N'ayez pas peur! (pag. 46): "A existat un timp în viaţa mea în care mi se părea că era potrivit să limitez rugăciunea de cerere (adică rugăciunea de mijlocire în favoarea unei persoane sau a unei situaţii), pentru a lăsa mai mult spaţiu rugăciunii de adoraţie, de laudă şi de mulţumire. Acest timp a trecut. Cu cât înaintez pe drumul pe care Providenţa mi l-a indicat, cu atât simt mai puternică în mine necesitatea de a recurge la forma de rugăciune de cerere şi cu atât cercul cererilor adresate lui Dumnezeu se lărgeşte".

Ioan Paul al II-lea cu rugăciunea sa îmbrăţişa toată lumea şi de mai multe ori a vorbit despre "geografia rugăciunii", destăinuind că făcea în mod ideal înconjurul lumii rugându-se şi oprindu-se asupra naţiunilor mai asuprite sau nevoiaşe. Rugăciunea sa de mijlocire în favoarea persoanelor sau situaţiilor avea mereu o respiraţie universală.

Este fără îndoială că Papa Ioan Paul al II-lea era un mistic. Însă un mistic atent la persoane şi la situaţii. Un mistic care a influenţat asupra cursului istoriei; un Papă pe care lumea l-a stimat datorită dinamismului neîntrerupt, datorită multelor gesturi, nenumăratelor iniţiative, călătoriilor grandioase şi pe care l-a admirat datorită operei realizate pentru ca lumea noastră modernă să deschidă porţile şi inimile lui Cristos, Răscumpărătorul omului. Motivul inspirator al întregii activităţi a Papei Ioan Paul al II-lea a fost să-i apropie pe bărbaţii şi femeile din timpul nostru de Dumnezeu şi să-l facă pe Dumnezeu să intre în această lume a noastră.

(După L'Osservatore romano, 30 iunie - 1 iulie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 7.