|
Ce este relativismul? Conferința lui Massimo Introvigne despre Magisteriul Papei Benedict al XVI-lea și amenințarea unei dictaturi invizibile De Omar Ebrahime Profesorul Massimo Introvigne, cunoscut sociolog al religiilor, precum și fondator și actual director al CESNUR (Centrul de Studii despre Noile Religii cu sediul la Torino) a ținut în zilele trecute o conferință interesantă la Roma cu tema "Dictatura relativismului". Ocazie a discuției publice, găzduită de asociația Paola Bernabei, a fost ultima sa trudă editorială îngrijită de Sugarco (cf. M. Introvigne, Tu sei Pietro. Benedetto XVI contro la dittatura del relativismo, Milano 2011) și Magisteriul Papei Benedict, foarte comentat și la fel de criticat de mass-media, dar foarte puțin citit. Patru intervenții ale Pontifului au fost examinate de sociolog ca deosebit de semnificative din Magisteriul său. Prima (însă ultima în ordinea timpului) a fost Discursul ținut la 9 martie la Penitențiaria Apostolică unde Papa a revenit asupra crizei umanității occidentale din zilele noastre citind-o prin lupa "urgenței educative": adică faptul că probabil niciodată ca astăzi toate agențiile educative tradiționale de odinioară (școala, familia, chiar Biserica, în unele părți ale sale) au pierdut - din diferite motive, dar reciproc legate, mai ales după revoluția culturală împotriva autorității și ordinii naturale din anul 1968 - sensul identității lor, deci, în ultimă analiză, sensul vocației lor. În acest context de secularizare răspândită, dacă relativismul, amintind și lecția nemuritoare a celui mai mare dintre teologi, sfântul Toma de Aquino (1225-1274), este înainte de toate "un rău moral, un viciu al voinței" care - marcată de păcatul strămoșesc cu care se naște și, apoi, de diferitele forme de păcat social organizat - devine progresiv incapabilă să distingă ceea ce este adevărat de ceea ce este fals și ceea ce este drept de ceea ce este nedrept, un posibil dig poate fi găsit însă într-o încredere reînnoită în posibilitățile rațiunii umane de a cunoaște adevărul, care există și este accesibil tuturor oamenilor de bunăvoință. Aceasta este optica și a discutatei Lectio Magistralis de la Regensburg din 2006, devenită în mod superficial cunoscută și instrumentalizată prin citarea dialogului dintre împăratul bizantin Manuel al II-lea Paleologul și un înțelept persan, însă în realitate menită să facă din nou credibile extraordinarele potențialități ale rațiunii umane comune tuturor oamenilor. Dacă religiile sunt diferite, rațiunea umană este de fapt una singură și identică pentru toți oamenii care pot astfel să dialogheze pe baza unui fundament împărtășit: obiectivul Papei, făcând referință la celebra tradiție speculativă de confruntare dialectică ce dăinuie din lumea greacă a antichității clasice, era tocmai acela de a reaprinde o "dispută înaltă" despre noțiunea de adevăr și ce comportă în definitiv adeziunea la el. Faptul că acel discurs nu a fost înțeles (în lumea islamică fundamentalistă, ca și în Occidentul laicist) nu demonstrează desigur nepotrivirea Pontifului de a se face înțeles, susținută atunci de unii comentatori în mod tradițional ostili mesajului creștin, cât mai ales sărăcia de ascultare și de spirit auto-critic a umanității contemporane din Nordul precum și din Sudul Meditaranei care, din motive desigur diferite, pare să demonstreze mai mult interes să favorizeze ciocnirea armelor mai degrabă decât întâlnirea experiențelor dorite pe bază rațională de Papa Benedict al XVI-lea. Un alt punct important din Magisteriul Pontifului în materie de relativism este dat apoi, pentru Introvigne, de enciclica Spe salvi din 2007 unde Benedict al XVI-lea situează începutul crizei mondiale ancorând-o în parabola, semnificativă din acest punct de vedere, a lui Martin Luter (1483-1546). Afirmația luterană Sola Scriptura va comporta revendicarea unui primat absolut nu al rațiunii - așa cum fusese până atunci în creștinătate - ci al voinței individuale, făcând să dispară orice minimă certitudine de obiectivitate pentru știința în mod obișnuit înțeleasă. Revoluțiile culturale succesive în filozofie și în artă, precum și în politică, vor accelera ulterior acest proces de dezagregare și relativizare ajungând, mai ales în ultimele două secole, la rezultate în mod definitiv iraționaliste și nihiliste, aceleași care-l vor face pe ierarhul nazist Hermann Wilhelm Göring (1893-1946), condamnat la Nürenberg pentru crime împotriva umanității, să spună: "Eu nu am nici o conștiință! Conștiința mea este Adolf Hitler!". Nu întâmplător, chiar în cursul ultimei călătorii în Germania, în septembrie, vorbind la Parlamentul federal din Berlin, Benedict al XVI-lea a cerut clasei politice din țara sa să se întoarcă la acel drept natural care ieri ca și astăzi reprezintă singura ancoră de salvare împotriva oricărui tip de relativism din moment ce, așa cum avea să spună cardinalul Ratzinger de atunci, "recunoașterea adevărului universal al drepturilor umane garantează respectarea drepturilor tuturor, inclusiv ale celor care nu le recunosc". Imediat după dramele celui de-al doilea război mondial (1939-1945), Auschwitz și tragedia Holocaustului, a afirmat cu acea ocazie Papa, în Germania nimănui nu i-ar fi fost dat să susțină public că nu există diferențe între bine și rău sau că demnitatea tuturor ființelor umane nu este un principiu absolut, dobândit o dată pentru totdeauna. După numai puțini ani însă, și datorită influenței crescânde a juristului și filozofului austriac Hans Kelsen (1881-1973), legile și codurile de drept ale țării, precum și din Europa occidentală în general, au început să fie condiționate de amprenta puternic pozitivistă a teoreticianului dreptului rupt de realitatea naturii. Însă a susține de la catedre că morala este relativă, adică depinde de circumstanțele spațio-temporale, și apoi a se plânge datorită imoralității invadatoare a societății în care se trăiește este o clară contradicție în termeni. Și nu este fără nici un cost. De fapt, între timp, cu puțin peste cincizeci de ani de la ultima catastrofă războinică, și drepturile umane au devenit opinabile, așa de opinabile încât viața și moartea nu mai sunt principii simțite ca obligatorii. Benedict al XVI-lea, a explicat în concluzie Introvigne, susține că: odată negată existența adevărului este ușor a cădea în capcana planului înclinat prin care dreptate va avea cel care, din când în când, urlă mai tare, va avea armele cele mai puternice sau pur și simplu va lua mai multe voturi. Dar astfel, așa cum demonstrează de exemplu legalizarea avortului procurat în aproape toate țările europene, nu se face altceva decât să se realizeze o dictatură a celui mai puternic în dauna celui mai slab, care tocmai pentru că este slab nu se poate răzvrăti. Și chiar ceea ce de către cei mai buni păgâni (ca părintele medicinii Hipocrate, 460-377 î.C.) era considerat barbar revine să fie posibil: aceasta este împlinirea practică a acelei dictaturi a relativismului schițată de Benedict al XVI-lea la ultima Liturghie pe când era cardinal și apoi în diferite acte ale Magisteriului său pontifical, adică cu state democratice și liberale cu numele, dar cu legi cu toată claritatea mult mai puțin democratice și liberale decât cele precedente. (După Zenit, 16 martie 2012) Traducere de pr. Mihai Pătrașcu lecturi: 14.
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |