"În Biserică trăim dinamica evanghelică a disponibilităţii"

Cardinalul Antonio Maria Vegliò povesteşte vocaţia sa şi experienţa sa pastorală

De Luca Marcolivio

Vocaţia născută într-o familie de provincie, simplă şi bogată în evlavie. O experienţă lungă în Curie, culminată cu numirea ca preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Migranţi. Experienţa pastorală a cardinalului Antonio Maria Vegliò este foarte densă şi semnificativă. În ajunul Consistoriului, în cursul căruia va primi bereta roşie din mâinile papei Benedict al XVI-lea, Vegliò a dat un interviu la agenţia Zenit, în care reies numeroase idei interesante cu privire la natura Bisericii şi a Noii Evanghelizări.

Eminenţă, dumneavoastră aveţi o funcţie foarte importantă în cadrul Curiei Romane. Cât schimbă primirea beretei de cardinal exercitarea episcopatului şi a misiunii dumneavoastră?

Vegliò: La 6 ianuarie, când Sfântul Părinte a anunţat Consistoriul, a afirmat cu claritate: "cardinalii au misiunea de a-l ajuta pe Succesorul lui Petru în desfăşurarea Ministeriului său de a-i întări pe fraţi în credinţă şi de a fi principiu şi fundament al unităţii şi al comuniunii Bisericii".

Şi acest lucru comportă o dedicare şi mai mare care adaugă o conotaţie diferită la ceea ce realizam până acum.

Apoi, citesc în acest gest al Papei un semn de recunoaştere faţă de misiunea acestui Consiliu Pontifical şi văd grija sa faţă de bărbaţii şi femeile implicaţi în mobilitatea umană, care influenţează în mod considerabil asupra vieţii lumii moderne şi asupra vieţii Bisericii. Prin urmare, în acest domeniu pastoral în care Sfântul Părinte mi-a cerut să fiu colaboratorul său, trebui să fie în fiecare zi mai fidel şi generos.

Trăiţi această numire mai mult ca o onoare sau ca o datorie?

Vegliò: În Biserică trăim dinamica evanghelică a disponibilităţii. Omilia Papei la Consistoriul din 2010 era foarte clară. Pentru Dumnezeu, criteriul de măreţie se află în slujire. Cel care vrea să fie creştin trebuie să trăiască asemenea lui Cristos, trebuie să-şi însuşească stilul de viaţă al lui Cristos, care "nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească". Şi dacă acest lucru este valabil pentru toţi creştinii, este şi mai valabil pentru cel care are misiunea de a conduce poporul lui Dumnezeu.

Apoi Papa afirma că "nu logica dominării, a puterii conform criteriilor umane, ci logica aplecării pentru a spăla picioarele, logica slujirii, logica Crucii este la baza oricărei exercitări a autorităţii". Numai aşa vom putea revela adevărata faţă a lui Dumnezeu.

Vreţi să ne povestiţi cu s-a născut vocaţia dumneavoastră sacerdotală?

Vegliò: Vocaţia mea s-a născut într-un loc foarte senin, în familie şi în parohie. De mic îl iubeam mult pe părintele Achille Sanchioni, un preot din Fano, prieten de familie, un om sfânt. Frecventam cu asiduitate şi parohia "Sfântul Francisc de Assisi" din Pesaro, ţinută de părinţii capucini şi eram printre ministranţii cei mai prezenţi, pe care îi iubeau toţi.

Într-o bună zi a decis să intru în Seminarul diecezan din Pesaro. Nu au fost uşoare primele timpuri departe de familie de care eram foarte legat, aşa încât la un moment dat - era luna aprilie - chiar aş fi voit să mă întorc acasă. Însă mama, care suferea şi ea datorită lipsei mele, mi-a cerut să aştept câteva luni pentru a termina anul şcolar cu examenele. După ce le-am trecut, mama mea mi-a spus că puteam să mă întorc acasă. I-am răspuns, încă îmi amintesc: "nu, mamă, vreau să devin preot!". N-aş şti să spun ce anume s-a întâmplat în acea scurtă perioadă de timp, dar cu siguranţă am fost mereu mulţumit de alegerea mea. Îmi amintesc cu plăcere de anii în care eram capelanul tinerilor, dorind să conjug prietenia şi gluma cu datoria, mereu gata să ascult pentru a înţelege şi, dacă era posibil, pentru a ajuta. Şi este tocmai ceea ce cere Papa Benedict al XVI-lea atunci când spune: autoritatea pentru creştin este slujire şi iubire.

Vocaţia tânără, născută într-un loc profund catolic, s-a forjat de-a lungul anilor, fidelă faţă de angajamentul luat de consacrare Domnului şi aşa de bine exprimat în versetul 4 al Psalmului 26: "Un lucru am cerut de la Domnul şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele". Acest concept foarte frumos l-am imprimat pe iconiţa de la hirotonirea mea sacerdotală, la 18 martie 1962 şi chiar pe aceea de la consacrarea mea episcopală, la 6 octombrie 1985, şi acum în amintirea alegerii mele la demnitatea de cardinal, la 18 februarie 2012.

În Biserica de astăzi un principiu considerat de unii cam învechit este ascultarea faţă de Sfântul Părinte. Cum ar trebui trăită de un succesor al apostolilor în secolul al XXI-lea această condiţie de care nu se poate face abstracţie?

Vegliò: Dacă mai înainte am făcut referinţă la sensul autorităţii în Biserică, pe aceeaşi linie trebuie să înţelegem şi ascultarea. Cred că este important a sublinia că ascultarea nu este un obiectiv în sine, ci un mijloc.

Înainte de toate, noi trebuie să fim ascultători faţă de voinţa lui Dumnezeu Tatăl şi pentru aceasta trebuie să ne întrebăm în fiecare zi, la nivel personal şi comunitar, cum să facem pentru ca să se realizeze ceea ce cerem în rugăciunea duminicală: "Facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ".

Autoritatea Sfântului Părinte este tocmai în slujba acestei căutări a voinţei lui Dumnezeu, în aşa fel încât aceasta să aibă loc în unitate şi în adevăr.

Sunt desigur iluminante cuvintele pe care Papa Benedict al XVI-lea le-a rostit în omilia de la începutul ministeriului său, atunci când a afirmat: "Adevăratul meu program de conducere este acela de a nu face voinţa mea, de a nu urmări ideile mele, ci de a fi, cu toată Biserica, în atitudine de ascultare a cuvântului şi a voinţei Domnului şi să mă las condus de El, aşa încât El însuşi să conducă Biserica în această oră a istoriei noastre".

Este fundamental pentru Biserică a recunoaşte şi a valoriza ministeriul petrin, principiu şi fundament perpetuu şi vizibil al unităţii, care a fost explicat în mod fericit de Sfântul Părinte în una din catehezele sale, atunci când a afirmat: "Petru, pentru toate timpurile, trebuie să fie păzitorul comuniunii cu Cristos; trebuie să conducă la comuniunea cu Cristos; trebuie să se preocupe ca năvodul să nu se rupă şi astfel să poată dura comuniunea universală. Numai împreună putem să fim cu Cristos, care este Domnul tuturor" (Audienţa generală, 7 iunie 2006).

Dumneavoastră i-aţi definit pe migranţi "purtători de speranţă": în ce măsură pot fi aşa?

Vegliò: Depinde de fiecare dintre ei şi de posibilităţile care le sunt oferite lor. Aşa cum afirma Conciliul al II-lea din Vatican, "toate popoarele constituie o singură comunitate", adică "o singură familie umană", conform cuvintelor lui Benedict al XVI-lea. Migraţiile care caracterizează lumea noastră globalizată, pot să ne facă să sperăm în realizarea acestei familii mondiale "de fraţi şi surori, în societăţi care devin tot mai multietnice şi interculturale". Însă acest lucru presupune nişte paşi de făcut şi un drum care trebuie întreprins de deschidere faţă de celălalt. Este necesar, de exemplu, o angajare pentru integrarea noului sosit, atât din partea migrantului cât şi a societăţii care îl primeşte. Acest lucru cere de la ambii respect reciproc faţă de valorile, obiceiurile şi tradiţiile fiecăruia; apoi presupune primire fraternă şi solidaritate din partea populaţiei locale, iar din partea migrantului respectarea legilor şi obiceiurilor din ţara în care ajunge, cu un efort de a învăţa limba locală, etc. Până la iubirea ca într-o familie.

Migranţii catolici, la care mă refeream, pot să fie "purtători de speranţă", în locurile în care credinţa pare că nu mai are sens în viaţa persoanelor şi a pierdut valoarea sa pentru societate. De fapt, în aceste situaţii dispare acea bucurie de a trăi şi acel optimism în viaţă care se nasc din certitudinea că destinul persoanei umane nu este să se termine pe acest pământ, într-o vale de lacrimi, ci să depăşească graniţa morţii pentru o viaţă care nu are sfârşit. Iată că migrantul catolic, dacă este format şi însoţit în mod adecvat, poate să fie lumină în întunericul lipsei de sens, prin mărturia unei vieţi de fericire în pofida dificultăţilor.

Prezenţa multor străini necreştini, adesea cu greu integrabili cu cultura noastră, este o provocare pentru evanghelizare. Cum poate un catolic să înfrunte această provocare?

Vegliò: Pentru necreştini nu e vorba de nouă evanghelizare, ci eventual de o primă vestire a mesajului creştin, de o primă evanghelizare. Însă este nevoie din partea noastră de disponibilitatea la ascultare. Trebuie început cu dialogul, căutând să găsim ceea ce ne uneşte, găsind lucrurile pe care deja le avem în comun şi nu să subliniem ceea ce ne desparte. Regula de aur este prezentă practic în toate religiile şi cred că poate să fie împărtăşită şi de cel care nu are un crez religios: "Nu fă altora ceea ce nu ai vrea să ţi se facă ţie" sau, versiunea pozitivă, "Tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei" (Mt 7,12), scrisă în Evanghelie. Cartea noastră sacră conţine Cuvântul lui Dumnezeu, dar în celelalte religii există ceea ce numim "seminţele Cuvântului". Pe acestea trebuie să le căutăm pentru a găsi un punct de întâlnire, pentru a ne putea înţelege şi a trăi împreună în armonie şi pace. Dacă îi ascultăm pe fraţii noştri necreştini cu inima şi încercăm să vedem cu ochii lor, reuşim să-i înţelegem mai profund. Prin urmare ei vor fi dispuşi să audă ceea ce avem în suflet, adică mesajul evanghelic, oferit ca un dar.

(După Zenit, 17 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.