Progresele relaţiilor ecumenice cu Bisericile ortodoxe orientale

Pas după pas în direcţia corectă

De Gabrile Quicke

Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

În mesajul său pentru Ziua Mondială a Păcii din 2011, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat că "marile religii pot să constituie un important factor de unitate şi de pace pentru familia umană". Pentru aceasta, în octombrie 2011, el i-a invitat pe credincioşii creştini de diferite confesiuni, împreună cu reprezentanţii diferitelor tradiţii religioase, să devină pelerini ai adevărului şi ai păcii pentru a comemora a douăzeci şi cincea aniversare a Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Pace care a fost voită de Papa Ioan Paul al II-lea în 1986 la Assisi. Au participat la eveniment reprezentanţi din mai multe Biserici ortodoxe orientale: Biserica siro-ortodoxă din Antiohia, Catolicosatul tuturor Armenilor şi Sfântul Scaun de Cilicia, Biserica ortodoxă siro-malankareză şi Biserica asiriană din Orient. În timpul întâlnirii bazilicii Sfânta Maria a Îngerilor, Norvan Zakarian, arhiepiscop primat al diecezei de Franţa a Bisericii armene apostolice, a Sfântului Scaun de Etchmiadzin, a reflectat asupra faptului că promovarea păcii în lume constituie parte integrantă a misiunii după care Biserica continuă opera răscumpărătoare a lui Cristos pe pământ.

Cât priveşte relaţiile cu Bisericile ortodoxe orientale, în fiecare an la sfârşitul lunii ianuarie are loc Adunarea plenară a Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică şi Bisericile ortodoxe orientale. Reprezentanţii catolici şi ortodocşi orientali, delegaţi de Bisericile lor, s-au reunit în 2011 între 25-28 ianuarie, co-prezidaţi de cardinalul Kurt Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor (CPPUC), şi de mitropolitul Bishoy de Damiette, secretar general al sfântului sinod al Bisericii copte ortodoxe. Întâlnirea s-a ţinut la Roma la "Domus Internationalis Paulus VI", găzduit de CPPUC.

În timpul Adunării plenare, membrii au continuat studiul lor despre comuniunea care exista între Biserici până la jumătatea secolului al V-lea şi despre rolul monahismului în acest context. Mai precis, s-a reflectat asupra exprimărilor concrete de comuniune şi de comunicare existente între Biserici înainte de despărţirea lor. De fapt, comuniunea se exprima îndeosebi prin diferite forme de comunicare. Exista un simţ comun de responsabilitate al fiecărei Biserici locale faţă de celelalte Biserici, care se manifesta clar în schimbul de scrisori şi în deciziile sinodale. Această practică permitea încurajarea şi stimularea reciprocă, precum şi solicitarea şi furnizare de clarificări teologice şi disciplinare. Schimbul, reciproc, mărturisea un însemnat nivel de comuniune între comunităţile locale din primele secole de expansiune a creştinismului în imperiul roman şi dincolo de el, până în ţări ca Armenia, Persia, Etiopia şi India. Fenomenul universal al ascetismului creştin, prezent încă din cele dintâi timpuri, a avut exprimare în mişcările monastice care s-au născut de la sfârşitul secolului al treilea încoace în toate regiunile din lumea creştină. S-a dezvoltat astfel un schimb rodnic de scrieri spirituale monastice care proveneau din Orientul creştin, ce depăşea şi diviziunile doctrinale şi culturale.

Tradiţia malankareză, prezentă în Kerala (India de Sud), îşi înfige rădăcinile sale în marea expansiune misionară a Bisericii siriene orientale care a avut loc în primele secole din era creştină şi este atribuită inspiraţiei apostolului Toma. Creştinii sfântului Toma din India formau o comunitate compactă până în secolul al XVII-lea. După venirea portughezilor, această unitate s-a rupt şi astăzi Biserica sfântului Toma este împărţită în comunităţi diferite. Biserica malankareză din India este compusă din două fracţiuni: Biserica siro-ortodoxă malankareză, care este în comuniune deplină cu Patriarhul siro-ortodox de Antiohia, şi Biserica ortodoxă siro-malankareză care tinde să devină pe deplin autonomă. Comisia mixtă de dialog dintre Biserica catolică şi Biserica siro-ortodoxă malankareză a avut a XIV-a întâlnire a sa la 6 decembrie la Patriarchal Centre din Puthencruz. Copreşedinţii erau episcopul Brian Farrell, secretar al CPPUC, şi mitropolitul Kuriakose Mar Theophilose. Între principalele puncte pe ordinea de zi figurau semnarea acordului cu privire la folosirea împreună a locurilor de cult cum ar fi bisericile şi cimitirele, apariţia de grupuri penticostale în cadrul Bisericilor, raportul despre proiectul de traducere a rugăciunilor din tradiţia siriacă în engleză şi în malayalam.

Comisia mixtă de dialog dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă malankareză a avut a XXI-a întâlnire a sa între 7-8 decembrie în Kottayam la Sophia Centre. Reuniunea a fost co-prezidată de episcopul Farrell şi de mitropolitul Gabriel Mar Gregorios, preşedinte al Departamentului de relaţii ecumenice al Bisericii ortodoxe siro-malankareze. Diferite probleme au fost discutate, între care acceptarea acordului cu privire la folosirea comună a locurilor sacre, administrarea sacramentului ungerii bolnavilor pentru credincioşii dintr-o altă Biserică, spiritualitatea monastică în contextul indian, locul sfântului Petru în textele liturgice, Simon în sfântul Efrem şi Iacob de Sarug.

Între 29-30 noiembrie 2011 s-a ţinut a X-a adunare generală a Consiliului medio-oriental al Bisericilor din vechea cetate Paphos, în Cipru, cu tema "Mulţimea celor care au venit la credinţă avea o singură inimă" (Fap 4,32). Toţi reprezentanţii care formează cele patru familii ale Consiliului (Biserica catolică, Bisericile ortodoxe orientale, Bisericile ortodoxe şi comunitatea evanghelică) au luat parte la întâlnirea găzduită de Biserica ortodoxă din Cipru reprezentată de arhiepiscopul său, Chrysostomos al II-lea. Cu această ocazie, a fost citit un salut al cardinalului Kurt Koch, preşedinte al CPPUC, adresat participanţilor. Cardinalul a subliniat că Consiliul medio-oriental al Bisericilor a desfăşurat un rol considerabil în promovarea şi schiţarea vieţii ecumenice în această regiune şi a întărit legăturile creştine de fraternitate şi de mărturie comună la nivel regional prin întâlniri, formare, reflecţie teologică, caritate, dialog interreligios şi promovarea demnităţii umane. Preşedintele CPPUC a adăugat apoi că, în păstrarea credinţei bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu, Consiliul medio-oriental este chemat să fie un semn de comuniune prin mărturia mesajului lui Cristos şi a Evangheliei sale de iubire şi de pace în mijlocul dificultăţilor mereu noi, aşa cum este chemat să fie glasul tuturor creştinilor în Orientul Mijlociu. Membrii Consiliului au fost încurajaţi să lucreze împreună într-un spirit de solidaritate şi să înfrunte împreună aceleaşi provocări, în primul rând schimbările politice derivate din "primăvara arabă", problema libertăţii de religie şi de conştiinţă, problema suferinţei cauzate de discriminare şi de violenţă, emigraţia multor creştini care părăsesc regiunea. Adunarea a ales şi un nou comitet executiv şi a numit, pentru următorii patru ani, preşedinţii şi noul secretar general, în persoana părintelui Paul Rouhana, din Biserica maronită, care îl înlocuieşte pe Guirgis Ibrahim Saleh, care a fost ales secretar general emerit.

În încheiere, câteva perspective viitoare cu privire la progresul dialogului ecumenic. În Ut unum sint, fericitul papă Ioan Paul al II-lea descrie dialogul ca "o necesitate declarată, una din priorităţile Bisericii". Dialogul este mai mult decât un simplu schimb de idei; el este "un schimb de daruri". Papa Ioan Paul al II-lea începe scrisoarea sa apostolică Orientale lumen cu aceste cuvinte: "Lumina din Orient a luminat Biserica universală". De fapt, creştinătatea a venit din Orient şi Bisericile orientale au adus Bisericii universale mari bogăţii de înţelepciune spirituală şi teologică, de artă şi de cultură.

Roadele cele mai pozitive şi semnificative ale ecumenismului formate în ultimele decenii se pot găsi, mai mult decât în diferitele documente comune, în noul spirit care pătrunde raporturile dintre Biserici. Fericitul papă Ioan Paul al II-lea a vorbit despre fraternitatea creştină regăsită ca despre cel mai important rod al ecumenismului: ne-am redescoperit fraţi şi surori în Cristos, am învăţat să ne apreciem unii pe alţii şi, împreună, am întreprins drumul spre unitatea deplină. Conciliul al II-lea din Vatican a recunoscut Bisericile orientale ca adevărate Biserici ale lui Cristos şi sacramentele lor ca adevărate sacramente. Comuniunea reală deşi imperfectă care deja există permite Bisericilor să se recunoască reciproc drept Biserici surori.

Elemente esenţiale de unitate au fost menţinute în pofida diviziunii: putem să fim profund recunoscători pentru faptul că, după aproape o mie cinci sute de ani de despărţire, suntem oricum în acord cu privire la aspecte fundamentale cum ar fi natura sacramentală a Bisericii, succesiunea apostolică în slujirea episcopală şi necesitatea urgentă de a mărturisi în lume Evanghelia Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. Dialogul este intenţionat să ducă înainte reflecţia sa despre comuniunea şi despre comunicarea existente între Biserici până la jumătatea secolului al V-lea din istoria creştină, despre rolul exercitat de Roma în perioada precedentă despărţirii care a avut loc după Conciliul din Calcedon şi despre rolul desfăşurat de monahism.

Inspirându-se din apelul revoluţionar, lansat de Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica sa ecumenică Ut unum sint şi confirmat de mai multe ori de Papa Benedict al XVI-lea, de a întreprinde un dialog fratern despre exercitarea viitoare a primatului, dialogul cu Bisericile ortodoxe orientale trebuie să-i încurajeze pe conducătorii Bisericilor şi pe teologii lor să reflecteze asupra ministeriului petrin din primul mileniu într-un dialog răbdător şi fratern.

Atunci când se face un pelerinaj este recomandabil să nu se înceapă cu pas vioi, pentru că este nevoie de răbdare pentru a găsi ritmul just de mers. În mod asemănător, pe calea spre unitatea creştină este nevoie de timp pentru a învăţa să mergem împreună, zi după zi, ca pelerini care ştiu să meargă înainte dar încă nu văd destinaţia finală, unitatea deplină. Pelerinii medievali începeau adesea călătoria lor parcurgând labirintul de la Chartres, care poate fi considerat ca un simbol al ecumenismului spiritual. Acest labirint se compune din multe cotituri şi curbe care reprezintă căutarea lui Dumnezeu din partea credincioşilor. Şi ecumenismul are diferite dificultăţi şi provocări. Atunci când cotim la o curbă, adesea avem impresia că am făcut un pas înapoi, dar în realitate continuăm să mergem înainte. Ceea ce este nevoie este să facem un pas după altul cu răbdare, încredere şi iubire. În labirint pare că există probleme de orientare. Dar nu este aşa. Nu suntem niciodată departe de centru, pentru că fiecare pas este mereu un pas în direcţia corectă. Trebuie pur şi simplu să urmăm drumul nostru, să continuăm, să înaintăm, să nu ezităm. Suntem mereu pe drum. Călătoria noastră are un obiectiv - ca "toţi să fie una" - însă drumul este lung şi întortocheat. Uneori este greu să măsurăm progresele făcute. Creşterea în credinţă şi în încredere nu este calculabilă. Ceea ce contează este să ştim că ne mişcăm, că Domnul însuşi ne însoţeşte ca o călăuză în noapte. Centrul labirintului pelerinilor îl pune pe Cristos în centrul diferitelor cotituri ale vieţii. În Cristos nu există frică. Oricine trăieşte în iubirea lui Cristos, nu se teme de nimic. Iubirea ne uneşte realmente cu Dumnezeu şi întăreşte legătura noastră cu alţii, până când această unitate îşi va avea împlinirea sa în cer.

(După L'Osservatore romano, 21 ianuarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 27.