Câteva cuvinte pentru tineri (dar nu numai):

Despre virtuţile care îl susţin pe om în viaţa de zi cu zi

Ce este o virtute?

Este, în primul rând un har al lui Dumnezeu dăruit fiecăruia dintre oameni pentru a putea fi asemenea lui, întrucât am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sunt, deci, acele trăsături morale şi de caracter obişnuite şi bine stabilite în fiinţa noastră, care ne direcţionează spre faptele bune, iar atunci când le valorificăm, le punem în practică, înseamnă că ne străduim se redevenim acel aspect foarte bun al creaţiei divine, să fim asemenea lui, să fim aşa cum el ne-a creat.

Catehismul Bisericii deosebeşte mai multe tipuri de virtuţi, însă toate sunt strâns legate între ele, nu putem avea doar una sau două, iar restul să ne fie indiferente, să nu le luăm în seamă, să nu le punem în practică, să nu le trăim.

Pe primul loc sunt virtuţile teologale: credinţa, speranţa şi iubirea, care sunt virtuţile ce ne arată, după cum vom vedea, chipul şi asemănarea noastră cu Dumnezeu. Însă, dacă chipul lui Dumnezeu din noi nu poate fi distrus din om, nici măcar de cel mai păcătos dintre oameni, întrucât, ne spune Cartea Genezei, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om a văzut că a făcut ceva foarte bun, iar Dumnezeu nu se poate nega pe sine, asemănarea noastră cu el depinde doar de noi, el ne-a creat liberi, ne-a posibilitatea de a alege între bine şi rău, deci asemănarea presupune efortul nostru de a fi buni, cinstiţi, răbdători, să ştim să ne controlăm înclinările spre rău, etc.

O altă categorie de virtuţi sunt cele aşa numite cardinale sau morale, întrucât ne ajută să ajungem la trăirea deplină a primelor. Acestea sunt: prudenţa, cumpătarea, dreptatea şi tăria.

În afară de virtuţile enumerate mai sus, mai sunt şi multe alte haruri spirituale, prin care Dumnezeu ne ajută să învingem tentaţia răului din noi, pe care o avem datorită păcatului strămoşesc al neascultării faţă de Dumnezeu, cum ar fi: umilinţa, dărnicia, curăţia, blândeţea, sârguinţa, ascultarea, disciplina, iertarea, mila, etc.

Ne vom opri cu gândul mai ales asupra unora dintre acestea din urmă, pentru a putea înţelege cât mai mult din importanţa primelor două categorii de virtuţi în viaţa noastră.

Aveţi în minte imaginea unui copac? În întregimea lui, vreau să spun? Cu rădăcini cu tot, cu pământul în care sunt înfipte acestea? Cu cerul în care se oglindesc ramurile, cu aerul în care se răsfaţă frunzele, florile şi fructele?

Să facem acum un exerciţiu de imaginaţie, să luăm un topor şi să tăiem trunchiul (sau să mergem cu gândul prin toate acele păduri ale noastre nenorocite de lăcomia omului, pe care le întâlnim la tot pasul în România). Care este, după părerea voastră, viitorul celor două jumătăţi, separate acum între ele?

Există mai multe posibilităţi pentru partea inferioară, cea adânc înfiptă în pământ, însă pentru partea superioară, cea cu frunze, flori şi fructe, doar una: moartea. Pentru acele rădăcini şi acel trunchi ciuntit rămas, mai sunt şanse: o ploaie la timp, un nou lăstar care se iţeşte din ciot sau chiar direct din rădăcini, apoi priceperea, dragostea şi mila unui grădinar priceput faţă de acel tânăr şi fragil vlăstar, etc.

Să facem un pas înainte în exerciţiul nostru de imaginaţie şi să ne transpunem noi în locul acelui copac: trunchiul suntem noi, rădăcinile sunt harurile dăruite nouă de Dumnezeu, iar ramurile, florile şi fructele sunt faptele noastre bune, împlinirile noastre în viaţă. Toporul este păcatul din viaţa noastră, iar rezultatul direct al acestuia este moartea noastră spirituală. Din fericire pentru noi, există şi acel grădinar plin de dragoste, Dumnezeu, care se îngrijeşte şi de acele fragede vlăstare care sunt părerile noastre de rău, cu condiţia ca acestea să fie sincere şi durabile în timp.

M-am folosit de această metaforă pentru a aborda subiectul acestor virtuţi "colaterale", care ne ajută să ne trăim viaţa aşa cum a voit-o Creatorul nostru, atunci când ne-a vrut asemenea Lui.

Umilinţa

Ce înseamnă a fi umil? Sfântul Francisc, în Laudă virtuţilor, o asociază cu sfânta Sărăcie, întrucât, motivează el, ambele combat avariţia, lăcomia, orgoliul, şi alte vicii ce-l împiedică pe om să aibe un raport real şi adevărat cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Umilinţa înseamnă încredere, înseamnă ascultare, înseamnă respect, înseamnă discernământ, înseamnă bun simţ, înseamnă mulţumire şi pace sufletească, înseamnă inteligenţă, etc. Ne recunoaştem în aceste trăsături definitorii? Avem încredere în cei ce ne stau alături pe calea vieţii? Îi ascultăm? Îi respectăm? Dăm dovadă de bun simţ în relaţiile noastre cu alţii, acolo unde ne desfăşurăm activitatea? În alegerile noastre dăm dovadă că suntem capabili de discernământ? Sunt doar unele dintre întrebările pe care le generează această virtute...

Dărnicia

Ce înseamnă a fi darnic? Una dintre cărţile de intensă spiritualitate ale părintelui Nicolae de la Rohia (N. Steinhart) are următorul titlu: Dăruind vei dobândi. Titlul exprimă un adevăr fundamental: totul în această lume este rodul acestui schimb esenţial. Dumnezeu, (de exemplu) prin părinţii noştri, ne-a dăruit viaţa, noi am primit-o. La rândul nostru, trebuie să fim darnici, ca să beneficiem de roadele acestui schimb. Să vedem ce putem face şi noi ca această legătură fundamentală a vieţii să nu se întrerupă. Pentru aceasta trebuie să avem în vedere mai întâi că această virtute combate zgârcenia, egoismul, două vicii care ne otrăvesc viaţa. Tuturor ne place să primim daruri, nu-i aşa? Însă ne place la fel de mult să dăruim? Aici treaba începe să scârţâie, începem să facem tot felul de calcule, ce anume, cât, cum, când, etc. Isus, în Sfânta Evanghelie, ne dă un exemplu practic de a dărui. Într-o zi, ne spune textul sfânt, Isus stătea în templu împreună cu ucenicii săi şi observa mulţimea. A văzut că veneau mulţi să-şi lase ofranda la templu. Fiecare lăsa o ofertă din ceea ce îi prisosea, adică îşi făcea mai întâi nişte socoteli: îmi trebuie atât pentru asta, atât pentru cealaltă, etc. A venit şi o bătrânică care a oferit doi bănuţi, cu mult mai puţin decât oferise cei ce trecuseră mai înainte pe acolo, iar Isus, spre stupoarea ucenicilor, o laudă pe ea, nu pe cei ce oferiseră sume mult mai consistente, motivând că aceia dăduseră din ceea ce le prisosea, pe când bătrânica dăduse tot ce avea. De multe ori şi noi nu reuşim să fim darnici, motivând că nu avem nici pentru nevoile noastre, dar să mai dăm şi la alţii... Însă cine ne opreşte să dăruim un zâmbet, să fim amabili, să ajutăm măcar un bătrân să treacă strada, de exemplu?

A dărui înseamnă gratuitate, nu reciprocitate. Aceasta din urmă va veni din deschiderea noastră, din dăruirea de sine de care dăm dovadă. Dărnicia şi dăruirea de sine sunt pentru noi ca rezervorul unei maşini: dacă are combustibil în el, maşina va merge, dacă nu, stă pe loc. Închei cu un rezumat al ideii expuse de Nicolae Steinhart: Dăruind totul, vei dobândi Totul, adică pe Dumnezeu, iar dacă îl ai pe Dumnezeu cu tine, ai totul.

Blândeţea

Vă mai amintiţi de cuvintele lui Isus de pe muntele fericirilor? Despre acea fericire (a treia) care îi proclamă pe cei blânzi ca moştenitori ai pământului? Imaginea acelui copac luat ca exemplu mai sus ne poate fi din nou de ajutor şi datorită faptului că blândeţea mai înseamnă şi sensibilitate, deschidere, smerenie, răbdare, simplitate, înţelepciune, speranţă şi iubire (două dintre virtuţile teologale!). Blândeţea este opusul mâniei, al îngâmfării, al vicleniei, al lăcomiei. Sensibilitatea noastră nu trebuie să se îndrepte doar asupra lucrurilor sau fiinţelor dragi nouă, ci şi asupra lucrurilor, fiinţelor, situaţiilor mai puţin agreate. Sfântul Francisc obişnuia să recomande această deschidere universală ucenicilor săi printr-un cântec: Laudă întregii creaţii (Cântecul fratelui soare): Lăudat fii, Doamne, de către: fratele soare, surioara lună, măicuţa ţărână, apă, aer, cer şi stele, dar si de cei care iartă, cei care iubesc pacea, etc. Această deschidere ne este necesară şi nouă dacă vrem să moştenim pământul.

Noi cum stăm din punctul de vedere al blândeţii?

Iertarea

Iertarea ca virtute...

De cele mai multe ori o vedem ca un efort, şi chiar este aşa, căci a fi virtuos înseamnă, pe lângă a fi "posesorul" unei anumite virtuţi, a depune efort pentru împlinirea unei aspiraţii personale ce are ca ţintă perfecţiunea într-o anumită direcţie, adică a avea un ţel în viaţă, iar iertarea este un prag obligatoriu pentru atingerea acelui ţel, a acelei ţinte dorite cu ardoare. Să nu ne amăgim: atingerea unui ţel în viaţă este asemenea cu drumul Calvarului pe care l-a urmat Isus şi pe care noi îl medităm ocazional în Postul Mare: plin de obstacole, căderi, insulte, într-ajutorare, compătimire, dar şi de Iertare... Câteva dintre ultimele cuvinte spuse de Isus din înaltul crucii au fost: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!... Sunt cuvinte de iertare, nu de acuzare, nu de indignare, nu de reproş, de condamnare...

Nu există om, oricât de virtuos (bun) ar fi el, care să nu aibe de-a face de-a lungul vieţii cu persoane înrăite, duşmănoase, însă comportamentul lui Isus de pe muntele Calvar este pentru noi un exemplu de Iertare concretă; nu numai la nivel exemplificativ, orientativ, ci la nivel existenţial. Ori de câte ori abatem securea asupra trunchiului nostru prin păcate, el spune: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!

Noi (eu, tu) ştim ce vrem şi ce vrem să facem cu viaţa noastră? Ne dăm seama când dăm cu toporul în acel tânăr (sau mai puţin tânăr) copac care suntem? Oare ne tăiem singuri rădăcinile, care sunt adânc înfipte în pământul Evangheliei, al Veştii celei Bune, sau le îngrijim, ca să fie mai viguroase, ca să dea roadă însutită?

Cum stăm concret din acest punct de vedere, căci a ierta este cu adevărat pentru noi o piatră de poticnire, după cum ne dăm seama zilnic?

Mila

Raportându-ne din nou la copacul nostru, se spune de către specialişti că tot ceea ce vedem la suprafaţă, adică ramurile, frunzele, florile şi fructele, are un corespondent în rădăcinile de sub pământ, fapt care face ca acel copac să aibe stabilitate, tărie, durată în timp. Când creşte un ram, creşte şi o rădăcină. Singura deosebire este că atunci când tai un ram (păcatul) rădăcina corespondentă nu moare, deoarece este fixată în Dumnezeu în pământ roditor (virtute, har, chiar dacă neîngrijită, neglijată de noi), deci mai poate reveni la viaţă, căci are în ea Viaţa. Este un exemplu pentru viaţa noastră de har: Păcatul de taie din ramuri, ne ciopârţeşte chiar trunchiul, îl abate, însă noi mai avem (prin sacramente şi educaţie) rădăcinile adânc înfipte în pământul fertil al Credinţei (a treia virtute teologală), aşa că mai avem o şansă. Este legitimă întrebarea: ce legătură au toate acestea cu mila, milostivirea? Punctul de legătură este tocmai grădinarul: noi înşine şi Dumnezeu. Vă mai amintiţi de parabola smochinului neroditor? Explică exact această "colaborare" dintre cei doi "grădinari": într-o zi, Isus, ca să dea un exemplu concret ucenicilor săi, se opreşte sub un smochin şi se uită după fructe, chiar dacă nu era timpul lor şi, nevăzându-le, îl blestemă. Intervine însă grădinarul şi îl roagă: Stăpâne, mai lasă-mă să-l îngrijesc şi anul acesta, îl voi săpa la rădăcină, voi pune îngrăşăminte, îl voi îngriji cum trebuie, iar dacă la anul nu va duce rod, îl voi tăia! Poate că ar trebui să ne fie milă de noi înşine şi să-l rugăm pe Dumnezeu: mai lasă-mă, Stăpâne, să am grijă de mine şi anul acesta...

Noi cum ne comportăm cu cei care ne vor răul? Cu cei care ne urăsc? Cu aceia care au nevoie de ajutorul nostru, de îngrijirea noastră, chiar dacă ne sunt duşmani? Suntem răbdători, iertători? Sau ne repezim cu securea asupra legăturilor noastre cu ceilalţi?

Sârguinţa (hărnicia, munca)

Este virtutea contrară lenei, delăsării, abandonării unor idealuri şi a altor înclinaţii ale omului de a"evita" colaborarea cu Dumnezeu la actul creaţiei, act care nu s-a încheiat în timpurile biblice, ci continuă şi astăzi, tocmai prin această colaborare (sau necolaborare!) dintre Dumnezeu şi Om. Orice vârstă are o arie specifică de muncă: copilăria are ca ţel descoperirea universului înconjurător, prin joacă, curiozitate, etc.; adolescenţa şi tinereţea are aceleaşi scopuri în special prin intermediul şcolii, maturitatea este etapa vieţii în care omul contribuie, prin munca sa zilnică, în mod creativ la actul creaţiei divine prin elan, dăruire, procreere, iar la vârsta senectuţii omul contribuie la acelaşi act divin mai ales prin înţelepciune, înţelegere, disponibilitate, împărtăşire a cunoştinţelor, etc. Până şi ultima etapă a vieţii, moartea, ne dezvăluie cât de profundă este această legătură dintre divin şi uman, întrucât doar prin ea ajungem să ne vedem Creatorul "faţă în faţă".

Omul care nu se supune acestei logici, cel care nu munceşte, leneşul cu alte cuvinte,

e cu desăvârşire inutil în acest act continuu al creaţiei. Se autoexclude din el, face notă discordantă într-un proces creativ continuu.

Munca nu este ceva facultativ, ea aparţine structurii ontologice a Omului, care este chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Dumnezeu, ne spune Sfânta Carte, a muncit şase zile, iar în cea de-a şaptea s-a odihnit, adică a contemplat rezultatul creaţiei sale şi a văzut că toate erau bune, chiar foarte bune în cazul Omului. Asta este părerea lui Dumnezeu despre noi.

Părerea noastră în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, care este?

Concret (adică muncă, dăruire, responsabilitate etc.), nu doar la nivel declarativ?

Ascultarea

Societatea contemporană propune şi cultivă asiduu spiritul autonomiei. Idealul social astăzi este Omul autonom, care nu ascultă de nimeni, care încearcă să se realizeze singur, împlinindu-şi toate dorinţele (dacă se poate imediat = carpe diem!), chiar prin impunerea propriei voinţe celorlalţi, prin a-şi face loc "cu coatele" în societate, călcând grosolan peste viaţa şi aspiraţiile semenilor săi. Şi aici trebuie să ne raportăm, să revedem raportul nostru cu Dumnezeu, care ne-a vrut ascultători, adică respectuoşi, disponibili şi buni colaboratori în raport cu el, cu celelalte componente ale Creaţiei divine, cu aspiraţiile divine sădite în noi. Suntem, vrem - nu vrem, fii ai Ascultării, iar Mândria, sădită în noi de Satana (Diavolul, Îngerul cel neascultător), nu face decât să ne înstrăineze de această esenţială rădăcină divină, care, retezată de securea orgoliului nostru, ne înrobeşte păcatului neascultării.

Ce înseamnă a asculta? De cele mai multe ori suntem tentaţi de a reduce această virtute la un simplu a auzi, iar dacă ce auzim ne convine, atunci transformăm acel îndemn, sfat, acea propunere în ceva propriu, dacă nu, nu. Ascultarea despre care vorbim este cu totul altceva. Este strâns legată de cele trei virtuţi teologale: Credinţa, Speranţa şi Iubirea. Credinţa este ascultarea de Dumnezeu, Speranţa, fără ascultare şi credinţă este un nonsens, o utopie, iar Iubirea "este mai presus de toate" (Sf. Paul în scrisoarea către corinteni) tocmai pentru că cuprinde în ea, pe lângă credinţă şi speranţă, şi ascultarea. Ascultarea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Ascultarea este soră bună cu umilinţa, cu respectul, cu dăruirea, disponibilitatea, etc.

Noi ascultăm de Dumnezeu? Îi ascultăm Cuvântul prin participarea la Sfânta Jerfă? Trăim acest cuvânt? Îl punem în practică?

Dar de părinţii noştri (mai) ascultăm? Poate că n-ar strica să mai repetăm motivaţia poruncii a patra: "ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ"...

Ascultăm de profesori şi de aceia care au misiunea să ne ajute în viaţă? De superiorii noştri de la locul de muncă? Sunt doar unele dintre aspectele esenţiale ale trăirii ascultării...

Disciplina

Orice transformare interioară a omului are la bază disciplina. Disciplina însumează acel mănunchi de reguli, principii, primite de la Dumnezeu, de la părinţi şi educatori, ca şi de la propria experienţă de viaţă, de la care omul nu abdică, indiferent de împrejurări. Ea presupune efort, constanţă, respect, ascultare, dăruire, voinţă, etc. Fără disciplină suntem sclavii propriilor emoţii şi gânduri, suntem extrem de influenţabili în faţa stimulentelor externe neconforme cu statutul nostru de chip şi asemănare cu Dumnezeu, cu statutul nostru de fii ai lui Dumnezeu.

Disciplina nu înseamnă rigiditate, obtuzitate, absurditate şi alte asemenea. Prin disciplină omul se trezeşte la viaţă, devine mai conştient în ceea ce îl priveşte pe sine şi raportul său cu ceilalţi, mai capabil să se cunoască pe sine şi pe ceilalţi membri ai familiei umane. Disciplina interioară a gândurilor, sentimentelor, aspiraţiilor fiecăruia ajută la înfruntarea şi confruntarea cu toate greutăţile vieţii, ajută în lupta cu ispitele şi atacurile diavolului. Nu în ultimul rând, disciplina ne ajută să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, să vedem care sunt punctele noastre slabe, unde mai avem de corectat pentru ca viaţa noastră să fie o împlinire, nu un eşec. Mulţi confundă lipsa de disciplină cu libertatea, însă se înşeală pe ei înşişi. Adevărata libertate începe din momentul în care te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi, în care eşti conştient de ceea ce eşti, de ceea ce reprezinţi pentru tine însuţi şi pentru alţii.

După cum vedeţi, toate aceste trăsături divine pe care le are în ea fiinţa umană, se întretaie, sunt strâns legate între ele, nu putem, aşa cum afirmam la început, să le avem doar pe unele, iar de celelalte să facem abstracţie, să le neglijăm. De asemenea, a le avea nu vine de la sine, ci presupune un efort al fiecăruia dintre noi, o luptă împotriva acelor tendinţe care ne împiedică să fim, să trăim după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Cred că merită să încercaţi să trăiţi conform cu voinţa lui Dumnezeu! Abandonarea acestor principii a adus lumea în situaţia de azi, pe care o condamnăm cu toţii, de care suntem indignaţi, fără însă a avea curajul de a ne întreba: oare nu şi netrăirea valorilor creştine din partea mea poate fi o cauză a acestei stări de lucruri?

Poate că trăind aceste valori nu vom schimba lumea pe moment, însă cu siguranţă ne vom schimba pe noi înşine! Iar schimbându-ne pe noi, uşor, uşor vom schimba şi lumea!

Se apropie sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, un moment propice pentru a face acest pas decisiv din viaţa noastră!

Un Crăciun fericit tuturor!

Fr. Marian-Petre Ianoş, OFMCap.

lecturi: 788.