"Verbum Domini" este o scriere globală în care se împletesc teologia, spiritualitatea şi pastoraţia

În tăcerea ascultării sub semnul bucuriei

Vineri 11 noiembrie 2011, cardinalul preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii prezintă cartea Verbum Domini. Studii şi comentarii asupra exortaţiei apostolice post-sinodale a lui Benedict al XVI-lea (îngrijită de Paolo Merlo şi Giuseppe Pulcinelli, Città del Vaticano, Lateran University Press, 2011, 508 pagini). Vor interveni secretarul general al Sinodului Episcopilor, arhiepiscopul Nikola Eterovic, şi rectorul Universităţii Pontificale Lateran, episcopul Enrico dal Covolo. Cardinalul ne-a trimis, despre temă, următorul articol.

De Gianfranco Ravasi

Vladimir: "Ai citit vreodată Biblia?". Estragon: "Biblia?... cred că m-am uitat o dată în ea". Glumele pe care şi le spun cei doi vagabonzi protagonişti ai celebrei drame a lui Samuel Beckett Aşteptându-l pe Godot (1952) exprimă o atitudine comună pentru mulţi: o scurtă privire trebuie totuşi dată acestui text aşa de aclamat însă, aşa cum se întâmplă pentru clasici, aşa de puţin citit. Chiar şi pentru catolici poetul francez Paul Claudel nu ezita să spună că ei nutresc faţă de Biblie un mare respect şi acest respect îl demonstrează stând cât mai departe posibil de ea. Într-adevăr, trebuie recunoscut că Conciliul al II-lea din Vatican a făcut în aşa fel încât această distanţă să se micşoreze în liturgie, în cateheză şi chiar în teologie. Tot mai mult, chiar şi în ambientul "laic", se recunoaşte, de asemenea, necesitatea de a avea în mâini acest "mare cod" al culturii occidentale pentru a-i putea descifra şi admira producţiile cele mai înalte în domeniul artelor şi chiar şi anumite aspecte ale cotidianităţii noastre, ca să nu vorbim apoi despre incidenţa pe care Sfânta Scriptură a avut-o asupra orizontului etosului şi al eticii comune (să ne gândim numai la însemnătatea Decalogului).

La distanţă de decenii de Vatican II, în faţa unei oarecare încetiniri şi mai ales a unei obişnuinţe care putea crea o derivă de genericitate şi de spiritualism vag sau, dimpotrivă, de tehnicisme aride din partea specialiştilor, Sinodul Episcopilor convocat de Benedict al XVI-lea în octombrie 2008 a dat un impuls semnificativ pentru o întoarcere intensă şi autentică la Cuvântul lui Dumnezeu. Roadele acelei adunări exprimate în multiplicitatea documentelor sale - de la materialele pregătitoare până la intervenţiile Părinţilor sinodali, de la discuţiile pe zone lingvistice la mesajul final pentru poporul lui Dumnezeu, de la conferinţele oficiale la propositiones votate de Sinod - au fost prezentate Papei care a elaborat respectiva Exortaţie apostolică post-sinodală semnificativă deja chiar în titlul său, Verbum Domini, şi în genul său, dată în mod emblematic în comemorarea liturgică a sfântului Ieronim, la 30 septembrie 2010.

Noi acum am vrea să oferim un scurt profil structural al ei, cu o singură subliniere finală care cu siguranţă va trebui să fie deschisă la o vastă şi aprofundată analiză din partea exegeţilor şi teologilor. Noi suntem în faţa unui apel slab şi esenţial care ţine loc de stimulent pentru comunităţile ecleziale şi pentru credincioşi; nici nu este un text pur doctrinal sau tematic, aşa cum nu vrea să se reducă numai la domeniul pastoral şi operativ; nu optează nici pentru prezentarea câtorva teze teoretice şi a propunerilor practice într-un soi de schemă destinată să fie umplută cu motivaţii, documentări şi aplicaţii succesive. În schimb suntem în faţa unei adevărate scrieri globale, aproape asemănătoare unei "constituţii" conciliare, unde se împletesc teologia şi pastoraţia şi unde reflecţia este susţinută şi îmbogăţită de broderie de citate semnificative şi de trimiteri eficace.

Nu folosim termenul "tratat" pentru că el trage cu sine o conotaţie negativă, academică, de manual şi fin datată, însă substanţa exprimată de etimologie se adaptează bine la acest text papal: în el tema Cuvântului lui Dumnezeu este "tratată", adică analizată, dezvoltată, aprofundată în toate iridescentele sale.

Există şi o adevărată linie-călăuză sau cheie interpretativă care susţine întreaga Exortaţie: este prologul Evangheliei lui Ioan (nr. 5) care ritmează tripticul în care se împarte documentul, făcând în felul acesta clară desfăşurarea sa şi făcând în aşa fel încât doctrina şi practica, credinţa şi viaţa, Cuvântul şi "carnea" istorică să se împletească armonios. Astfel se porneşte cu Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, perceput în revelarea sa amplă care excede şi precede însă Biblia, delineată în aspectul său dialogic (ascultarea, alianţa, credinţa, invocaţia, dar şi păcatul) şi exaltată în piscul ei care este Cristos. Pe această cale există un comentariu ideal la afirmaţia capitală a lui Ioan: "La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu şi Cuvântul s-a făcut trup" (1,1.14). Unul din capitolele fundamentale în acest prim tablou din triptic este desigur cel dedicat hermeneuticii (nr. 29-49), indispensabil tocmai datorită legăturii indisolubile dintre Logos şi sarx, dintre divinitate şi umanitate, dintre absolut şi contingent, dintre eternitate şi istoria proprie a Revelaţiei biblice, dintre Cuvântul transcendent şi cuvintele umane conotate lingvistic şi cultural.

Multe şi sugestive sunt notele care sunt oferite nu numai pentru lectura credinciosului, ci sugerate şi ca o călăuză pentru exerciţiul teologic. Astfel, dacă pe de o parte se preocupă de "paginile obscure" ale Bibliei (nr. 42) sau despre riscul care este înnăscut în fundamentalism sau şi despre angajarea ecumenică sau despre cea existenţială, bazată pe frumosul moto al sfântului Grigorie despre viaţa corectă ca lectură vie a Bibliei (viva lectio, vita bonorum), pe de altă parte se ating probleme importante în domeniul teologic, ca aceea care - pe urma lui Dei Verbum (nr. 12) - propune o interpretare a Scripturii care să nu anuleze una din cele două feţe ale sale. Desigur, nu trebuie ştearsă dimensiunea istorică şi literară care este oglindă a Întrupării, dar nici nu trebuie ignorat profilul transcendent al Bibliei, dacă nu se vrea reducerea ei "la pură istoriografie, la istorie a literaturii". Hermeneutica "literei" şi hermeneutica "spiritului" (nr. 32-39) trebuie să coexiste dacă se vrea să se dea cont despre realitatea vie şi unitară a Cuvântului lui Dumnezeu în cuvinte umane.

Aceasta este doar o aluzie în jurul unor pagini care se revelează foarte bogate şi variate, permiţând să se adune respiraţia seculară a unei tradiţii, dar deschizând şi perspective ulterioare şi reafirmând necesitatea unei pregătiri autentice a credinciosului pentru ca apropierea de textul sacru să nu fie unilaterală sau "instinctivă" sau naivă. Pe această cale suntem conduşi spontan la al doilea tablou al tripticului desenat de Benedict al XVI-lea; după Verbum Dei, Cuvântul lui Dumnezeu considerat în sine, avem Verbum in Ecclesia, adică însuşi Cuvântul care interpelează şi intră în Biserică pentru a fi primit acolo şi pentru a deveni normă a credinţei şi a vieţii. Răsună aici cealaltă afirmaţie din prologul lui Ioan: "Celor care l-au primit le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu" (1,12). Am putea să afirmăm sintetic că în această intrare a Cuvântului în terenul eclezial Benedict al XVI-lea a găsit două parcursuri.

Primul este cel glorios şi regal al liturgiei, "loc privilegiat" în care trebuie făcut să răsune şi să palpite Cuvântul (nr. 52-71). Aici este interesant de notat şi cum Pontiful se mişcă de-a lungul versantului dublu al reflecţiei teologice (numai pentru a sugera un exemplu, a se vedea paragraful despre "sacramentalitatea" Cuvântului, nr. 56) şi al aplicaţiei pastorale. În această ultimă privinţă - tot pentru a exemplifica - ni se pare semnificativ să evocăm atenţia rezervată, printre altele, nevăzătorilor şi celor surzi (nr. 71), precum şi interesul faţă de acustica în ambientul arhitectonic, în aşa fel ca să aibă Cuvântul proclamat acea "sonoritate" care de la a auzi conduce la a asculta şi a respecta, pentru a folosi cuvintele lui Isus (Lc 8,19-21; 11,27-28). Tocmai de aici putem face să difuzăm celălalt parcurs care face să iasă Cuvântul din templu şi din cult pentru a intra în piaţă şi în casă, adică în viaţa eclezială zilnică.

Prezenţa Bibliei capătă deci trăsături diferite, implicând şi interpelând diferiţii subiecţi ecleziali, păstori şi credincioşi, comunităţi călugăreşti şi familii, trezind angajări multiple care merg de la studiu la lectio divina. Aceasta din urmă este urmărită de documentul papal cu multă acurateţe ajungând să-i ritmeze etapele clasice ale lui lectio, meditatio, oratio şi actio, adevărată "scară" - aşa cum spune certozinul Guigo al II-lea - pentru a urca la Stăpânul Cuvântului. Comunitatea eclezială se transformă astfel în martor vital şi nu numai în vestitor al Cuvântului. Scria Ferdinand Ebner (1882-1931) că "un comentariu la Evanghelie nu trebuie scris ci trăit. Şi există mult mai multe comentarii vii la Evanghelie decât poate să pară la prima vedere". În anumite privinţe acest autor austriac, înainte ateu şi apoi credincios zelos, făcea ecou la cuvintele unui agnostic explicit ca filozoful Nietzsche care afirma: "Dacă vestea cea bună din Biblia voastră ar fi scrisă şi pe faţa voastră, n-aţi avea nevoie să insistaţi aşa de încăpăţânat pentru ca să se creadă în autoritatea acestei cărţi: acţiunile voastre ar trebui să facă aproape superfluă Biblia pentru că voi înşivă ar trebui să fiţi Biblia însăşi".

Prin această operaţiune de discrazie se creează corolarii semnificative cu urmări riscante mai ales pentru înţelegerea împlinită şi completă a Scripturii care, dacă este analizată exclusiv cu microscopul istorico-critic sau cel al altor abordări mai recente (repetăm, mereu necesare, dacă nu se vrea căderea într-un soi de gnosticism biblic, aşa cum s-a întâmplat pentru cristologie chiar dacă în sensul opus), se reduce la un simplu document din trecut, atestare a unui eveniment istoric interesant, dar depăşit şi datat, la text literar clasic, care trebuie situat numai în istoria literaturii sau în istoriografie, şi aşa mai departe. În afară de asta, la nivel teoretic mai general s-ar nega structura deplină a fiinţei şi a existenţei care nu poate fi redusă la un simplu fenomenism pozitivist, afară de cazul în care se recurgă la o concepţie secularistă simplificată care recunoaşte ca valabile şi întemeiate numai afirmaţiile de tip fizic sau istoriografic şi neagă orice dimensiune transcendentă a realităţii, deci exclude prezenţa divinului în istorie şi în creaţie.

În sfârşit, însăşi natura lui Verbum Domini cere ca să se denunţe cu vogoare şi rezultatele teologice, pastorale şi spirituale negative ale acestei contrapoziţii, pornind de la naşterea unui inevitabil "dualism apăsător între exegeză, care se atestă numai pe primul nivel, şi teologie, care se deschide spre deriva unei spiritualizări a sensului Scripturilor care nu respectă caracterul istoric al Revelaţiei" (nr. 35). Redundanţele acestei mod disociat de a pune problema se reverberează apoi în viaţa spirituală, în activitatea pastorală şi în însuşi itinerarul formativ al preoţilor şi al credincioşilor. Pentru aceasta, apelul lui Benedict al XVI-lea la întoarcerea la o "înţelegere" mai coerentă dintre cercetarea strict exegetică şi investigaţia teologică - ambele părtaşe de unicul mister al Cuvântului, deci ambele dotate cu calitate "teologică", deşi în diversitatea statutelor - capătă o căldură şi o intensitate deosebită. Primul şi ultimul cuvânt care pecetluieşte această Exortaţie apostolică, pusă de acum în mâna tuturor Bisericilor pentru ca să o mediteze şi să o considere ca o călăuză pentru itinerarul lor de credinţă şi de viaţă în lumina Cuvântului, este "bucurie" (nr. 2 şi 123), încă o dată pe urma Evangheliei lui Ioan atunci când Cristos, în ultima seară a vieţii sale pământeşti, doreşte ca "bucuria voastră să fie deplină" (16,24). Pentru a obţine această "fericire" pe care Maria, mama lui Cristos, a experimentat-o, este necesară puritatea credinţei: "Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45). Şi este necesară de lăsat spaţiu şi tăcerii ascultării, aşa cum sugera Dietrich Bonhoeffer, martor de credinţă şi de iubire pentru Cuvânt până la ţinta extremă a martiriului: "Să facem tăcere înainte de a asculta Cuvântul pentru ca gândurile noastre să fie deja îndreptate spre Cuvânt. Să facem tăcere după ascultarea Cuvântului pentru că acesta ne vorbeşte încă, trăieşte şi locuieşte în noi. Să facem tăcere dimineaţa devreme pentru că Dumnezeu trebuie să aibă primul cuvânt. Să facem tăcere înainte de a ne culca pentru că ultimul cuvânt îi aparţine lui Dumnezeu. Să facem tăcere numai din iubire faţă de Cuvânt".

(După L'Osservatore romano, 11 noiembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 31.