Vatican: Audienţa generală de miercuri, 9 noiembrie 2011. Despre Psalmului 119 (118)

Iubiţi fraţi şi surori,

În catehezele trecute am meditat despre câţiva Psalmi care sunt exemple ale genurilor tipice ale rugăciunii: plângere, încredere, laudă. În cateheza de astăzi aş vrea să mă opresc asupra Psalmului 119 conform tradiţiei ebraice, 118 conform celei greco-latine: un Psalm foarte deosebit, unic în genul său. Înainte de toate este deosebit datorită lungimii sale: de fapt este compus din 176 de versete împărţite în 22 de strofe cu câte opt versete fiecare. Apoi are particularitatea că este un "acrostih alfabetic": adică este construit după alfabetul ebraic, care este compus din 22 de litere. Fiecare strofă corespunde unei litere din acel alfabet şi cu această literă începe primul cuvânt din cele opt versete ale strofei. E vorba de o construcţie literară originală şi foarte angajantă, în care autorul Psalmului a trebuit să-şi desfăşoare toată măiestria sa.

Dar ceea ce pentru noi este mai important este tematica centrală a acestui Psalm: de fapt este vorba despre o impunătoare şi solemnă cântare despre Torah Domnului, adică despre Legea sa, termen care, în accepţiunea sa mai amplă şi completă, trebuie înţeles ca învăţătură, instrucţiune, directivă de viaţă; Torah este revelaţie, este Cuvânt al lui Dumnezeu care îl interpelează pe om şi îi provoacă răspunsul de ascultare încrezătoare şi de iubire generoasă. Şi de iubire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu este pătruns în întregime acest Psalm, care celebrează frumuseţea, forţa mântuitoare, capacitatea de a dărui bucurie şi viaţă. Pentru că Legea divină nu este un jug apăsător de sclavie, ci dar de har care face liberi şi duce la fericire. "Orânduirile tale sunt desfătarea mea şi nu voi uita cuvântul tău" (v. 16); şi apoi: "Călăuzeşte-mă pe calea hotărârilor tale, căci pe ea mi-am găsit bucuria" (v. 35); şi iarăşi: "Cât de mult iubesc legea ta, Doamne, toată ziua meditez la ea" (v. 97). Legea Domnului, Cuvântul său, este centrul vieţii celui care se roagă; în ea el găseşte mângâiere, face din ea obiect de meditaţie, o păstrează în inima sa: "Păstrez în inimă cuvintele tale ca să nu păcătuiesc împotriva ta" (v. 11), acesta este secretul fericirii psalmistului; şi apoi iarăşi: "Cei mândri mă calomniază, dar eu voi urma învăţăturile tale din toată inima" (v. 69).

Fidelitatea psalmistului se naşte din ascultarea Cuvântului, care trebuie păstrat în interior, meditându-l şi iubindu-l, exact ca Maria, care "păstra, meditându-le în inima ei" cuvintele care i-au fost adresate şi evenimentele minunate în care Dumnezeu se revela, cerând asentimentul ei de credinţă (cf. Lc 2,19.51). Şi dacă Psalmul nostru începe în primele versete proclamând "fericit" pe cel "care umblă în legea Domnului" (v. 1b) şi pe cel "care păzeşte poruncile lui" (v. 2a), tot Fecioara Maria e cea care duce la împlinire figura perfectă a credinciosului descris de psalmist. De fapt, Ea este adevărata "fericită", proclamată astfel de Elisabeta pentru că "a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul" (Lc 1,45) şi despre Ea şi despre credinţa ei dă mărturie însuşi Isus atunci când, femeii care a strigat "Fericit sânul care te-a purtat", îi răspunde: "Mai degrabă fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează!" (Lc 11,27-28). Desigur, Maria este fericită pentru că sânul ei l-a purtat pe Mântuitorul, dar mai ales pentru că a primit vestea lui Dumnezeu, pentru că a fost păzitoare atentă şi iubitoare a Cuvântului său.

Aşadar, Psalmul 119 este în întregime ţesut în jurul acestui Cuvânt de viaţă şi de fericire. Dacă tema sa centrală este "Cuvântul" şi "Legea" Domnului, alături de aceşti termeni apar în aproape toate versetele sinonime cum ar fi "precepte", "orânduiri", "porunci", "învăţături", "promisiune", "judecăţi"; şi apoi atâtea verbe legate de ele cum ar fi a respecta, a păzi, a înţelege, a cunoaşte, a iubi, a medita, a trăi. Întregul alfabet se desfăşoară prin cele 22 de strofe ale acestui Psalm şi chiar întregul vocabular al raportului încrezător al credinciosului cu Dumnezeu; găsim în psalm lauda, mulţumirea, încrederea, dar şi implorarea şi plângerea, însă mereu pătrunse de certitudinea harului divin şi a puterii Cuvântului lui Dumnezeu. Şi versetele mai mult marcate de durere şi de sensul de întuneric rămân deschise la speranţă şi sunt pătrunse de credinţă. "S-a lipit de ţărână sufletul meu: fă-mă să trăiesc după cuvântul tău" (v. 25), se roagă încrezător psalmistul; "Am ajuns ca un burduf aşezat la fum, dar nu am uitat de îndreptările tale" (v. 83), este strigătul credinciosului. Fidelitatea lui, chiar dacă este pusă la încercare, găseşte forţă în Cuvântul Domnului: "atunci voi răspunde celor care mă defăimează, căci mi-am pus încrederea în cuvântul tău" (v. 42), afirmă el cu fermitate; şi chiar în faţa perspectivei chinuitoare a morţii, poruncile Domnului sunt punctul său de referinţă şi speranţa sa de victorie: "Puţin a lipsit de nu m-au şters de pe pământ, dar nu am părăsit învăţăturile tale" (v. 87).

Legea divină, obiect al iubirii pasionate a psalmistului şi a oricărui credincios, este izvor de viaţă. Dorinţa de a o înţelege, de a o respecta, de a orienta spre ea toată fiinţa proprie este caracteristica omului drept şi fidel faţă de Domnul, care o "meditează ziua şi noaptea", aşa cum recită Psalmul 1 (v. 2); este o lege, aceea a lui Dumnezeu, care trebuie ţinută "pe inimă", aşa cum spune binecunoscutul text al lui Shema în Deuteronom:

"Ascultă, Israele... Şi să fie cuvintele acestea, pe care eu ţi le poruncesc astăzi, în inima ta; să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşte despre ele când stai în casă sau mergi pe drum, când te culci şi când te scoli" (6,4.6-7).

Centru al existenţei, Legea lui Dumnezeu cere ascultarea inimii, o ascultare formată din supunere nu servilă, ci filială, încrezătoare, conştientă. Ascultarea Cuvântului este întâlnire personală cu Stăpânul vieţii, o întâlnire care trebuie să se traducă în alegeri concrete şi să devină drum şi urmare. Atunci când este întrebat ce trebuie făcut pentru a avea viaţa veşnică, Isus indică drumul respectării Legii, dar arătând cum trebuie făcut pentru a o duce la împlinire: "Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!" (Mc 10,21 şi paralele). Împlinirea Legii înseamnă a-l urma pe Isus, a merge pe drumul lui Isus, în compania lui Isus.

Psalmul 119 de duce aşadar la întâlnirea cu Domnul şi ne orientează spre Evanghelie. Există în el un verset asupra căruia aş vrea să mă opresc acum: este v. 57: "Am zis: partea mea, Doamne, este să păzesc cuvintele tale". Şi în alţi Psalmi cel care se roagă afirmă că Domnul este "partea" sa, moştenirea sa: "Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea", recită Psalmul 16 (v. 5a), "Stânca inimii mele şi partea mea e Dumnezeu în veci" este proclamaţia credinciosului în Psalmul 73 (v. 26b), şi iarăşi, în Psalmul 142, psalmistul strigă către Domnul: "Tu eşti scăparea mea, tu eşti partea mea pe pământul celor vii" (v. 6b).

Acest termen "parte" evocă evenimentul împărţirii ţării promise între triburile lui Israel, când leviţilor nu este acordată nici o porţiune de teritoriu, pentru că "partea" lor era însuşi domnul. Două texte din Pentateuh sunt explicite în această privinţă, folosind termenul despre care vorbim: "Domnul i-a spus lui Aron: "Tu nu vei avea nici o moştenire în ţara lor şi nu va fi parte pentru tine în mijlocul lor. Eu sunt partea ta şi moştenirea ta în mijlocul israeliţilor"", aşa declară Cartea Numerelor (18,20), şi Deuteronomul reafirmă: "De aceea Levi nu are parte nici moştenire cu fraţii săi: Domnul este moştenirea sa, aşa cum i-a spus Domnul, Dumnezeul tău" (Dt 10,9; cf. Dt 18,2; Ios 13,33; Ez 44,28).

Preoţii, apartenenţi la tribul lui Levi, nu pot să fie proprietari de terenuri în ţara pe care Dumnezeu o dădea ca moştenire poporului său ducând la împlinire promisiunea făcută lui Abraham (cf. Gen 12,1-7). Posesia pământului, element fundamental de stabilitate şi de posibilitate de supravieţuire, era semn de binecuvântare, pentru că implica posibilitatea de a construi o casă, de a creşte copii în ea, de a cultiva ogoarele şi de a trăi din roadele pământului. Ei bine, leviţii, mediatori ai sacrului şi ai binecuvântării divine, nu pot să posede, asemenea celorlalţi israeliţi, acest semn exterior al binecuvântării şi această sursă de subzistenţă. În întregime dăruiţi Domnului, trebuie să trăiască numai din El, abandonaţi iubirii sale providenţiale şi generozităţii fraţilor, fără a avea moştenire pentru că Dumnezeu este partea lor de moştenire, Dumnezeu este pământul lor, care îi face să trăiască în plinătate.

Şi acum, cel care se roagă în Psalmul 119 aplică sieşi această realitate: "Partea mea este Domnul". Iubirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul lui îl duce la alegerea radicală de a-l avea pe Domnul ca unic bine şi chiar de a păzi cuvintele sale ca pe un dar preţios, mai valoros decât orice moştenire şi decât orice posesie de pământ. De fapt, versetul nostru are posibilitatea unei duble traduceri şi ar putea să fie redat şi în modul următor: "Partea mea, Doamne, eu am zis, este să păzesc cuvintele tale". Cele două traduceri nu se contrazic, ci dimpotrivă se completează reciproc: psalmistul afirmă că partea sa este Domnul dar că şi păzirea cuvintelor sale este moştenirea sa, aşa cum va spune apoi în v. 111: "Poruncile tale sunt moştenirea mea în veci, ele sunt bucuria inimii mele". Aceasta este fericirea psalmistului: lui, ca şi leviţilor, este dată ca porţiune de moştenire Cuvântul lui Dumnezeu.

Preaiubiţi fraţi şi surori, aceste versete sunt de mare importanţă şi astăzi pentru noi toţi. Înainte de toate pentru preoţi, chemaţi să trăiască numai din Domnul şi din Cuvântul său, fără alte siguranţe, avându-l pe El ca unic bine şi unic izvor de viaţă adevărată. În această lumină se înţelege alegerea liberă a celibatului pentru Împărăţia cerurilor care trebuie redescoperit în frumuseţea şi forţa sa. Însă aceste versete sunt importante şi pentru toţi credincioşii, popor al lui Dumnezeu care îi aparţine numai Lui, "împărăţie de preoţi" pentru Domnul (cf. 1Pt 2,9; Ap 1,6; 5,10), chemaţi la radicalitatea Evangheliei, martori ai vieţii aduse de Cristos, "Mare Preot" nou şi definitiv care s-a oferit ca jertfă pentru mântuirea lumii (cf. Evr 2,17; 4,14-16; 5,5-10; 9,11 şu). Domnul şi Cuvântul său: acestea sunt "pământul" nostru în care trebuie să trăim în comuniune şi în bucurie.

Aşadar să lăsăm ca Domnul să ne pună în inimă această iubire faţă de Cuvântul său şi să ne dăruiască să avem mereu în centrul existenţei noastre pe El şi voinţa sa sfântă. Să cerem ca rugăciunea noastră şi toată viaţa noastră să fie luminate de Cuvântul lui Dumnezeu, făclie pentru paşii noştri şi lumină pentru cărările noastre, aşa cum spune Psalmul 119 (cf. v. 105), aşa încât mersul nostru să fie sigur, pe pământul oamenilor. Şi Maria, care a primit şi a născut Cuvântul, să ne fie călăuză şi întărire, stea polară care arată calea fericirii.

Atunci şi noi vom putea să ne bucurăm în rugăciunea noastră, asemenea celui care se roagă în Psalmul 16, de darurile neaşteptate ale Domnului şi de moştenirea nemeritată care ne-a revenit la sorţi:

Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea...
Sorţii mei au căzut pe terenul cel mai bun,
într-adevăr, moştenirea mea e minunată (Ps 16,5.6).

Benedictus pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 36.