Materialitatea şi simbologia biblică a elementului vital prin excelenţă

Setea şi ariditatea au un remediu sigur

De Gianfranco Ravasi

Aceasta este perioada în care reuşim să înţelegem în mod deplin valoarea acelei tetrade adjectivale pe care sfântul Francisc a dedicat-o în Cântarea sa "sorei apa": "utile et humile et pretiosa et casta". Atâtea sunt profilurile pe care le prezintă această realitate, mai ales la nivel social, aşa cum vedem neîncetat în "luptele pentru apă", în tragediile legate de secetă, chiar în politici: să ne gândim, pentru a rămâne aproape de noi, şi la recentul eveniment al referendumului care avea ca temă tocmai apa.

De fapt este vorba despre o realitate într-adevăr "utile et pretiosa", principiu al compoziţiei noastre organice şi chiar a supravieţuirii noastre. Acum noi ne vom mulţumi să lăsăm spaţiu Bibliei care ne va vorbi nu numai despre "materialitatea" apei ci şi mai ales despre "simbolicitatea" ei. ... O panoramă expusă la soare, o stepă aridă, o oază plină de verdeaţă închisă într-o vale, o pistă care se deapănă în spaţiile solitare, câţiva copaci rari şi tufişuri: poate să pară un stereotip peisagistic oriental, dar acesta este efectiv habitatul prevalent al omului din Biblie şi astfel apa constituie, ieri şi astăzi, fundamentul dorinţelor şi ciocnirilor, arhetipul simbolurilor şi al ideilor nomadului şi sedentarului. Cuvântul majim, "apă", răsună de peste 580 de ori în Vechiul Testament, aşa cum echivalentul grec hydor revine de circa optzeci de ori în Noul Testament (jumătate din aceste menţionări sunt numai în Evanghelia lui Ioan); circa 1.500 de versete din Vechiul Testament şi peste 430 din Noul Testament sunt "pătrunse" de apă, pentru că în afară de cuvintele citate există o adevărată constelaţie de realităţi care se învârt în jurul acestui element aşa de preţios, pornind de la periculosul jam, "marea", sau de la Iordanul mai domestic, trecând prin ploi (cu nume ebraice diferite, dacă sunt de toamnă, de iarnă sau de primăvară), izvoare, fluvii, torente, canale, fântâni, cisterne, rezervoare cereşti, potop, ocean şi aşa mai departe. Ca să nu vorbim apoi despre verbele legate de apă cum ar fi a bea, a adăpa, a simţi sete, a da apă de băut, a vărsa, a scufunda ("a boteza" în greaca neotestamentară), a spăla, a purifica... Un fir de apă curge în mod ideal prin paginile Sfintei Scripturi, dând mărturie despre o sete ancestrală, legată de coordonate geografice şi ecologice marcate de ariditate. Nu degeaba Biblia se deschide cu crearea luminii şi a apei (Gen 1,3-10) şi cu ploile şi canalizarea izvoarelor (Gen 2,4-6) şi se închide cu "un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care iese din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului" (Ap 22,1). Şi în mijloc este mereu căutarea neliniştită a apei şi setea. E suficient să ne gândim numai la Israel în pustiu şi la strigătul său: "Daţi-ne apă să bem!" (Ex 17,2), sau la seceta văzută ca un blestem ceresc rostit de profet în numele lui Dumnezeu: "Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel, al cărui slujitor sunt - ameninţă Ilie -, că timp de mai mulţi ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât doar la porunca mea" (1Re 17,1). Ieremia ne-a lăsat unul dintre cele mai vii şi dramatice portrete ale acestei plăgi endemice din Orientul Apropiat: "Cei mari trimit pe cei mici după apă; aceştia merg la fântâni, dar nu găsesc apă şi se întorc înapoi cu vasele goale; de aceea se ruşinează, roşesc şi îşi acoperă capetele. Ogoarele au crăpat pentru că n-a fost ploaie pe pământ; de aceea plugarii îşi acoperă capetele şi sunt tulburaţi. Până şi cerboaica naşte în câmp şi îşi părăseşte puii pentru că nu este iarbă. Şi asinii sălbatici stau în locuri înalte şi înghit aer, ca şacalii, şi ochii li s-au înfundat pentru că nu au iarbă" (14,3-6)... Pentru aceasta, atunci când se arată norii şi cade ploaia, sunt convinşi că primesc o binecuvântare divină, aşa cum se citeşte în Deuteronom: "Domnul îţi va deschide comoara sa cea bună, cerul, ca să dea ploaie pământului tău la vreme şi ca să binecuvânteze toate lucrurile mâinilor tale" (28,12). Totuşi Creatorul, care este Tatăl tuturor, se preocupă de fiecare creatură a sa făcând abstracţie de merit, aşa cum va spune Isus: "Tatăl vostru cel din ceruri face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei bună şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Mt 5,45). Şi atunci când vine primăvara cu ploile sale, Psalmistul - într-o pictură poetică de un parfum extraordinar (65,10-14) - îşi imaginează că Domnul trece cu carul său de ape "potolind setea pământului, umflând râurile, udând brazdele, sfărâmând bulgării, înmuind pământul cu ploaie: pe urmele sale curge belşugul, se ivesc păşuni în pustiu (...) şi toate strigă de bucurie şi cântă". Omul îşi dă contribuţia sa cu canalizările şi tehnica hidraulică: e suficient să vizităm numai în fortăreaţa din Meghiddo în Galileea apeductul impunător sau să urmăm tunelul (de 540 de metri) săpat în secolul al VIII-lea înaintea erei creştine de regele Ezechia pentru a aduce apă de la izvorul Ghicon până la rezerva Siloe din Ierusalim (o lespede, păstrată acum la muzeul arheologic din Istanbul, evocă momentul emoţionant al căderii ultimei diafragme şi al întâlnirii celor două echipe de muncitori care din părţi opuse au făcut săpătura)... Tocmai pentru că este în centrul existenţei fizice, apa devine un simbol al valorilor absolute, al vieţii chiar şi în dimensiunea sa spirituală, al transcendenţei însăşi. Melville în acel deosebit "roman de apă" care este Moby Dick scria: "Pentru ce vechii persani considerau sacră marea? Pentru ce grecii i-au dat un zeu, frate al lui Jupiter? Cu siguranţă toate acestea nu sunt fără semnificaţie. Şi încă şi mai profund este sensul fabulei lui Narcis care, neputând să prindă imaginea chinuitoare, dulce pe care o vedea în izvor, s-a scufundat şi s-a înecat. Însă chiar acea imagine o vedem şi noi în toate râurile şi oceanele. Este imaginea fantomei care nu poate fi prinsă a vieţii şi aceasta este cheia pentru toate". Aceeaşi cheie este adoptată aşadar şi în Biblie şi după un spectru foarte variat de semnificaţii, nu numai pozitive. Să ne gândim numai la semnul potopului ca act judiciar divin îndeplinit prin apă şi chiar la exodul în Marea Roşie care se închide ca un mormânt de moarte peste egiptenii asupritori sau la citata jam, "marea", care ar merita o tratare de sine stătătoare, fiind pentru Israel simbol al haosului, al nimicului şi chiar al răului: pentru aceasta Cristos merge pe valuri şi face să se arunce în mare porcii, animale necurate, şi reuşeşte să-l susţină deasupra acelor ape şi pe discipolul înfricoşat Petru (Mt 14,24-31)... Însă apa este înainte de toate şi mai presus de toate semn de viaţă şi de transcendenţă. Noi acum ne vom mulţumi să punem aproape în rând, într-un fel de listă, câteva din multele valori metaforice pe care le dobândesc apele: de fapt, ele în Biblie nu sunt niciodată contemplate duios ca "limpezi, proaspete, dulci ape" în maniera lui Petrarca, ci sunt celebrate ca trimiteri la realităţi ascunse mai înalte. Astfel, apa este prin excelenţă simbol al lui Dumnezeu, izvor de viaţă. E suficient să evocăm numai comparaţia de neuitat a lui Ieremia: "M-au părăsit pe mine, izvorul de apă vie, şi şi-au săpat rezervoare, rezervoare sparte, care nu pot ţine apa" (2,13). Apa este semn al Cuvântului divin fără de care ne sufocăm şi suntem uscaţi: "Vor veni zile - spune Domnul - când voi trimite foame în ţară, nu foame de pâine nici sete de apă, ci de a asculta cuvântul Domnului... După cum ploaia şi zăpada, care cad din ceruri, nu se întorc fără să ude pământul, fără să-l facă să rodească şi să odrăslească, ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui care mănâncă, tot aşa, şi cuvântul meu, care iese din gura mea, nu se va întoarce la mine fără rod, ci va face ceea ce vreau eu şi îşi va împlini misiunea" (Am 8,11 şi Is 55,10-11)... Apa este simbol al înţelepciunii divine revărsată în Israel: "Ea curge ca Tigrul ]n perioada noilor roade, face să curgă înţelegerea ca Eufratul şi ca Iordanul în zilele secerişului, răspândeşte învăţătura ca Nilul, ca Ghihonul în zilele culesului (...). Eu sunt ca un canal care derivă dintr-un râu şi ca un curs de apă am ieşit spre o grădină. Am spus: Voi adăpa grădina mea şi voi iriga sădirea mea! Şi iată, canalul meu a devenit un râu şi râul meu o mare" (Sir 24,23-25.28-29). Apa vesteşte era mesianică şi renaşterea omenirii: "În pustiu vor ţâşni izvoare de apă, iar în deşert vor curge pâraie. Pământul uscat se va preface în lacuri, iar ţinutul ars de soare va fi bogat în izvoare de apă" (Is 35,6-7). Mai mult, apa devine emblema lui Cristos, aşa cum se intuieşte în celebrul dialog cu femeia samariteană: "Pentru cel care bea din apa pe care i-o voi da eu va deveni în el izvor de apă care ţâşneşte spre viaţa veşnică" (In 4,14). Pentru aceasta evanghelistul mărturiseşte cu insistenţă că din coasta lui Cristos răstignit "a ieşit sânge şi apă" (19,34). Şi cum se intuieşte în cuvintele destinate femeii din Samaria, apa devine şi semnul vieţii noi a credinciosului în care este revărsat Duhul lui Dumnezeu. Isus, în timpul sărbătorii ebraice a Corturilor (care cuprindea tocmai un ritual cu apa din Siloe), a exclamat: "Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine şi să bea; cel care crede în mine, după cum spune Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pieptul lui. Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în el" (In 7,37-39). Apa este deci imaginea vieţii noi a credinciosului care cu ea îşi purifică inima de rău ("Spală-mă de nelegiuirea mea", Ps 51,4), conform acelui rit de spălare care este prezent în aproape toate culturile religioase. Ea reprezintă, astfel, şi renaşterea interioară, destinată să dea roade de dreptate: "Cel drept este ca pomul sădit pe malul apei, care aduce rod la timpul potrivit; frunzele lui nu se veştejesc" (Ps 1,3). Însă apa rămâne mai ales simbolul suprem al acelui Dumnezeu de care omului îi este întotdeauna sete şi aceasta este rugăciunea constantă a tuturor celor care îl caută pe Dumnezeu cu inimă sinceră: "Cum doreşte cerbul izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe tine, Dumnezeule. Sufletul meu (literalmente "gâtul meu") e însetat de Dumnezeu, de Dumnezeul cel viu (...). Dumnezeule, tu eşti Dumnezeul meu, pe tine te caut dis-de-dimineaţă. Sufletul meu e însetat de tine, pe tine te doreşte trupul meu, ca un pământ pustiu, uscat şi fără apă..." (Ps 42,2-3; 63,2).

(După L'Osservatore Romano, 2 septembrie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.