Idolul şi icoana

De pr. Renato Zilio*

Două celebrări grandioase la trei zile de distanţă una de alta. Una la Roma, cealaltă la Londra, lumea în viziune. Căsătoria secolului a lui William şi Kate, cum o intitulau aici, şi beatificarea lui Ioan Paul al II-lea.

Două evenimente foarte diferite... dar nu prea mult. Dacă unul este o căsătorie care are iz de fabulă, celălalt este o alianţă luminoasă şi minunată între un om şi Dumnezeu. Da, asta înseamnă a fi sfinţi - ne aminteşte asta lumea protestantă din jurul nostru - o splendidă relaţie în doi, în care Dumnezeu rămâne adevăratul protagonist.

Pentru aceasta cele două evenimente ne propun două cuvinte esenţiale: idolul şi icoana. Doi termeni din aceeaşi origine şi cu semnificaţia de figură şi de imagine. Amândoi cultivă acelaşi raport în faţa sacrului: o atitudine de respect şi veneraţie. Şi au aceeaşi relaţie cu privirea care devine admiraţie şi contemplaţie.

Totuşi, trăiesc o dinamică absolut opusă. Idolul atrage toate forţele, atenţia şi puterea. Este autoreferenţial prin excelenţă, un atrăgător prin natură. În schimb icoana face trimitere la altceva, la un ceva mai mare. Oferă celui care observă o dulce invitaţie interioară de a privi departe... De fapt, o icoană - imagine pictată şi venerată a unui sfânt - este o singură rază din lumina Divinului, a Transcendentului. Virtutea sa fundamentală este umilinţa, în timp ce aceea a idolului este ambiţia sau o aroganţă secretă.

"Doi se căsătoresc sub privirea a două miliarde de persoane" intitula triumfător un ziar londonez, sugerând astfel forţa de atracţie a unui eveniment. Un idol este ceva care pare să posede un ceva minunat de magic. Articole speciale, reportaje televizate, ziare de tot felul au fost invadate mai multe zile de o singură imagine, o tânără pereche regală, văzută în toate aspectele şi momentele sale de viaţă. Totuşi comentatorii notau că cei 1.900 de invitaţi la Westminster era toţi albi, nobili şi de rang înalt. În timp ce îngrămădită şi chiar cufundată în fântâna din faţa lui Buchingham Palace era o mulţime de oameni de toate culorile: adevărata faţă multiculturală a ţinutului englez. De fapt, un idol ştie mereu să se înconjoare de adoratorii săi.

Icoana, ca un deget îndreptat spre un orizont, indică mereu ceva mai mare şi mai frumos. Chiar şi sexualitatea, în fond, va trăi mereu această ambivalenţă între idol şi icoană. Numai atunci când ea va şti să exprime acel sens grandios al vieţii ca un dans şi o luptă care trebuie trăite împreună, atunci, va fi o icoană de nedepăşit. Dacă în schimb se va închide în ea însăşi, cerând orice atenţie şi energie va deveni un idol care dezumanizează pe cel care îl adoră.

Această dinamică dublă şi contrapusă de idol şi de icoană va fi preţioasă pentru a evalua orice situaţie, orice om. Se devine un idol atunci când se trăieşte un protagonism excesiv, un activism exagerat, în centrul admiraţiei şi al supunerii altora. Cu nelinişte se va căuta mereu şi pretutindeni un piedestal. Nu se tolerează critica, ci numai veneraţia. Se devine idol atunci când se arogă orice forţă, se identifică în Dumnezeu şi în voinţa sa.

Dar un adevărat lider va fi mereu o icoană şi va fi simplu să se deosebească printre oameni: din însăşi privirea lui, diferită de aceea a oricărei alte fiinţe. Ochii îi strălucesc pentru că are o viziune în faţa sa. Vede lumea care va fi mâine şi ştie să capteze viitorul care se naşte. Asemenea lui Abraham şi Moise va observa necesităţile vitale ale unui popor care merge şi aceasta devine o forţă mobilizatoare pentru sine şi pentru alţii. Ştie să trezească în toţi forţele cele mai bune, pentru că le întrevede, le cheamă la viaţă, la drum şi la provocări... Nu distruge, ci trezeşte, încurajează şi stimulează cu putere. Respiră speranţa şi încrederea în celălalt.

O icoană de neuitat pentru toţi a fost un simplu sicriu de lemn şi o Evanghelie pusă deasupra ca o coroană pe capul unui rege. Ca o cântare magnificat, care ştie cu umilinţă să indice numai în Dumnezeu unica măreţie. Era un lider adevărat. Ştia să dea lumii un mesaj de speranţă puternică şi să indice în timp şi în contratimp un orizont extraordinar pentru fiecare: întâlnirea cu Cristos. Se emoţiona în faţa mulţimilor de toate limbile şi culturile şi ştia să deschidă larg porţile inimii sale pentru cei tineri.

În ţinutul nostru italian unde şi astăzi cresc idoli puternici, preocupaţi de sine sau de propriile interese, cum să uităm acest umil şi mare lider pasionat numai de Dumnezeu şi de oameni?

* Părintele Renato Zilio este un misionar scalabrinian. A făcut studiile literare la Universitatea din Padova şi studiile teologice la Paris, obţinând un master în teologia religiilor. A fondat şi condus Centrul intercultural din Ecoublay în regiunea pariziană şi a condus la Geneva revista "Prezenţa italiană". După experienţa la Centrul de Studii Migraţii Internaţionale (CIEMI) din Paris şi cea misionară la Gibuti (Cornul Africii), trăieşte actualmente la Londra la Centrul intercultural Scalabrini din Brixton Road. A scris "Evanghelia migranţilor" (Emi Edizioni, Bologna 2010) cu prefaţa de cardinalul Roger Etchegaray.

(După Zenit, 17 mai 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.