"Histoire générale du christianisme"

Forţa trecutului

A fost prezentată la Roma la Centrul Cultural Sain-Louis de France opera în două volume "Histoire générale du christianisme" (Paris, Presses Universitaires de France, 2010, 2.896 de pagini) despre care am dat o ştire în ediţia din 23 septembrie 2010. La dezbatere a participat, printre alţii, directorul general al operei care a scris pentru ziarul nostru.

Jean-Robert Armogathe (Ecole Pratique des Haute Etudes)

Cum se poate scrie o istorie a creştinismului? Apariţia operei Histoire générale du christianisme - în două volume îngrijite de cel care scrie împreună cu Pascal Montaubin, Michel-Yves Perrin, Yves-Marie Hilaire - a fost ocazia pentru acest schimb de idei, introdus de Nicolas Bauquet, director al Centrului cultural Saint-Louis de France, cu patru profesori universitari: Jean-Dominique Durant (universitatea din Lyon), cel care scrie şi doi colegi de la universitatea Roma Tre, Maria Lupi şi Roberto Rusconi.

Înalţi responsabili ai principalelor instituţii culturale şi educative romane - între care cardinalul Raffaele Farina, arhivar şi bibliotecar al Sfintei Biserici Romane - şi diferiţi profesori de la universităţile statale şi pontificale au luat parte la dezbatere, întemeiată pe un fapt evident: creştinismul este unica religie care a ţinut să scrie propria istorie, probabil deja de la Faptele Apostolilor (şi de la Evanghelii), în orice caz în mod expres de Eusebiu din Cezareea, autor din secolul al IV la Istoriei ecleziastice.

Raportul strâns dintre creştinism şi istorie este fără îndoială datorat întrupării, percepută ca împlinire a timpurilor, aşadar încheierea unei succesiuni de evenimente constitutive ale ţesutului istoric, din moment ce creştinii aşteaptă întoarcerea Domnului, şi pe parcursul acestui timp intermediar trebuie număraţi anii şi trebuie să fim ocupaţi!

Există aşadar o specificitate a "istoricului religios" (spus în alţi termeni, a specialistului în istorie religioasă, sau predicativul este echivoc)? A fost amintită apoi figura lui Henri-Irénée Marrou, prim titular al unei catedre de istorie a creştinismului antic la Sorbonne: "Istoria este pe percepere a trecutului printr-o gândire umană, vie, angajată" (De la connaissance historique, 1954).

Totuşi este dificil de a stabili deja obiectul: fiecare epocă, pentru a ne limita la secolul trecut, a avut tipul său de istorie francofonă: marea Histoire de l'Eglise, un monument îndreptat împotriva modernismului istoric, construit împreună de istoricul laic Augustin Fliche (1884-1951) şi de Monseniorul Victor Martin (1886-1945), Nouvelle histoire de l'Eglise (1963-1975) concepută de Hermann Tüchle şi îngrijită de Robert Aubert, Martin David Knowles şi Louis Jacques Rogier, Histoire vécue du peuple chrétien (în două volume, sub îngrijirea lui Jean Delumeau în anul 1979), Histoire du christianisme, importantă realizare în 14 volume îngrijită de diferiţi mari istorici francezi, şi Histoire générale du christianisme, al cărei succes - patru mii de exemplare vândute în trei luni - demonstrează că opera răspunde aşteptărilor acestui început de secol. Jean-Dominique Durand aminteşte principalele trăsături originale: o lucrare internaţională, cu 75 de colaboratori (între care cardinalul Walter Brandmüller) fără criterii confesionale, o istorie categoric culturală şi doctrinală - cu o vie preocupare faţă de interdisciplinaritate - în sfârşit o istorie atentă la creştinismele orientale şi la minorităţi, în cadrul creştinătăţii.

Maria Lupi a subliniat dificultatea şi rămăşagul unei "istorii generale" (allgemeine Geschichte) care nu pretinde să vorbească despre tot, dar care se distanţează pentru a repoziţiona evenimentele referitoare la creştinism fie în lungă durată fie într-un mare spaţiu mondial. Cronologii abundente, subtitluri şi chenare structurează un text a cărui unitate a fost garantată de un "protocol" ştiinţific comun.

Creştinismul papilor şi al conciliilor, dar şi cel al pictorilor şi al erudiţilor, al sfinţilor şi al libertinilor: creştinismul este adesea văzut de ochii adversarilor săi, dar şi din punctul de vedere al societăţii, atunci când el încearcă să reglementeze spaţiul şi timpul, cultura şi instituţiile.

Roberto Rusconi şi Jean-Robert Armogathe au insistat asupra aportului izvoarelor, asupra forţei irezistibile a documentelor: istoria nu este o operă de fantezie, pentru a reconstitui un trecut pierdut. Ea este înainte de toate lectură, asamblare, ajustare a datelor. Acest lucru a permis istoriei Bisericii să treacă pragul mănăstirii pentru a trece şi la universitate.

Întrebările puse de mulţi participanţi au permis clarificări utile: ce loc ocupă Biserica Catolică în această Histoire générale? Un loc diferit în funcţie de epoci, în care pare puţin câte puţin să se evidenţieze pe fundalul general al creştinismului, într-o identitate crescândă? Cum poate particularul, microistoria să se articuleze pe o istorie generală? Ce loc ocupă istoria credinţei într-un proces ştiinţific? Ea aparţine istoriei, aceea a receptării mesajului creştin, a răspândirii sale, a înrădăcinării sale progresive în practici şi în convingeri.

Pentru numeroşii studenţi prezenţi, această seară a fost un exemplu bun de metodă, în prezentarea operei şi chiar în calitatea dezbaterii. În felul acesta Centrul cultural Sfântul Ludovic al Francezilor a contribuit, încă o dată, la demararea unei dezbateri de calitate asupra unei teme fundamentale, scrierea istoriei religioase.

(După L'Osservatore romano, 11 mai 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.