Conferinţa cardinalului prefect emerit al Congregaţiei pentru Episcopi despre Ioan Paul al II-lea şi Europa

Papa rădăcinilor creştine

În seara zilei de miercuri, 6 aprilie 2011, în domul "Sfântul Iustus" la Trieste, cardinalul prefect emerit al Congregaţiei pentru Episcopi a ţinut o conferinţă despre Ioan Paul al II-lea - a fost printre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui - şi Europa. Publicăm fragmente mari din conferinţă.

De Giovanni Battista Re

În cei douăzeci şi şase de ani şi jumătate de pontificat, Ioan Paul al II-lea s-a manifestat profund european, nu numai pentru că, dintre Papii din secolul al XX-lea, este cel care are cea mai vastă învăţătură despre continentul european, ci şi datorită interesului său specific faţă de Europa; un interes care era deja prezent în el ca preot, om de cultură şi arhiepiscop de Cracovia şi care cu urcarea pe tronul pontifical a ajuns la apogeul său. În discursurile şi intervenţiile sale s-a bătut mereu pentru ca dezbinările să fie depăşite şi Europa să respire cu ambii plămâni, cel occidental şi cel oriental. În timpul pontificatului său Europa a trăit o oră istorică şi papa a avut bucuria de a vedea dărâmat zidul din Berlin, simbol al acestei dezbinări. În această privinţă, am încă în ochi imaginea emoţionantă a Papei Ioan Paul al II-lea, care deja gârbovit, cu pas lent şi obosit dar hotărât, străbate la Berlin poarta Brandenburg alături de cancelarul Helmuth Kohl, în anul 1996, la şapte ani de la căderea zidului. Papa a voit în mod expres să treacă prin acea poartă lăsând la o parte bastonul. Şi cancelarul, la un moment dat, l-a susţinut cu braţul său.

La fel, Ioan Paul al II-lea s-a bătut cu forţă pentru ca Europa să nu fie strivită de valul secularismului, ci să redescopere rădăcinile sale şi să devină continentul valorilor spiritului.

Perfect în linie cu magisteriul Papei Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea a fost mereu convins că identitatea europeană îşi are fundamentul în rădăcinile sale creştine. Pentru aceasta el s-a dedicat cu toate energiile sale pentru ca în aşa-numitul "Tratat Constituţional", care pe atunci se elabora, să fie o menţionare explicită a rădăcinilor creştine. Era vorba de recunoaşterea unei realităţi istorice adevărate, deoarece creştinismul - catolici, ortodocşi şi protestanţi - au contribuit pe larg să dea un suflet şi un chip civilizaţiei europene. Atâtea valori care acum caracterizează Europa au fost de fapt luate din izvorul creştinismului. E vorba de o realitate care este înscrisă şi în pietrele de la multe catedrale şi de la atâtea edificii, precum şi în atâtea pagini de literatură şi de artă.

Nu pot să nu împărtăşesc cuvintele pe care Ioan Paul al II-lea le-a rostit cu acea ocazie: "Nu se taie rădăcinile pe care am crescut". Papa era convins că numai rămânând fidelă faţă de rădăcinile sale Europa va avea un viitor mare. Din păcate, procesul unei secularizări rău concepute, pe care unii au voit să o ducă înainte, a împiedicat această menţionare. Însă - aşa cum ştim - acea Constituţie nu a fost aprobată de toate ţările interesate, motiv pentru care nu a intrat în vigoare. În locul ei a fost elaborat şi este în vigoare acum "Tratatul de la Lisabona", care la articolul 17 prevede ca Uniunea europeană să menţină cu Bisericile un "dialog deschis, transparent şi obişnuit", iar în preambul se afirmă că proiectul de integrare europeană se inspiră "din realităţile culturale, religioase şi umaniste din Europa, din care s-au dezvoltat valorile universale a drepturilor inviolabile şi inalienabile ale persoanei, a libertăţii, a democraţiei, a egalităţii şi a statului de drept". Astfel, într-un fel s-a reparat şi s-a suplinit lipsa menţionării rădăcinilor creştine.

Atunci când, după căderea zidului din Berlin, vântul istoriei a lansat cu accente noi şi cu forţă mai mare provocarea construirii "Casei comune europene", Papa a înmulţit intervenţiile sale, încurajând să se tindă spre ţintele şi spre idealurile acestei "Case comune" şi ale Europei spiritului. "Casa comună europeană - a afirmat Ioan Paul al II-lea - trebuie să devină, inspirându-se din tradiţiile creştine, o Europă a spiritului". Şi pentru reconstruirea Europei spiritului a proclamat prioritatea eticii asupra ideologiilor, primatul persoanei asupra lucrurilor, superioritatea spiritului asupra materiei. Pentru a face faţă fenomenului secularizării crescânde, Papa a chemat la angajare pentru o nou calitate a evanghelizării care să ştie să repropună în termeni convingători Europei de astăzi mesajul peren al mântuirii. Conştient de necesitatea unei reînnoiri spirituale şi umane, Papa a subliniat urgenţa de "a re-evangheliza" bătrânul continent, chemând la această misiune toate componentele poporului lui Dumnezeu. Acest efort - a spus el - va folosi la reconstruirea Europei progresului şi a bunăstării pe valorile spirituale care au caracterizat trecutul său. Nu e vorba de o nouă Evanghelie, ci de a repropune în termeni convingători omului de astăzi mesajul peren al mântuirii, dând un răspuns adecvat semnelor timpurilor, necesităţilor oamenilor şi ale popoarelor de astăzi, ţinând cont de noile scenarii europene. Şi stilul acestei noi evanghelizări trebuia să fie nu cel al deplorării şi al acuzelor, ci al atenţiei milostive, formând conştiinţele şi îndemnând să se treacă de la o credinţă din obişnuinţă la o credinţă care să fie alegere personală, luminată, convinsă şi mărturisită. Stilul cu care trebuie realizată şi trăită noua evanghelizare a Europei la care Papa Ioan Paul al II-lea chema încontinuu este cel de a ne apleca asupra societăţii noastre cu iubire şi umilinţă; îndeosebi el cerea Bisericii "să devină samaritean milostiv" al omului de astăzi pentru a-l ajuta să redescopere actualitatea perenă a lui Isus Cristos şi a învăţăturilor sale. Idealul edificării casei comune europene va ajunge la un rezultat bun numai dacă valorile Evangheliei vor fi şi în viitor fermentul civilizaţiei continentului. Pasionat în această privinţă este apelul Papei care va fi beatificat la 1 mai: "Dacă Europa va deschide din nou porţile lui Cristos şi nu se va teme să deschidă puterii sale mântuitoare graniţele statelor, sistemele economice şi politice, vastele domenii ale culturii, ale civilizaţiei, ale dezvoltării, viitorul ei nu va rămâne dominat de incertitudine şi de teamă, ci se va deschide la o nouă perioadă de viaţă, care va fi benefică şi determinantă pentru lumea întreagă".

Privind la Europa de astăzi, Ioan Paul al II-lea observa forţe care tind să-i marginalizeze pe creştini. Din păcate, trebuie să se constate că aceste lucru este adevărat. Însă, din fericire există şi stimulente contrastante care în schimb reafirmă importanţa prezenţei şi a mărturiei creştinilor. Nu lipsesc cei care îşi dau seama că creştinismul este important nu numai pentru trecut, ci şi pentru prezent şi pentru viitor şi că acest viitor va fi frumos şi mare numai dacă Europa nu va pierde identitatea sa creştină. De aici necesitatea şi urgenţa de a lucra pentru a contribui la întărirea Europei ca realitate nu numai economică şi teritorială, ci şi culturală şi spirituală. Trebuie să lucrăm pentru ca să nu fie închis cerul Europei în graniţele pământeşti şi ale muritorului, pentru ar însemna să se închidă cerul european în nonsens. Cerul Europei trebuie să rămână deschis transcendenţei: aceasta este calea pentru a realiza pe deplin persoana umană şi a face societatea mai dreaptă, mai umană şi mai paşnică. Europa are nevoie de un suflet.

Şi semnele religioase caracteristice ale continentului european trebuie să rămână, începând de la crucifix, simbol pentru cel care crede, al religiei noastre, dar şi pentru cel care nu crede, simbol al identităţii noastre, al civilizaţiei noastre, al valorilor noastre. Crucifixul este semn al unui Dumnezeu care îl iubeşte pe om până la dăruirea vieţii pentru el. Este un Dumnezeu care ne educă la iubire, la atenţie faţă de orice om, în special faţă de cel mai slab şi lipsit de apărare, şi la respectul faţă de alţii, chiar şi faţă de cei care aparţin unor culturi sau religii diferite. Crucifixul este semn al celei mai înalte realizări a iubirii dăruite, care se deschide la primire, la respectarea libertăţii altuia, la solidaritate faţă de toţi. De aceea, vederea crucifixului nu poate să ofenseze pe nimeni, ci mai degrabă trebuie să facă să se reflecteze asupra răutăţii umane care îl asupreşte pe cel nevinovat şi poate să înveţe chiar şi pe un necreştin şi pe unul care nu crede dreptatea, iertarea şi bunătatea.

Apoi aş vrea să prezint un fapt pe care-l consider semnificativ şi izvor de speranţă. Între monedele de euro care circulă în Europa, este moneda olandeză de 2 euro care atrage atenţia. În jurul monedei este săpat cu litere mari: God-zij-met-ons, care înseamnă "Dumnezeu să fie cu noi". Adică a fost păstrată pe o monedă olandeză scrierea care apărea de secole pe toţi florinii olandezi. Este o amintire istorică pe care Olanda a voit să o menţină. În acelaşi timp este o invocaţie şi este o urare pentru viitor. Dumnezeu să fie cu noi, pentru ca Europa să înfrunte problemele de astăzi cu acea înţelepciune şi cu acele valori morale care vin din istoria europeană şi din patrimoniul său etic şi cultural.

Contribuţia pe care noi catolicii putem să o dăm este aceea a unei fidelităţi depline faţă de Cristos şi faţă de Evanghelie, ale cărei valori sunt garanţie şi izvor al unui viitor senin şi fericit. Uniunea Europeană nu trebuie să dilueze identitatea care a caracterizat populaţiile de pe continent şi adevăratele lor măreţii. Moştenirea de civilizaţie, de cultură şi de credinţă pe care trecutul ţărilor europene ne-a lăsat-o comportă obligaţia de a o păstra şi de a o apăra. Providenţa Divină mi-a dat bucuria şi privilegiul de a fi aproape de Papa Ioan Paul al II-lea de la începutul pontificatului său până la sfârşit. Trăind aproape de el, multe erau lucrurile care uimeau. Impresiona capacitatea pe care o avea de a vorbi mulţimilor, fascinaţia pe care o exercita asupra tineretului, uimea curajul lui, uşurinţa pe care o avea de a vorbi multe limbi; uimea încărcătura sa umană şi profunzimea gândirii sale. Însă, lucrul care mereu m-a uimit mai mult a fost intensitatea rugăciunii sale. O rugăciune profundă şi intim personală, şi în acelaşi timp legată de tradiţiile şi de evlavia Bisericii. Atunci când se ruga părea că pierde simţul timpului.

Atrăgea atenţia modul în care el se abandona rugăciunii: se observa în el un transport care îi era natural şi care îl absorbea ca şi cum nu avea activităţi urgente care îl chemau la viaţa activă. Atitudinea lui în rugăciune era reculeasă şi, în acelaşi timp, naturală şi dezinvoltă: mărturie a unei comuniuni cu Dumnezeu intens înrădăcinată în sufletul său; expresie a unei rugăciuni convinse, gustate, trăite. El se pregătea pentru diferitele întâlniri, pe care le avea peste zi sau în timpul săptămânii, rugându-se. Înainte de orice decizie importantă Ioan Paul al II-lea se ruga pentru asta îndelung. Cu cât era mai importantă era decizia, cu atât mai prelungită era rugăciunea.

În viaţa lui era o sinteză admirabilă între rugăciune şi acţiune. Spiritualitatea lui era centrată pe Cristos Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi avea două dimensiuni foarte simţite: cultul milostivirii lui Dumnezeu şi o devoţiune foarte gingaşă faţă de Sfânta Fecioară Maria. Pentru aceasta este fericit că beatificarea lui cade în ziua de 1 mai: începutul lunii mariane, sărbătoarea care celebrează milostivirea lui Dumnezeu, ziua muncitorilor - pentru un Papă care a fost muncitor, chiar şi aceasta este o coincidenţă fericită. Pe scurt, putem spune că Papa Ioan Paul al II-lea a fost un mare om, un mare Papă şi un mare sfânt.

(După L'Osservatore romano, 7 aprilie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.