Misterul Postului Mare

Publicăm în continuare o reflecţie a părintelui Enrico Finotti - paroh de "S. Maria del Carmine" din Rovereto (TN) - luată din volumul "Anul liturgic. Mister, Har şi celebrare" (Vita Trentina Editrice, 2000).

* * *

Postul Mare este celebrarea misterului acelei "călătorii", pe care Domnul a întreprins-o "cu hotărâre" spre Ierusalim, urcând "muntele sfânt al Paştelui său".

"Când s-au împlinit zilele înălţării sale, a pornit cu hotărâre spre Ierusalim" (Lc 9,51).

Această călătorie este subliniată de liturgie în antifonul la cântare de la Vesperele II din prima duminică din Postul Mare:

"Acum urcăm la Ierusalim:

se vor împlini în Fiul Omului

cuvintele profeţilor".

Acest mister este conţinut şi celebrat în timpul celor "patruzeci de zile", prefigurate în Vechiul Testament¹, şi pe care deja însuşi Domnul l-a trăit în deşert la începutul vieţii sale publice, unde a anticipat acea luptă şi acea victorie, care, în "ora" iminentă a pătimirii sale glorioase, vor fi depline şi definitive. Iată pentru ce "drumul anual de pocăinţă din Postul Mare este timpul de har, în timpul căruia urcăm pe muntele sfânt al Paştelui"².

Trei sunt realităţile care domină scenariul Postului Mare: Botezul, Crucea, Pocăinţa.

Lecţionarul de duminică din Postul Mare exprimă aceste trei tematici, respectiv în cei trei ani: A, B şi C.

1. Botezul

Postul Mare este timpul privilegiat al ascultării "glasului Tatălui" prin "Fiul său preaiubit" într-o vestire intensă a Cuvântului lui Dumnezeu, pentru o reînnoită redescoperire şi adeziune la Botez, adică la faptul de "a fi creştini".

* Cristos în ascultarea Tatălui

Domnul în deşert se retrage într-o ascultare prelungită şi într-o totală supunere faţă de voinţa Tatălui, ascultare şi supunere pe care acum le duce la împlinire, în mod determinat, în drumul spre Paştele său.

* Discipolii în ascultarea Tatălui

Şi discipolii, de acum departe de mulţimile din Galileea, care strigau osanale, sunt conduşi de Învăţător să contemple voinţa Tatălui în tot adevărul său, fie în cele trei vestiri ale Pătimirii sale, fie, mai ales, pe "muntele sfânt" pe care Tatăl proclamă cu maiestate invitaţia de a-l asculta pe "Fiul său preaiubit" şi de a-l urma în misterul său de moarte şi de înviere, confirmat de martori aleşi "Moise şi Ilie, apăruţi în gloria lor".

Evanghelia "schimbării la faţă" este mereu proclamată, conform tradiţiei antice, în a doua duminică din Postul Mare, iluminând de glorie misterul Crucii şi făcând să plutească în austeritatea din Postul Mare o anticipare a luminii pascale a învierii.

* Biserica în ascultarea lui Dumnezeu care vorbeşte

În perspectiva unor evenimente aşa de mari, Biserica, în timpul sacru al Postului Mare, deschide fiilor săi paginile Sfintei Scripturi cu îmbelşugare şi îi invită să asculte Cuvântul lui Dumnezeu cu mare angajare, fie pentru a-i susţine pe catecumeni în timpul forte al ultimelor cateheze importante înainte de Sacramentele pascale, fie pentru a pregăti întregul popor ca să reînnoiască cu vie conştiinţă promisiunile de la botez în noaptea de Paşti, ţinta drumului din Postul Mare.

Postul Mare este deci marele timp al catehezei într-un climat liturgico-sacramental, este şcoala anuală a credinţei. De fapt, compunerea lecţionarului de la Liturghie, cel festiv şi cel din timpul săptămânii, este foarte îngrijit şi bogat pentru a oferi comunităţii creştine un program îmbelşugat şi potrivit de cateheză, care se face în primul rând în omilia duminicală şi din timpul săptămânii, şi care are o ulterioară extindere şi completare în celebrarea "staţională" săptămânală.

În afară de asta, în Postul Mare "catecumenatul" are exprimarea cea mai intensă şi tipică prin riturile "alegerii", prin "scrutine", "înmânări" şi proclamarea marilor pagini referitoare la iniţierea la Sacramente.

"Toată iniţierea creştină are natură pascală, fiind prima participare sacramentală la moartea şi învierea lui Cristos. Pentru aceasta Postul Mare trebuie să ajungă la vigoarea sa deplină ca timp de purificare şi de iluminare, în special prin «scrutine» şi «înmânări»..."³.

Şi ritul catecumenal "Effata" adică "Deschide-te" (Mc 7,34b) invocă pentru toată Biserica harul ascultării care trezeşte în inima credincioşilor invocaţia biblică a profetului Samuel: "Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul tău ascultă" (1Sam 3,9) şi întemeiază urarea ca, precum pentru profetul din vechime, şi pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu să ajungă la cea mai mare primire şi rodnicie: "Samuel n-a lăsat să se piardă nici unul din cuvintele sale" (1Sam 3,19).

2. Crucea

Postul Mare este timpul urmării lui Cristos pe "via crucis", purtând crucea noastră "prin El, cu El şi în El".

* Cristos se orientează spre misterul crucii sale

În drumul "hotărât" al lui Cristos spre Cetatea Sfântă există orientarea conştientă şi fermă spre acea cruce, care în deşert, după lupta dură împotriva Celui Rău, a primit-o din inima Tatălui.

De fapt, "a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el" (Evr 5,9).

Iarăşi: "Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur, însă dacă moare, aduce rod mult" (In 12,24).

Crucea este aşa de puternică în sufletul Domnului încât trezeşte în El dorinţa arzătoare de a-i împlini misterul: "Trebuie să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de îngrijorat până se va împlini" (Lc 12,50).

* Discipolii sunt introduşi în misterul crucii

Şi discipolii, mai puţin distraşi de fervoarea activităţii publice a Domnului şi mai intimi cu El, primesc acum vestirea Pătimirii: ""Iată, urcăm la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise de profeţi despre Fiul Omului, căci va fi dat pe mâna păgânilor şi va fi batjocorit, insultat şi scuipat; şi după ce-l vor fi biciuit, îl vor ucide, dar a treia zi va învia". Însă ei nu pricepeau nimic din acestea; acest cuvânt era ascuns pentru ei şi nu înţelegeau cele spuse" (Lc 18,31-34).

Neînţelegerea Apostolilor şi mai ales reacţia lui Petru (cf. Mc 8,32-33) reprezintă regurgitarea acelei ispite pe care Domnul deja a îndurat-o şi a învins-o în deşert.

Aceeaşi "glorie", anticipată la schimbarea la faţă nu este decât un viatic "pentru a-i pregăti pe discipolii săi să reziste la scandalul crucii"⁴.

* Biserica îl urmează pe Cristos pe calea crucii

Astfel Biserica, în acest timp sacru, meditează vechile profeţii referitoare la Pătimirea Domnului şi îndeosebi acele vestiri înseşi pe care Cristos ni le dă în Evanghelie, contemplare care ajunge la apogeul său în proclamarea "Pătimirii Domnului".

Biserica, amintindu-şi de cuvintele Învăţătorului divin: "Cine nu-şi poartă crucea nu poate fi discipolul meu" (Lc 14,27) îl urmează pe calea dureroasă pentru că: "Vrednic de crezare este cuvântul: Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu El. Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu El, vom şi domni împreună cu el" (2Tim 2,11).

"Prin urmare, să dăm la o parte orice povară şi păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei" (Evr 12,1b-2).

"Isus, pentru a sfinţi poporul prin propriul său sânge, a suferit în afara porţii. Prin urmare, să ieşim în întâmpinarea lui în afara taberei, purtând ocara lui. Pentru că noi nu avem aici o cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea care trebuie să vină" (Evr 13,12-13).

După cum în deşert poporul ales, rănit de moarte de şerpii veninoşi, privind şarpele de aramă ridicat pe stâlp în mijlocul taberei, obţinea vindecarea în vederea lui Cristos, "blestemat pentru noi" (Dt 21,23; Gal 3,13), tot aşa poporul creştin, îndreptându-şi privirea spre Cristos răstignit "în deşertul Postului Mare", obţine viaţa şi mântuirea veşnică.

De fapt: "Crucea lui Cristos este gloria, mântuirea şi învierea noastră"⁵ şi "După cum Moise a înălţat şarpele în deşert, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică" (In 3,14).

Deci crucea domină adunarea liturgică în timpul Postului Mare, primeşte omagiul zilnic al credinţei, precede "poporul aflat pe drum" în procesiunile penitenţiale şi în itinerarul "via crucis". În sfârşit, ca drapel al victoriei, este prezentată în Vinerea Sfântă pentru a fi sărutată cu adoraţie de credincioşi, care se recunosc mântuiţi de sângele lui Cristos.

"Voi ştiţi că nu prin lucruri pieritoare, argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din purtarea voastră, moştenită de la părinţii voştri, ci cu sângele preţios al lui Cristos, ca al unui miel fără meteahnă şi neprihănit" (1Pt 1,18-19).

3. Pocăinţa

Postul Mare este timpul reconcilierii cu Dumnezeu, prin convertirea inimii, mărturisirea propriilor păcate şi pocăinţă.

Liturgia din Miercurea Cenuşii cheamă la reconciliere prin cuvintele Apostolului: "Vă rugăm pentru Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu"... "Căci el spune: La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii" (2Cor 5,20; 6,2).

* Pocăinţa în mărturia Domnului

Domnul "a consacrat instituirea timpului de pocăinţă cu postul de patruzeci de zile şi învingând cursele vechiului ispititor ne-a învăţat să dominăm seducţiile păcatului"⁶ cu armele pocăinţei, rugăciunii şi postului.

El în toată viaţa lui nu a avut unde să-şi rezeme capul: "Fiul omului nu are unde să-şi rezeme capul" (Mt 8,20).

În călătoria lui spre Ierusalim a trebuit să accepte abandonarea din partea mulţimilor care protestau: "Greu este cuvântul acesta, cine poate să-l înţeleagă?" (In 6,60). Neînţelegerea repetată a discipolilor săi ajunge până acolo încât Isus a trebuit să-i interpeleze: "Vreţi să plecaţi şi voi?" (In 6,60). Pentru a rămâne fidel faţă de voinţa Tatălui şi pentru răscumpărarea noastră, Isus a acceptat trădarea, umilirile până la suferinţele Pătimirii şi până la Moartea pe Cruce.

"Toată viaţa lui Cristos a fost cruce şi martiriu; şi tu pretinzi pentru tine odihnă şi bucurie?"⁷.

* Discipolii sunt invitaţi la pocăinţă

Domnul le recomandă şi discipolilor: "Intraţi pe poarta cea strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată este calea care duce la pierzare" (Mt 7,13), de asemenea: "dacă nu vă veţi converti, cu toţii veţi pieri" (Lc 13,3).

"Strigătul" Domnului la convertire şi la pocăinţă asumă un caracter dramatic atunci când, fiind de acum aproape de Ierusalim, plânge asupra lui exclamând: "Ierusalime, Ierusalime, care omori profeţii şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi, aşa cum găina îşi adună puii sub aripi, şi n-aţi voit. Iată, casa voastră va fi părăsită" (Lc 13,34-35).

În sfârşit, după ce a împlinit tot ceea ce era necesar pentru mântuirea noastră prin "suferinţa sa vicarie", cu glas agonizant pe cruce invocă: "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac" (Lc 23,34) oferind penitenţilor din toate secolele dezlegarea de păcatele lor.

* Biserica face pocăinţă

În lumina unor mistere aşa de mari Biserica, impunând simbolul auster al cenuşii pe capul credincioşilor, îi invită să se recunoască păcătoşi şi să se convertească: "Aminteşte-ţi, omule, că pământ eşti şi - din cauza păcatului - în pământ te vei întoarce"; deci, dacă vrei să ai viaţa, "Converteşte-te şi crede în Evanghelie"⁸.

Astfel, Biserica mamă face ecou la cuvintele Domnului şi îi conduce pe fiii săi să întreprindă un drum de pocăinţă, de luptă spirituală, de asceză pentru a abandona păcatul şi a trăi "în libertatea fiilor lui Dumnezeu", pentru că "Nu primeşte coroana decât cel care a luptat conform regulilor" (2Tim 2,5).

Postul Mare este, ca să spunem aşa, drumul de întoarcere al "fiului risipitor" spre casa părintească, drum care exprimă toate elementele esenţiale pentru celebrarea sacramentală a reconcilierii:

- cercetarea cugetului: "Atunci şi-a intrat în sine..."

- căinţa: "Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu..."

- pocăinţa: "A plecat şi a pornit spre tatăl său..."

- mărturisirea: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta..."

- dezlegarea: "Aduceţi repede haina cea mai frumoasă..." (cf. Lc 15,11-32).

"Să se recomande credincioşilor o participare mai intensă şi rodnică la liturgia din Postul Mare şi la celebrările penitenţiale. Să li se recomande mai ales să se apropie în acest timp de Sacramentul Pocăinţei conform legii şi tradiţiilor Bisericii, pentru a putea participa cu suflet purificat la misterele pascale"⁹ .

Angajarea penitenţială a Bisericii în afară de faptul că este schiţată în Lecţionarul festiv din anul C şi în atâtea texte biblice, patristice şi eucologice de la Liturghie şi de la Oficiul divin, se exprimă în celebrări concrete: în ritul impunerii cenuşii, în actul penitenţial de la Liturghie care în acest timp asumă o importanţă singulară, în eventualele procesiuni penitenţiale în zilele de miercuri din Postul Mare. Ajunge la apogeu în solemna celebrarea penitenţială la sfârşitul Postului Mare care, în timp ce rezumă itinerarul penitenţial, predispune la celebrarea sacramentală a Reconcilierii.

"Este oportun ca timpul Postului Mare să fie încheiat, atât pentru fiecare credincios cât şi pentru toată comunitatea creştină, cu o celebrare penitenţială pentru a se pregăti la o participare mai intensă a misterului pascal"¹⁰.

Biserica în mod repetat strigă cu forţă sieşi: "Ierusalime, Ierusalime, converteşte-te la Domnul Dumnezeul tău".

Fie ca această convertire să fie efectivă şi să pună pe buzele noastre expresia căinţei care a ieşit din gura agonizantă a tâlharului cel bun: "Aminteşte-ţi de mine, Doamne, când vei intra în împărăţia ta!" (Lc 23,42) şi inima noastră să izbucnească în bucuria iertării şi să spună împreună cu Petru: "Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc" (In 21,17).

(După Zenit, 7 martie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Cele patruzeci de zile ale potopului (Gen 7,12); cele patruzeci de zile pe care Moise le-a petrecut pe muntele Sinai (Ex 34,27-28); cei patruzeci de ani ai poporului ales în deşert (Num 14,33); timpul încercării pe care Israelul a trebuit s-o îndure de la uriaşul Goliat până când David l-a învins (1Sam 17,16); cele patruzeci de zile ale drumului pe care profetul Ilie a trebuit să-l facă pentru a ajunge la muntele Horeb şi să-l întâlnească pe Dumnezeu (1Re 19,8); cele patruzeci de zile ale convertirii din Ninive (Iona 3,4)...
² Paschalis sollemnitatis, nr. 6.
³ Paschalis sollemnitatis, nr. 7.
⁴ Liturghierul Roman, Prefaţa de la Sărbătoarea Schimbării la Faţă.
⁵ COMMISSIONE LITURGICA TRIVENETA, Libro della preghiera per le diocesi della regione triveneta, Torino, ed. LDC, 1977, nr. 306.
⁶ Liturghierul Roman, Duminica I din Postul Mare, Prefaţa.
⁷ Adorazione eucaristica, preghiere e celebrazioni della Parola per tutto l'anno liturgico, a cura di P. Fausto Casa, Collana "Celebrazione della Parola", nr. 7, Padova, ed. Messaggero, 1978, pag. 127.
⁸ Liturghierul Roman, Miercurea cenuşii, Ritul impunerii cenuşii; Anamnesis, vol. VI, pag. 160.
⁹ Paschalis sollemnitatis, nr. 15.
¹⁰ Paschalis sollemnitatis, nr. 37.

lecturi: 24.