Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (IV)

Paul al VI-lea în furtuna de post-conciliu

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Montini.

De Mauro Piacenza

Publicată la 24 iunie 1967, Sacerdotalis caelibatus este ultima enciclică dedicată în întregime de un pontif temei celibatului. În viforniţele care au urmat imediat după conciliu, receptând în întregime învăţătura conciliară, Paul al VI-lea a simţit nevoia de a reafirma, cu un act magisterial autoritar, validitatea perenă a celibatului ecleziastic, care, probabil în manieră şi mai vehementă decât astăzi, era contestat prin adevărate tentative de delegitimare atât istorico-biblică cât şi teologico-pastorală.

După cum se ştie, Presbyterorum ordinis face deosebire între celibatul în sine şi legea celibatului, când la nr. 16 afirmă: "Continenţa perfectă şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul în decursul secolelor şi chiar în zilele noastre îmbrăţişată cu bucurie şi respectată în mod lăudabil de mulţi credincioşi, a fost considerată de Biserică deosebit de potrivită pentru viaţa sacerdotală (...). Pentru aceste motive - întemeiată pe misterul lui Cristos şi al misiunii sale - celibatul, care înainte era recomandat preoţilor, ulterior a fost impus prin lege, în Biserica latină, tuturor celor care urmează să primească ordinele sacre". Această deosebire este prezentă fie în capitolul al treilea al enciclicei lui Pius al XI-lea Ad catholici sacerdotii, fie la nr. 21 al enciclicei lui Paul al VI-lea. Ambele documente conduc legea celibatului la adevărata sa origine, care este dată de apostoli şi, prin intermediul lor, de Cristos însuşi.

Paul al VI-lea, la nr. 14 afirmă: "Aşadar noi considerăm că actuala lege a celibatului sacru trebuie şi astăzi, şi în mod ferm, să însoţească slujirea ecleziastică; ea trebuie să-l susţină pe slujitor în alegerea lui exclusivă, perenă şi totală a unicei şi supremei iubiri a lui Cristos şi a consacrării pentru cultul lui Dumnezeu şi pentru slujirea Bisericii, şi trebuie să califice starea lui de viaţă, atât în comunitatea credincioşilor, cât şi în cea profană". După cum se vede dintr-o dată, Pontiful asumă motivele cultuale proprii ale magisteriului precedent şi le integrează cu cele teologico-spirituale şi pastorale, subliniate mai mult de Conciliul al II-lea din Vatican, scoţând în evidenţă că dubla ordine de motive nu trebuie niciodată considerată în antiteză, ci în relaţie reciprocă şi sinteză rodnică. Acelaşi mod de a pune problema se poate întâlni la nr. 19, care aminteşte de misiunea preotului, ca slujitor al lui Cristos şi împărţitor al tainelor lui Dumnezeu, şi îşi are apogeul său la nr. 21: "Cristos a rămas toată viaţa sa în starea de feciorie, ceea ce înseamnă dăruirea sa totală în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această conexiune profundă între feciorie şi preoţie, în Cristos, se reflectă în aceia care au soarta de a participa la demnitatea şi la misiunea Mijlocitorului şi Preotului veşnic, şi această participare va fi cu atât mai perfectă cu cât slujitorul sacru va fi mai liber de legăturile de carne şi de sânge". Aşadar, şovăiala în înţelegerea valorii inestimabile a celibatului sacru şi în respectiva lui valorizare şi, unde ar fi necesar, apărare dârză, ar putea să fie înţeleasă ca înţelegere neadecvată a importanţei slujirii preoţeşti în Biserică şi a relaţiei sale ontologico-sacramentale cu Cristos marele preot. După aceste referinţe cultuale şi cristologice de care nu se poate face abstracţie, enciclica prezintă o clară referinţă ecleziologică: "Luat de Cristos Isus până la abandonarea totală de sine însuşi Lui, preotul se configurează mai perfect cu Cristos şi în iubirea cu care Veşnicul Preot a iubit Biserica, sau Trupul, oferindu-se în întregime pe Sine însuşi pentru Ea, cu scopul de a face din ea o Mireasă glorioasă, sfântă şi neprihănită. Fecioria consacrată a slujitorilor sacri manifestă, de fapt, iubirea feciorelnică a lui Cristos faţă de Biserică şi rodnicia feciorelnică şi supranaturală a acestei căsătorii, prin care fiii lui Dumnezeu nu sunt născuţi nici din carne, nici din sânge" (nr. 26). Cum ar putea Cristos să iubească Biserica sa cu o iubire non-feciorelnică? Cum ar putea preotul, alter Christus, să fie mire al Bisericii în mod non-feciorelnic? Reiese interconexiunea profundă a tuturor valenţelor celibatului sacru, care, din orice parte s-ar privi, apare tot mai radical şi intim legată cu preoţia.

Continuând să argumenteze cu motive ecleziologice în sprijinul celibatului, enciclica, la nr. 29, 30 şi 31 scoate în evidenţă raportul de nedepăşit dintre celibat şi misterul euharistic, afirmând că, prin celibat, "preotul se uneşte mai intim cu ofranda, depunând pe altar întreaga lui viaţă, care poartă semnele arderii de tot. (...) În moartea zilnică pentru el însuşi, în renunţarea la iubirea legitimă a unei familii proprii, din iubire faţă de Cristos şi faţă de Împărăţia lui, va găsi gloria unei vieţi în Cristos, foarte plină şi rodnică, pentru că, asemenea Lui şi în El, preotul iubeşte şi se dăruieşte tuturor fiilor lui Dumnezeu".

Ultimul mare ansamblu de motive, care sunt prezentate în sprijinul celibatului sacru, se referă la semnificaţia lui escatologică. În recunoaşterea că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, că la înviere oamenii nu se mai căsătoresc (cf. Mt 22,30) şi că "preţiosul dar divin al continenţei perfecte pentru Împărăţia cerurilor constituie (...) un semn deosebit al bunurilor cereşti (cf. 1Cor 7,29-31)", celibatul este indicat şi ca "o mărturie a îndreptării necesare a poporului lui Dumnezeu spre ultima ţintă a pelerinajului pământesc şi incitare pentru toţi de a-şi ridica privirea spre lucrurile cereşti" (nr. 34).

Cel care are autoritate pentru a-i conduce pe fraţi la recunoaşterea lui Cristos, la primirea adevărurilor revelate, la o conduită de viaţă tot mai ireproşabilă şi, într-un cuvânt, la sfinţenie, găseşte, astfel, în celibatul sacru o profeţie foarte potrivită şi extraordinar de tare, capabilă să confere autoritate singulară propriei slujiri şi rodnicie, fie exemplară fie apostolică, propriei acţiuni. Cu actualitate extraordinară, enciclica răspunde şi la acele obiecţii care ar vedea, în celibat, o mortificare a omenităţii, privată în felul acesta de unul din cele mai frumoase aspecte ale vieţii. La nr. 56 se afirmă: "În inima preotului nu este stinsă iubirea. Inspirată din cel mai curat izvor, exercitată după imitarea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, caritatea, nu mai puţin decât orice iubire autentică, este exigentă şi concretă, lărgeşte la infinit orizontul preotului, aprofundează şi dilată simţul său de responsabilitate - indicator al personalităţii mature - educă în el, ca expresie a unei paternităţi mai înalte şi vaste, o plinătate şi delicateţe a sentimentelor, care îl îmbogăţesc în măsură supraabundentă". Într-un cuvânt: "Celibatul, ridicându-l în mod integral pe om, contribuie efectiv la perfecţiunea lui" (nr. 55).

În 1967, anul de publicare a enciclicei Sacerdotalis caelibatus, Paul al VI-lea îndeplineşte unul din actele de magisteriu cele mai curajoase şi în mod exemplar clarificatoare ale pontificatului său. O enciclică, aceasta, care ar trebui studiată atent de orice candidat la preoţie, încă de la începutul propriului itinerar, dar cu siguranţă înainte de a prezenta cererea de admitere la hirotonirea diaconală, reluată periodic în formarea permanentă şi făcută obiect nu numai de studiu atent biblic, istoric, teologic, spiritual şi pastoral, ci şi de meditaţie personală, aprofundată.

(După L'Osservatore romano, 7-8 februarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.