Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor

Pius al XI-lea şi "Ad catholici sacerdotii"

S-a încheiat miercuri, 26 ianuarie 2011, la Ars, în Franţa, colocviul cu tema "Celibatul sacerdotal, fundamente, bucurii, provocări". În ziua inaugurală, luni, 24 ianuarie 2011, intervenţia cardinalului prefect al Congregaţiei pentru Cler despre "Învăţăturile papei despre temă: de la Pius al XI-lea la Benedict al XVI-lea". Publicăm astăzi partea dedicată magisteriului lui Pius al XI-lea.

De Mauro Piacenza

Este clarificat din punct de vedere istoric adevărata şi propria pasiune a Sfântului Părinte Pius al XI-lea pentru vocaţiile sacerdotale şi lucrarea lui neobosită pentru edificarea de seminarii, în toată lumea catolică, în care să poată primi formare corespunzătoare tinerii care se pregăteau la slujirea sacerdotală. În interiorul acestui cadru trebuie să fie înţeleasă în mod adecvat enciclica Ad catholici sacerdotii din 20 decembrie 1935, promulgată cu ocazia împlinirii a 56 de ani de la hirotonirea sacerdotală a acelui pontif. Enciclica se compune din patru părţi, primele două dedicate mai specific fundamentelor - cu titlul 1. "Demnitatea sublimă: Alter Christus" şi 2. "Ornament strălucitor" - în timp ce a treia şi a patra sunt cu caracter mai normativ-disciplinar şi îşi concentrează atenţia asupra pregătirii tinerilor la preoţie şi asupra câtorva caracteristici ale spiritualităţii.

De interes deosebit pentru tema noastră este partea a doua a enciclicei, care dedică un paragraf întreg castităţii. Totuşi el se situează, în partea a doua, după paragraful care vorbeşte despre preot ca "imitator al lui Cristos" şi cel dedicat "evlaviei sacerdotale", arătând, în felul acesta, că - aşa cum Biserica o consideră întotdeauna - concepţia despre preoţie a lui Pius era aceea de caracter ontologico-sacramental. Din ea derivă exigenţa imitării lui Cristos şi a superiorităţii vieţii sacerdotale, mai ales în privinţa sfinţeniei. De fapt, enciclica afirmă: "Jertfa euharistică, în care se jertfeşte victima nepătată care ridică păcatele lumii, în mod deosebită cere ca preotul, cu o viaţă sfântă şi neprihănită, să devină cât mai puţin nevrednic posibil de Dumnezeu, căruia în fiecare zi îi oferă acea victimă adorabilă, care este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din iubire faţă de noi". De asemenea: "De vreme ce preotul este «ambasador al lui Cristos» (cf. 2Cor 5,20), el trebuie să trăiască în aşa fel încât să poată, cu adevăr, să-şi însuşească cuvintele apostolului: «Fiţi imitatorii mei, aşa cum eu sunt imitatorul lui Cristos» (cf. 1Cor 4,16; 11,1), trebuie să trăiască precum un alt Cristos, care, cu strălucirea virtuţilor sale, lumina şi luminează lumea".

Imediat înainte de a vorbi despre castitate, aproape pentru a sublinia legătura ei inseparabilă, Pius al XI-lea scoate în evidenţă importanţa evlaviei sacerdotale, afirmând: "Noi înţelegem evlavie solidă, care, nesupusă neîncetatelor fluctuaţii ale sentimentului, se întemeiază pe principiile celei mai sigure învăţături, deci este formată din convingeri trainice, care rezistă asalturilor şi linguşirilor ispitei". Din aceste afirmaţii reiese cu claritate că înţelegerea însăşi a celibatului sacru este în strânsă şi profundă relaţie cu o bună formare doctrinală, fidelă faţă de Sfânta Scriptură, faţă de tradiţie şi faţă de magisteriul eclezial neîntrerupt, şi faţă de o exercitare autentică a evlaviei, pe care astăzi o numim "viaţă spirituală intensă", la adăpost fie de derivele sentimentaliste, care adesea degenerează în subiectivism, fie de cele raţionaliste, la fel de răspândite, care produc un criticism sceptic, foarte depărtat de un simţ critic inteligent şi constructiv.

Castitatea, în enciclica Ad catholici sacerdotii, este definită ca "intim legată cu evlavia, de la care trebuie să primească consistenţă şi strălucire". Există o tentativă de justificare raţională a ei, conform dreptului natural, în afirmaţia: "O anumită legătură între această virtute [castitatea] şi Slujirea sacerdotală se observă chiar şi numai cu lumina raţiunii: Dumnezeu fiind Duh, apare potrivit ca acela care se dedică şi se consacră slujirii Lui, într-un fel «să se despoaie de trup»". După această primă afirmaţie, care în ochii noştri este astăzi destul de fragilă, şi care, în orice caz leagă castitatea de puritatea rituală şi, prin urmare i-ar exclude permanenţa, legând-o de timpurile riturilor cultului, urmează recunoaşterea superiorităţii preoţiei creştine fie faţă de preoţia din Vechiul Testament, fie faţă de instituţia sacerdotală naturală proprie oricărei tradiţii religioase.

În acest punct, enciclica pune în centrul reflecţiei însăşi experienţa Domnului Isus, înţeleasă ca prototipică pentru orice preot. De fapt, afirmă: "Înalta stimă în care Învăţătorul Divin a arătat că are castitatea, preamărind-o ca lucru superior capacităţii obişnuite, (...) trebuia aproape în mod necesar să facă în aşa fel încât preoţii din Noua Alianţă să simtă fascinaţia cerească a acestei virtuţi alese, căutând să fie în numărul celor «cărora le-a fost dat să înţeleagă cuvântul acesta» (cf. Mt 19,11)".

Este posibil, în aceste afirmaţii din enciclică, să se observe o anumită complementaritate între intenţia de a întemeia castitatea sacerdotală pe exigenţa de puritate cultuală, şi exigenţa cu mult mai amplă, şi astăzi mai mult înţeleasă, de a o prezenta ca imitatio Christi, cale privilegiată pentru a-l imita pe Învăţătorul, care a trăit exemplar în manieră săracă, ascultătoare şi castă.

De asemenea, Pius al XI-lea nu omite să citeze pronunţările dogmatice referitoare la obligaţia castităţii, şi îndeosebi conciliul din Elvira şi conciliul al II-lea din Cartagena, care, deşi din secolul al IV-lea, dau mărturie cu claritate despre o practică mult anterioară, consolidată şi care, de aceea, poate să fie tradusă în lege.

Cu accent extraordinar de modern, în sensul de accesibil imediat mentalităţii noastre, enciclica vorbeşte despre libertatea cu care se primeşte darul castităţii, afirmând: "Spunem «liber» deoarece, dacă după hirotonire nu vor mai fi liberi să încheie căsătorie pământească, la hirotonirea însăşi ajung însă nu constrânşi de vreo lege sau persoană, ci din proprie voinţă spontană". Am putea deduce, ca răspuns la unele obiecţii contemporane, referitoare la presupusa îndărătnicie a Bisericii în a impune tinerilor celibatul pe care magisteriul autoritar al lui Pius al XI-lea îl indica drept rezultat al primirii libere a unei carisme supranaturale, pe care nimeni nu-l impune, nici nu l-ar putea impune. Mai degrabă norma ecleziastică trebuie înţeleasă ca alegere a Bisericii de a admite la preoţie numai pe cei care au primit carisma celibatului şi care, în mod liber, l-au acceptat. Dacă este legitim a susţine că, după climatul epocii, fundamentul celibatului ecleziastic în enciclica Ad catholici sacerdotii a lui Pius al XI-lea este pus mai degrabă în motivaţii, oricum valabile, de puritate rituală, cu atât mai mult este posibil a recunoaşte în acelaşi text o importantă dimensiune exemplară fie a celibatului lui Cristos, fie a libertăţii lui, care este aceeaşi la care sunt chemaţi preoţii.

(După L'Osservatore romano, 27 ianuarie 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.