Vatican: Audienţa generală de miercuri, 29 decembrie 2010. Despre Ecaterina de Bologna

Iubiţi fraţi şi surori,

Într-o cateheză recentă am vorbit despre sfânta Ecaterina de Siena. Astăzi aş vrea să vă prezint o altă sfântă, mai puţin cunoscută, care poartă acelaşi nume: sfânta Ecaterina de Bologna, femeie cu vastă cultură, dar foarte umilă; dedicată rugăciunii, dar mereu gata să slujească; generoasă în sacrificiu, dar plină de bucurie în a primi cu Cristos crucea.

Se naşte la Bologna la 8 septembrie 1413, prima născută a lui Benvenuta Mammolini şi a lui Giovanni de' Vigri, nobil din Ferrara bogat şi cult, Doctor în lege şi lector public la Padova, unde desfăşura activitate diplomatică pentru Nicolae al III-lea d'Este, marchiz de Ferrara. Informaţiile despre copilăria şi tinereţea Ecaterinei sunt puţin şi nu sunt toate sigure. Copilă fiind a trăit la Bologna, în casa bunicilor; aici este educată de părinţi, mai ales de mama, femeie cu mare credinţă. Se mută împreună cu ea la Ferrara când avea circa zece ani şi intră la curtea lui Nicolae al III-lea d'Este ca domniţă de onoare a Margaretei, fiica naturală a lui Nicolae al III-lea. Marchizul transformă Ferrara într-un oraş splendid, chemând artişti şi literaţi din diferite ţări. Promovează cultura şi, deşi duce o viaţă privată care nu este exemplară, se îngrijeşte mult de binele spiritual, de conduita morală şi de educaţia supuşilor.

La Ferrara, Ecaterina nu resimte aspecte negative, pe care le comporta adesea viaţa de la curte; se bucură de prietenia Margaretei şi devine confidenta ei; îşi îmbogăţeşte cultura: studiază muzică, pictură, dans; învaţă să scrie poezii, compoziţii literare, să cânte la vioară; devine expertă în arta miniaturii şi a copierii; perfecţionează studiul limbii latine. În viaţa monastică viitoare va valoriza mult patrimoniul cultural şi artistic dobândit în aceşti ani. Învaţă cu uşurinţă, cu pasiune şi cu tenacitate; arată mare prudenţă, modestie singulară, graţie şi gentileţe în comportament. Oricum, o caracteristică o deosebeşte în mod absolut clar: spiritul ei în mod constant îndreptat spre lucrurile din cer. În anul 1427, la numai paisprezece ani, şi ca urmare a câtorva evenimente din familie, Ecaterina se decide să lase curtea, pentru a se uni cu un grup de femei tinere care proveneau din familii nobiliare şi care duceau viaţă comună, consacrându-se lui Dumnezeu. Mama, cu credinţă, este de acord, deşi avea alte proiecte în privinţa ei.

Nu cunoaştem drumul spiritual al Ecaterinei înainte de această alegere. Vorbind la persoana a treia, ea afirmă că a intrat în slujba lui Dumnezeu "luminată de harul divin [...] cu dreaptă conştiinţă şi mare fervoare", dedicată noapte şi zi sfintei rugăciuni, angajându-se să cucerească toate virtuţile pe care le vedea în altele, "nu din invidie, ci pentru a-i fi mai mult pe plac lui Dumnezeu în care-şi pusese toată inima ei" (Le sette armi spirituali, VII, 8, Bologna 1998, pag. 12). Sunt importante progresele ei spirituale în această nouă fază a vieţii, dar sunt mari şi teribile şi încercările, suferinţele interioare, mai ales ispitele diavolului. Trece printr-o profundă criză spirituală până în pragul disperării (cf. ibid., VII, pag. 12-29). Trăieşte în noaptea spiritului, lovită şi de ispita necredinţei faţă de Euharistie. După atâta suferinţă, Domnul o consolează: într-o viziune îi dăruieşte conştiinţa clară a prezenţei euharistice reale, o cunoaştere aşa de luminoasă pe care Ecaterina nu ştie s-o exprime prin cuvinte (cf. ibid., VIII, 2, pag. 42-46). În aceeaşi perioadă o încercare dureroasă se abate asupra comunităţii; apar tensiuni între cele care vor să urmeze spiritualitatea augustiniană şi cele care sunt mai orientate spre spiritualitatea franciscană.

Între anii 1429-1430 responsabila grupului, Lucia Mascheroni, decide să întemeieze o mănăstire augustiniană. În schimb, Ecaterina cu altele alege să se lege de regula sfintei Clara din Assisi. Este un dar al Providenţei, deoarece comunitatea locuieşte pe lângă biserica "Sfântul Duh" anexată de conventul Fraţilor Minori care au aderat la mişcarea Observanţei. Ecaterina şi colegele pot astfel să participe în mod obişnuit la celebrările liturgice şi să primească o asistenţă spirituală adecvată. Au şi bucuria de a asculta predica sfântului Bernardin de Siena (cf. ibid., VII, 62, pag. 26). Ecaterina povesteşte că, în anul 1429 - al treilea an de la convertirea ei - merge să se spovedească la unul din Fraţii Minori stimaţi de ea, face o Spovadă bună şi-l roagă intens pe Domnul să-i dăruiască iertarea tuturor păcatelor şi a pedepsei legată de acestea. Dumnezeu îi revelează în viziune că i-a iertat totul. Este o experimentare foarte puternică a milostivirii divine, care o marchează pentru totdeauna, dându-i nou elan în a răspunde cu generozitate la iubirea imensă a lui Dumnezeu (cf. ibid., IX, 2, pag. 46-48).

În anul 1431 are o viziune despre judecata finală. Scena cutremurătoare a celor condamnaţi o face să intensifice rugăciuni şi pocăinţe pentru mântuirea păcătoşilor. Diavolul continuă s-o atace şi ea se încredinţează în mod tot mai total Domnului şi Fecioarei Maria (cf. ibid., X, 3, pag. 53-54). În scrieri, Ecaterina ne lasă câteva caracteristici esenţiale ale acestei lupte misterioase, din care iese victorioasă cu harul lui Dumnezeu. Face asta pentru a le instrui pe surori şi pe cei care vor să meargă pe calea perfecţiunii: vrea să avertizeze cu privire la ispitele diavolului, care se ascunde adesea sub aspecte înşelătoare, pentru a ispiti apoi cu îndoieli de credinţă, nesiguranţe vocaţionale, senzualitate.

În tratatul autobiografic şi didactic, Cele şapte arme spirituale, Ecaterina oferă, în această privinţă, învăţături de mare înţelepciune şi de profund discernământ. Vorbeşte la persoana a treia prezentând harurile extraordinare pe care Domnul i le dăruieşte şi la persoana întâi mărturisind propriile păcate. Din scrierea ei transpare puritatea credinţei sale în Dumnezeu, umilinţa profundă, simplitatea inimii, ardoarea misionară, pasiunea pentru mântuirea sufletelor. Găseşte şapte arme în lupta împotriva răului, împotriva diavolului: 1. a avea grijă în a face mereu binele; 2. a crede că singuri nu vom putea face niciodată ceva cu adevărat bun; 3. a avea încredere în Dumnezeu şi, din iubire faţă de el, a nu se teme niciodată de bătălia împotriva răului, fie în lume, fie în noi înşine; 4. a medita des evenimentele şi cuvintele din viaţa lui Isus, mai ales pătimirea şi moartea lui; 5. a ne aminti că trebuie să murim; 6. a avea fixată în minte amintire bunurilor din Paradis; 7. a avea familiaritate cu Sfânta Scriptură, purtând-o mereu în inimă pentru ca să orienteze toate gândurile şi toate acţiunile. Un frumos program de viaţă spirituală, şi astăzi, pentru fiecare dintre noi!

În convent, Ecaterina, deşi era obişnuită cu viaţa de la curtea din Ferrara, desfăşoară activităţi de spălătoreasă, croitoare, brutăreasă, şi chiar se ocupă cu îngrijirea animalelor. Face totul, chiar şi serviciile cele mai umile, cu iubire şi cu ascultare promptă, oferind surorilor o mărturie luminoasă. De fapt, ea vede în neascultare acel orgoliu spiritual care distruge orice altă virtute. Prin ascultare acceptă funcţia de maestră de novice, deşi se consideră incapabilă să desfăşoare funcţia, şi Dumnezeu continuă s-o însufleţească prin prezenţa sa şi prin darurile sale: de fapt, este o maestră înţeleaptă şi apreciată.

După aceea îi este încredinţată slujirea din parloar. O costă mult să întrerupă adesea rugăciunea pentru a răspunde persoanelor care se prezintă la gratiile mănăstirii, dar şi de data aceasta Domnul nu încetează s-o viziteze şi să-i fie aproape. Cu ea mănăstirea este tot mai mult un loc de rugăciune, de ofrandă, de tăcere, de trudă şi de bucurie. La moartea abatesei, superiorii se gândesc imediat la ea, însă Ecaterina îi face să se adreseze clariselor din Mantova, mai instruite în constituţiuni şi în normele călugăreşti. Însă după puţini ani, în anul 1456, mănăstirii ei i se cere să creeze o nouă fundaţie la Bologna. Ecaterina ar prefera să-şi încheie zilele sale la Ferrara, însă Domnul îi apare şi o îndeamnă să împlinească voinţa lui Dumnezeu mergând la Bologna ca abatesă. Se pregăteşte pentru noua angajare cu posturi, discipline şi pocăinţe. Merge la Bologna cu optsprezece surori. Ca superioară este prima la rugăciune şi la slujire; trăieşte în profundă umilinţă şi sărăcie. La expirarea termenului de trei ani de abatesă este fericită să fie înlocuită, însă după un an trebuie să reia funcţiile sale, pentru că noua aleasă a devenit oarbă. Deşi suferindă şi cu grave infirmităţi care o chinuiesc, desfăşoară slujirea sa cu generozitate şi dăruire.

Timp de încă un an le îndeamnă pe surori la viaţa evanghelică, la răbdare şi la statornicie în încercări, la iubirea fraternă, la unirea cu Mirele divin, Isus, pentru a pregăti, astfel, propria dotă pentru nunta veşnică. O dotă pe care Ecaterina o vede în a şti să împărtăşească suferinţele lui Cristos, înfruntând, cu seninătate, necazuri, nelinişti, dispreţ, neînţelegere (cf. ibid., X, 20, pag. 57-58). La începutul anului 1463 infirmităţile se agravează; le adună pe surori pentru ultima dată în Capitlu, pentru a le anunţa moartea sa şi a recomanda respectarea regulii. Pe la sfârşitul lunii februarie este cuprinsă de suferinţe puternice care n-o vor mai părăsi, însă ea este cea care le întăreşte pe surori în durere, asigurându-le de ajutorul ei şi din cer. După ce a primit ultimele sacramente, încredinţează confesorului scrierea Cele şapte arme spirituale şi intră în agonie; faţa ei devine frumoasă şi luminoasă; priveşte iar cu iubire pe cele care o înconjoară şi îşi dă duhul în mod liniştit, rostind de trei ori numele lui Isus: este 9 martie 1463 (cf. I. Bembo, Specchio di illuminazione. Vita di S. Caterina a Bologna, Firenze 2001, cap. III). Ecaterina va fi canonizată de papa Clement al XI-lea la 22 mai 1712. Oraşul Bologna, în capela mănăstirii Corpus Domini, păstrează trupul ei neputrezit.

Dragi prieteni, sfânta Ecaterina de Bologna, prin cuvintele ei şi prin viaţa ei, este o invitaţie puternică de a ne lăsa conduşi mereu de Dumnezeu, de a împlini zilnic voinţa lui, chiar dacă adesea nu corespunde proiectelor noastre, de a ne încrede în Providenţa lui care niciodată nu ne lasă singuri. În această perspectivă, sfânta Ecaterina vorbeşte cu noi; de la distanţă de atâtea secole este, totuşi, foarte modernă şi vorbeşte vieţii noastre. Asemenea nouă suferă ispitirea, suferă ispitele necredinţei, senzualităţii, a unei lupte dificile, spirituale. Se simte abandonată de Dumnezeu, se află în întunericul credinţei. Însă în toate aceste situaţii ţine mereu mâna Domnului, nu-l lasă, nu-l abandonează. Şi mergând cu mâna în mâna Domnului, merge pe calea corectă şi găseşte calea luminii. Astfel, ne spune şi nouă: curaj, şi în noaptea credinţei, şi în multele îndoieli care pot să existe, nu lăsa mâna Domnului, mergi cu mâna ta în mâna lui, crezi în bunătatea lui Dumnezeu; asta înseamnă a merge pe calea corectă! Şi aş vrea să subliniez un alt aspect, cel al marii sale umilinţe: este o persoană care nu vrea să fie cineva sau ceva; nu vrea să apară; nu vrea să conducă. Vrea să slujească, să facă voinţa lui Dumnezeu, să fie în slujba celorlalţi. Şi tocmai pentru aceasta Ecaterina era credibilă în autoritate, pentru că se putea vedea că pentru ea autoritatea era exact a-i sluji pe ceilalţi. Să-i cerem lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfintei noastre, darul de a realiza proiectul pe care el îl are cu privire la noi, cu curaj şi generozitate, pentru ca numai el să fie stânca tare pe care se edifică viaţa noastră. Mulţumesc!

Benedictus Pp. XVI

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 22.