Reflecţie: Surâsul lui Isus

Râsul în hohot prelung şi rău al morţii rotindu-se în dansul timpului...

Rănile de sabie însângerând chipul Maicii Domnului...

Rănile lui Isus, sângerând la moartea sfântului Francisc Xaveriu...

Isus, sângerând în fiecare creştin ucis. Şi în fiecare martir...

Şi iarăşi... hohotul prelung şi rău al morţii, în vârtejul ameţitor al timpului, ca şi cum şi-ar celebra victoria. Fiindcă atunci, ca şi acum, creştinii plătesc cu viaţa mărturia lor de credinţă. Numai că e datul firii ca victoria morţii să nască întotdeauna propria sa înfrângere. Şi cu cât întunericul e mai dens şi noaptea se face mai rece, zorii sunt mai aproape.

Era în zori - ca şi acum: umedă şi pătrunzătoare, noaptea părea să nu se mai sfârşească. Era 3 decembrie 1552. De şase ore vocea celui acoperit de veşmântul îngheţat al burniţei zvârlită de ocean cerea, prin cuvintele evangheliei, mila lui Isus, Fiul lui David. Nu avea decât 46 ani. În clipa în care vocea s-a stins, iar ochii larg deschişi purtau în ei surâsul împlinirii, străvechiul crucifix de piatră din capela castelului sau, Javier, sângerase. Iar în jurul acelui crucifix, purtându-l pe Isus cu stigmatele sfârşitului, moartea îşi desfăşura mai departe dansul macabru, fără să ştie că-şi sărbătorea propria înfrângere.

În moarte, Isus surâdea.

Nobil prin naştere, destinat unei cariere didactice sau diplomatice de mare succes, unul dintre primii membri ai Societăţii lui Isus, sfântul Francisc Xaveriu (7 aprilie 1506 - 2/3 decembrie 1552) este primul misionar iezuit. Între anii 1541 şi 1552 a predicat Evanghelia în 52 de regate mari şi mici de pe tot teritoriul Indiei şi Japoniei, a convertit peste 100.000 de păgâni şi mahomedani şi a murit privind de pe insula Sancian, lângă ţărmul dorit al Chinei, unde nu avea să mai ajungă vreodată. Numit Apostolul Indiilor, se apreciază că nimeni nu a desfăşurat o muncă misionară mai amplă decât el, de la sfântul Paul până în prezent, iar teritoriul acoperit într-un timp atât de scurt şi cu mijloacele rudimentare de deplasare de atunci ar fi o problemă chiar şi în condiţiile de astăzi. Cuvintele sfântului Ignaţiu de Loyola sunt emblematice pentru toţi cei care renunţă la avantajele unei vieţi laice pentru viaţa în Isus care a spus: "La ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Mt 16,26), după cum şi răspunsul sfântului Francisc Xaveriu reprezintă efigia disponibilităţii absolute a iezuiţilor: "Ei bine, iată-mă!" i-a spus el sfântului Ignaţiu de Loyola, când cel destinat să plece în India s-a îmbolnăvit.

Era acelaşi "Iată-mă!" al vieţii de credinţă cu care au răspuns întotdeauna şi pretutindeni creştinii.

Când a fost prins într-o ambuscadă, la 26 iunie 1949, episcopul Anton Durcovici mergea să administreze Mirul în comunitatea din Popeşti-Leordeni, înfruntând interdicţia impusă prin lege - fiindcă nici o lege omenească nu poate înfrânge chemarea lui Isus. Arestat, deţinut la Jilava şi apoi la Sighet, torturat, expus frigului iernii pe cimentul gol al celulei, privat de hrană şi apă, s-a stins la 10 decembrie 1951 şi a fost aruncat într-o groapă fără nume. Cu acelaşi "Iată-mă!" al vieţii de credinţă, pe care nici tortura, nici moartea nu l-au putut stinge.

Şi atunci dansul morţii îşi rostogolea mai departe urletul în vijelia iernii.

Şi iarăşi, părea victorioasă.

Tot aşa a crezut şi tâlharul care furase în anul 1430 icoana Maicii Domnului din Częstochowa: că într-o lume stăpânită de bogăţii şi supusă inexorabil morţii, comoara spirituală se poate fura, ascunde, maltrata şi distruge. Adică poate fi ucisă. Iar când caii care duceau prăzile au refuzat să meargă mai departe, a aruncat icoana în noroi şi a înfipt de două ori sabia în chipul pictat - care a început să sângereze. A ridicat şi a treia oară sabia, dar s-a prăbuşit agonizând fără cauză aparentă, până la moarte. Acum, chipul sobru al Maicii preasfinte ne priveşte din sanctuarul de la Cacica. E fără surâs şi poartă rănile tuturor creştinilor, dintotdeauna. Ale celor care, văzându-l pe Fiul ei, surâd în moarte. Iar rănile lui Isus, care sângeră în fiecare creştin asasinat, sunt şi ale Maicii Preasfinte.

Ea nu surâde.

Surâsul ei a suit pentru totdeauna în chipul Lui Isus. Fiindcă odată cu el trăieşte ea însăşi săvârşirea, desăvârşirea, împlinirea.

Iar creştinii continuă să aleagă neabătut viaţa în Isus, să răspundă: "Iată-mă!" vieţii de credinţă şi să surâdă în clipa morţii. Fiindcă pentru fiecare dintre noi nu moartea, ci frica de moarte a încetat să existe. Şi am putea răstălmăci, asemeni lui Shakespeare, cuvintele profetului Osea (13,14): "Unde e, moarte, puterea ta, unde e, moarte, boldul tău?!".

Râsul în hohot prelung şi rău al morţii se rostogoleşte mai departe în dansul timpului.

De pe crucifixul de piatră al sfântului Francisc Xaveriu, Isus surâde.

Pentru el şi pentru fiecare dintre noi.

Fiindcă pentru cei care surâd asemenea lui, moartea nu există.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 14.