Scrisoarea Sfântului Părinte adresată seminariştilor la încheierea Anului Sfintei Preoţii

Dragi seminarişti,

În decembrie 1944, când am fost chemat la serviciul militar, comandantul de companie ne-a întrebat la ce profesie aspira fiecare. Am răspuns că vreau să devin preot catolic. Sublocotenentul a replicat: "Deci, dumneata trebuie să-ţi cauţi altceva. În noua Germanie nu mai este nevoie de preoţi". Ştiam că această "nouă Germanie" era deja la sfârşit şi că după devastările enorme aduse de acea nebunie asupra ţării, avea să fie nevoie de preoţi mai mult ca oricând. Astăzi, situaţia este complet diferită. Însă, în diferite moduri, şi astăzi mulţi cred că preoţia catolică nu este o "profesie" pentru viitor, ci aparţine mai degrabă trecutului. Voi, dragi prieteni, v-aţi decis să intraţi în seminar, deci aţi pornit la drum spre slujirea sacerdotală în Biserica catolică, împotriva acestor obiecţii şi opinii. Aţi făcut bine să procedaţi aşa. Pentru că oamenii mereu vor avea nevoie de Dumnezeu, chiar şi în epoca dominării tehnice a lumii şi a globalizării: de Dumnezeu care s-a arătat în Isus Cristos şi care ne adună în Biserica Universală, pentru a învăţa cu el şi prin intermediul lui adevărata viaţă şi pentru a ţine cont de criteriile adevăratei umanităţi şi a le face eficace. Acolo unde omul nu-l mai percepe pe Dumnezeu, viaţa devine goală; totul este insuficient. Apoi omul caută refugiu în voluptate sau în violenţă, de care tocmai tineretul este tot mai ameninţat. Dumnezeu trăieşte. Ne-a creat pe fiecare dintre noi, deci îi cunoaşte pe toţi. Este aşa de mare încât are timp pentru lucrurile noastre mici: "Toate firele de păr de pe capul vostru sunt numărate". Dumnezeu trăieşte şi are nevoie de oameni care există pentru el şi care-l duc altora. Da, are sens să devii preot: lumea are nevoie de preoţi, de păstori, astăzi, mâine şi întotdeauna, până când va exista.

Seminarul este o comunitate aflată în drum spre slujirea preoţească. Cu asta deja am spus ceva foarte important: preoţi nu devenim singuri. Este nevoie de "comunitatea discipolilor", ansamblul celor care vor să slujească Biserica comună. Cu această scrisoare aş vrea să evidenţiez - privind şi în urma mea la timpul meu din seminar - câteva elemente importante pentru aceşti ani ai drumului vostru.

1. Cine vrea să devină preot, trebuie să fie mai ales un "om al lui Dumnezeu", aşa cum îl descrie sfântul Paul (1Tim 6,11). Pentru noi, Dumnezeu nu este o ipoteză distantă, nu este un necunoscut care s-a retras după "big bang". Dumnezeu s-a arătat în Isus Cristos. În chipul lui Isus Cristos vedem chipul lui Dumnezeu. În cuvintele sale îl auzim pe însuşi Dumnezeu vorbind cu noi. De aceea, lucrul cel mai important în drumul spre preoţie şi în timpul întregii vieţi sacerdotale este raportul personal cu Dumnezeu în Isus Cristos. Preotul nu este administratorul unei asociaţii oarecare, al cărui număr de membri încearcă să-l menţină şi să-l mărească. Este mesagerul lui Dumnezeu printre oameni. Vrea să conducă la Dumnezeu şi astfel să mărească şi adevărata comuniune a oamenilor între ei. Pentru aceasta, dragi prieteni, este atât de important ca să învăţaţi să trăiţi în contact constant cu Dumnezeu. Atunci când Domnul spune: "Rugaţi-vă în orice moment", desigur că nu ne cere să spunem încontinuu cuvinte de rugăciune, ci să nu pierdem niciodată contactul interior cu Dumnezeu. Antrenamentul în acest contact este sensul rugăciunii noastre. De aceea este important ca ziua să înceapă şi să se încheie cu rugăciunea. Ca să-l ascultăm pe Dumnezeu în citirea Scripturii. Ca să-i spunem dorinţele noastre şi speranţele noastre, bucuriile şi suferinţele noastre, greşelile noastre şi mulţumirea noastră pentru orice lucru frumos şi bun, şi ca în felul acesta să-l avem mereu în faţa ochilor noştri ca punct de referinţă al vieţii. Astfel devenim sensibili la greşelile noastre şi învăţăm să lucrăm pentru a ne îmbunătăţi; dar devenim sensibili şi la tot ce e frumos şi bun pe care-l primim în fiecare zi ca lucru evident, şi astfel creşte recunoştinţa. Cu recunoştinţa creşte bucuria pentru faptul că Dumnezeu este aproape de noi şi putem să-l slujim.

2. Dumnezeu nu este numai un cuvânt pentru noi. În sacramente el ni se dăruieşte personal, prin lucruri corporale. Centrul raportului nostru cu Dumnezeu şi al configurării vieţii noastre este Euharistia. A o celebra cu participare interioară şi a-l întâlni astfel pe Cristos în persoană, trebuie să fie centrul tuturor zilelor noastre. Sfântul Ciprian a interpretat cererea din Evanghelie: "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi", spunând, între altele, că pâinea "noastră", pâinea pe care putem s-o primim de la creştini în Biserică, este însuşi Domnul euharistic. Deci, în cererea din Tatăl Nostru ne rugăm ca el să ne dea în fiecare zi această pâine "a noastră"; ca el să fie mereu hrana vieţii noastre. Ca Isus Cristos înviat, care ni se dăruieşte în Euharistie, să plăsmuiască într-adevăr toată viaţa noastră cu strălucirea iubirii sale divine. Prin corecta celebrare euharistică este necesar să învăţăm şi să cunoaştem, să înţelegem şi să iubim liturgia Bisericii în forma sa concretă. În liturgie ne rugăm cu credincioşii din toate secolele - trecutul, prezentul şi viitorul se unesc într-un unic mare cor de rugăciune. Cum pot să afirm pentru drumul meu personal, este un lucru entuziasmant a învăţa să înţelegi treptat cum au crescut toate acestea, câtă experienţă de credinţă există în structura liturgiei de la Liturghie, câte generaţii au format-o rugându-se.

3. Şi sacramentul Pocăinţei este important. Mă învaţă să mă privesc din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi mă constrânge să fiu onest faţă de mine însumi. Mă conduce la umilinţă. Parohul de Ars a spus odată: Voi credeţi că nu are sens să obţii dezlegarea astăzi, deşi ştiţi că mâine veţi face din nou aceleaşi păcate. Dar - aşa spune el - însuşi Dumnezeu uită pe moment păcatele voastre de mâine, pentru a vă dărui harul său astăzi. Deşi trebuie să luptăm încontinuu cu aceleaşi greşeli, este important să ne opunem urâţirii sufletului, indiferenţei care se resemnează cu faptul că aşa suntem făcuţi. Este important de a continua drumul, fără scrupulozitate, având conştiinţa recunoscătoare că Dumnezeu mă iartă mereu din nou. Dar şi fără indiferenţă, că n-ar mai merita să luptăm pentru sfinţenie şi pentru îmbunătăţire. Şi, lăsându-mă iertat, învăţ şi să-i iert pe ceilalţi. Recunoscând mizeria mea, devin şi mai tolerant şi înţelegător faţă de slăbiciunile aproapelui.

4. Menţineţi în voi sensibilitatea şi faţă de pietatea populară, care este diferită în toate culturile, dar care, totuşi, este mereu foarte asemănătoare, deoarece până la urmă inima omului este aceeaşi. Desigur, pietatea populară tinde la iraţionalitate, uneori poate şi la exterioritate. Şi totuşi, a o exclude este complet greşit. Prin intermediul ei, credinţa a intrat în inima oamenilor, a devenit parte din sentimentele lor, din obiceiurile lor, din modul lor comun de a simţi şi de a trăi. De aceea, pietatea populară este un mare patrimoniu al Bisericii. Credinţa s-a făcut trup şi sânge. Desigur, pietatea populară trebuie să fie mereu purificată, referită la centru, însă merită iubirea noastră, şi ea ne face pe noi înşine în mod pe deplin real "popor al lui Dumnezeu".

5. Timpul în seminar este mai ales şi timp de studiu. Credinţa creştină are o dimensiune raţională şi intelectuală care-i este esenţială. Fără ea, credinţa n-ar mai fi ea însăşi. Paul vorbeşte despre o "formă de învăţătură", căreia i-am fost încredinţaţi la botez (Rom 6,17). Voi toţi cunoaşteţi cuvântul sfântului Petru, considerat de teologii medievali justificarea pentru o teologie raţională şi elaborată în mod ştiinţific: "Gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere «cont» (logos) de speranţa voastră" (1Pt 3,15). A învăţa capacitatea de a da astfel de răspunsuri este una din principalele îndatoriri ale anilor de seminar. Pot doar să vă rog cu insistenţă: Studiaţi cu zel! Exploataţi anii de studiu! Nu vă va părea rău. Desigur, adesea materiile de studiu par foarte depărtate de practica vieţii creştine şi de slujirea pastorală. Totuşi este complet greşit a pune mereu imediat întrebarea pragmatică: Îmi va putea folosi asta în viitor? Va fi de utilitate practică, pastorală? Tocmai că nu e vorba numai de a învăţa lucrurile în mod evident utile, ci de a cunoaşte şi a înţelege structura internă a credinţei în totalitatea sa, aşa încât ea să devină răspuns la întrebările oamenilor, care se schimbă, din punct de vedere exterior, din generaţie în generaţie, şi totuşi în fond rămân aceiaşi. De aceea este important a merge dincolo de întrebările schimbătoare ale momentului pentru a înţelege întrebările adevărate şi proprii şi a înţelege astfel şi răspunsurile ca adevărate răspunsuri. Este important a cunoaşte profund Sfânta Scriptură în întregime, în unitatea sa de Vechi şi Nou Testament: formarea textelor, specificul lor literar, compunerea treptată a lor până a ajunge să formeze canonul cărţilor sacre, unitatea dinamică interioară care nu se află la suprafaţă, dar care singură dă fiecărui text semnificaţia sa deplină. Este important a-i cunoaşte pe Sfinţii Părinţi şi marile concilii, în care Biserica a asimilat, reflectând şi crezând, afirmaţiile esenţiale ale Scripturii. Aş putea continua în felul acesta: ceea ce numim dogmatică este înţelegerea fiecărui conţinut al credinţei în unitatea lor, ba chiar în simplitatea lor ultimă: fiecare amănunt este până la urmă desfăşurarea credinţei în unicul Dumnezeu, care ni s-a manifestat şi ni se manifestă. Faptul că este important a cunoaşte problemele esenţiale din teologia morală şi din doctrina socială catolică nu este nevoie să-l spun în mod expres. Cât de importantă este astăzi teologia ecumenică, faptul de a cunoaşte diferitele comunităţi creştine, este evident; la fel, necesitatea unei orientări fundamentale cu privire la marile religii, şi nu în ultimul rând filozofia: înţelegerea faptului că omul caută şi întreabă, la care credinţa vrea să dea răspuns. Dar învăţaţi şi să înţelegeţi şi - îndrăznesc să spun - să iubiţi dreptul canonic în necesitatea sa intrinsecă şi în formele aplicării sale practice: o societate fără drept ar fi o societate lipsită de drepturi. Dreptul este condiţie a iubirii. Acum nu vreau să continui să prezint, ci numai să spun încă o dată: iubiţi studiul teologiei şi urmăriţi-l cu sensibilitate atentă pentru a ancora teologia de comunitatea vie a Bisericii, care, cu autoritatea sa, nu este un pol opus ştiinţei teologice, ci fundamentul său. Fără Biserica care crede, teologia încetează să fie ea însăşi şi devine un ansamblu de discipline diferite fără unitate interioară.

6. Anii în seminar trebuie să fie şi un timp de maturizare umană. Pentru preot, care va trebui să-i însoţească pe alţii de-a lungul drumului vieţii şi până la poarta morţii, este important ca el însuşi să fi făcut un echilibru corect inimă şi intelect, raţiune şi sentiment, trup şi suflet, şi ca să fie "integru" din punct de vedere uman. De aceea, tradiţia creştină a legat mereu cu "virtuţile teologale" şi cu "virtuţile cardinale", derivate din experienţa umană şi din filozofie, şi în general tradiţia etică sănătoasă a umanităţii. Paul spune asta filipenilor în mod foarte clar: "În rest, fraţilor, preocupaţi-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste (4,8). Din acest context face parte şi integrarea sexualităţii în ansamblul personalităţii. Sexualitatea este un dar al Creatorului, dar şi o misiune care se referă la dezvoltarea propriei fiinţe umane. Atunci când nu este integrată în persoană, sexualitatea devine banală şi distructivă în acelaşi timp. Astăzi vedem asta în multe exemple în societatea noastră. Recent a trebuit să constatăm cu mare părere de rău că preoţii au desfigurat slujirea lor prin abuzul sexual asupra copiilor şi tinerilor. În loc de a duce persoanele la o umanitate matură şi de a fi exemplu, au provocat, cu abuzurile lor, distrugeri pentru care simţim profundă durere şi regret. Din cauza tuturor acestor lucruri poate să apară în mulţi, poate chiar şi în voi înşivă, întrebarea dacă este bine să devii preot; dacă drumul celibatului este potrivit pentru viaţa umană. Însă abuzul, care trebuie contestat profund, nu poate să discrediteze misiunea sacerdotală, care rămâne mare şi curată. Slavă Domnului, cu toţii cunoaştem preoţi convingători, plăsmuiţi de credinţa lor, care mărturisesc că în această stare, şi tocmai în viaţa celibatară, se poate ajunge la o umanitate autentică, pură şi matură. Însă ceea ce s-a întâmplat trebuie să ne facă mai vigilenţi şi atenţi, tocmai pentru a ne întreba cu atenţie pe noi înşine, în faţa lui Dumnezeu, în drumul spre preoţie, pentru a înţelege dacă asta este voinţa sa pentru mine. Este misiunea părinţilor confesori şi a superiorilor voştri să vă însoţească şi să vă ajute în acest parcurs de discernământ. Este un element esenţial din drumul vostru să practicaţi virtuţile umane fundamentale, cu privirea îndreptată spre Dumnezeul manifestat în Cristos, şi să vă lăsaţi, mereu din nou, purificaţi de el.

7. Astăzi începuturile vocaţiei sacerdotale sunt mai variate şi diferite decât în anii trecuţi. Decizia pentru preoţie adesea se formează astăzi în experienţele unei profesii seculare deja exercitate. Creşte adesea în comunităţi, în special în mişcări, care favorizează o întâlnire comunitară cu Cristos şi cu Biserica sa, o experienţă spirituală şi bucuria în slujirea credinţei. Decizia se formează chiar şi în întâlniri complet personale cu măreţia şi mizeria fiinţei umane. Astfel, candidaţii la preoţie trăiesc adesea în continente spirituale complet diferite. Va putea să fie greu de recunoscut elementele comune ale viitorului mandat şi ale itinerarului său spiritual. Tocmai pentru aceasta seminarul este important ca şi comunitate care merge pe deasupra diferitelor forme de spiritualitate. Mişcările sunt ceva magnific. Voi ştiţi cât de mult le apreciez şi le iubesc ca dar al Duhului Sfânt oferit Bisericii. Însă trebuie să fie evaluate după modul în care toate sunt deschise la realitatea catolică comună, la viaţa unicei şi comunei Biserici a lui Cristos care în toată varietatea sa este până la urmă numai una. Seminarul este perioada în care învăţaţi unul cu altul şi unul de la altul. În convieţuire, poate uneori dificilă, trebuie să învăţaţi generozitatea şi toleranţa nu numai în a vă suporta reciproc, ci în a vă îmbogăţi unul pe celălalt, în aşa fel încât fiecare să poată aduce capacităţile sale deosebite la ansamblu, în timp ce toţi slujesc aceeaşi Biserică, pe acelaşi Domn. Această şcoală a toleranţei, ba chiar a acceptării şi a înţelegerii în unitatea trupului lui Cristos, face parte din elementele importante ale anilor din seminar.

Dragi seminarişti! Cu aceste rânduri am voi să vă arăt cât de mult mă gândesc la voi chiar în aceste timpuri dificile şi cât de mult sunt aproape de voi în rugăciune. Şi rugaţi-vă şi pentru mine, pentru ca eu să-mi pot desfăşura bine slujirea mea, atât timp cât va voi Domnul. Încredinţez drumul vostru de pregătire pentru Preoţie ocrotirii materne a Preasfintei Fecioare Maria, a cărei casă a fost şcoală de bine şi de har. Să vă binecuvânteze pe toţi Dumnezeu atotputernicul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt.

Din Vatican, 18 octombrie 2010, Sărbătoarea sfântului Luca, evanghelist.

Al vostru în Domnul,
Papa Benedict al XVI-lea

(După L'Osservatore romano, 19 octombrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.