Anglia, papa, căsătoria

Interviu luat directorului Pastoraţiei din Westminster
de Genevieve Pollock

Anglia, ţinta vizitei lui Benedict al XVI-lea între 16-19 septembrie 2010, reprezintă epicentrul geopolitic al culturii morţii, conform lui Edmund Adamus, dar este şi cunoscută ca "Dos Mariae", dota Mariei.

Edmund Adamus, director al Pastoraţiei, din Dieceza de Westminster, a explicat agenţiei Zenit în ce mod extraordinarul patrimoniu creştin englez şi actuala sa cultură anticatolică de avangardă o fac un loc deosebit de semnificativ pentru iminenta vizită a papei.

Adamus a afirmat că matrimoniul constituie un element central fie al primei evanghelizări a naţiunii, fie al actualelor conflicte culturale. În acest sens, el a lucrat activ pentru a promova magisteriul Bisericii despre căsătorie, prin iniţiative cum ar fi pelerinajul pe întregul teritoriu naţional al unei imagini a Sfintei Fecioare Maria de Guadalupe în perioada care însoţeşte vizita papală, o Liturghie în onoarea a circa 600 de perechi căsătorite, crearea unui instrument pentru o conştiinţă mai mare despre fecundaţia naturală, şi o serie de lecţii anuale despre teologia trupului. Lecţiile din acest an s-au desfăşurat la 14 septembrie şi au avut participarea lui Brian Gail, autor al lui "Fatherless", care a intervenit cu privire la tema "In the Service of Women - Men are called to Greatness" (În slujba femeilor - bărbaţii sunt chemaţi la măreţie).

În acest interviu dat agenţiei Zenit, Adamus a vorbit despre starea Bisericii şi a căsătoriei în Regatul Unit, despre speranţa catolicilor pentru vizita papei şi despre rolul Angliei în evanghelizarea culturii globale.

* * *

Ce aer se respiră în timp ce Anglia se pregăteşte pentru vizita lui Benedict al XVI-lea?

Dacă ar trebui să se ia de bună ceea ce se aude şi se vede în principalele mijloace de comunicare, s-ar putea crede că Sfântul Părinte urmează să fie prins într-un vârtej de controverse şi de atitudini beligerante. Desigur, există o tendinţă anticatolică agresivă faţă de Biserică şi faţă de Pontif. Însă mare parte din persoane apreciază valoarea mărturiei Sfântului Părinte cu privire la problemele morale fundamentale (chiar dacă ele rar ajung în mass-media) şi, mai recent, cu privire la problemele sociale apărute din ameninţarea unei ere de austeritate a noului guvern de coaliţie.

În ansamblu cred că multe persoane, mai ales catolice - care un recent sondaj arată că sunt mai multe decât se imagina - aşteaptă vizita papală cu speranţa şi aşteptarea ca prezenţa lui şi cuvintele lui să poată fi o "lumină gentilă" ("kindly light", ca să împrumutăm o expresie a cardinalului Newman) într-un timp de umbre deosebit de ameninţătoare faţă de celula fundamentală a societăţii - familia - şi faţă de drepturile părinţilor.

Care sunt speranţele dumneavoastră pentru vizita papală?

Personal sper într-o reînnoire a simţului şi a clarităţii cu privire la ceea ce noi catolicii înţelegem, în termeni de misiune, prin demnitatea autentică a persoanei. Sper ca această autentică - într-adevăr autentică - şi personală iubire pe care Cristos o are faţă de fiecare membru al societăţii britanice să se manifeste într-un fel într-o înţelegere mai bună din partea opiniei publice a realităţii Bisericii ca trup mistic al lui Cristos, şi nu ca simplă entitate politică (sau instituţie ierarhică).

Arhiepiscopul Fulton Sheen spunea că nu sunt mai mult de 200 de persoane în întreaga naţiune care realmente urăsc Biserica catolică şi că sunt, în schimb, milioane cei care urăsc ceea ce cred că este învăţătura Bisericii catolice. Mă rog ca vizita papei Benedict să aducă cu sine ceva minunat de semnificativ împotriva acestui ridicat nivel de percepţie greşită.

Ce rol vedeţi pentru Anglia în cadrul evanghelizării culturii pe scena globală?

Este normal ca atenţia mass-mediei asupra papei, asupra mesajului său şi asupra Bisericii catolice să devină frenetică în naţiunea care este ţinta unei vizite papale. Din acest punct de vedere, Marea Britanie nu face excepţie, dar există un anumit freamăt cu privire la tipul de atenţie pe care vizita îl va provoca în mass-media locale şi în conştiinţa publică.

De ce? Pentru că, ne place sau nu ca şi cetăţeni britanici şi rezidenţi în această ţară - şi care suntem sau nu pregătiţi ca şi catolici să acceptăm această realitate şi tot ceea ce ea implică - fapt este că, din punct de vedere istoric, şi astăzi încă, Marea Britanie, şi îndeosebi Londra, a fost şi este încă epicentrul geopolitic al culturii morţii. Legile noastre şi legislatorii noştri, timp de peste 50 de ani sau mai mult, au acţionat în mod foarte permisiv împotriva vieţii şi foarte progresiv împotriva familiei şi a căsătoriei. În mod substanţial am fost unul din terenurile cele mai anticatolice din punct de vedere cultural, chiar mai mult decât acele locuri în care catolicii îndură o persecuţie deschisă.

Anglia însăşi, în pofida extraordinarului său patrimoniu creştin: sfântul Augustin, apostolul englezilor, numit de papa Grigore, a sfidat tentaţia spre disperare a celui care a încercat să-i convertească pe britanicii păgâni, amintindu-le frumuseţea, adevărul şi demnitatea căsătoriei. Cronicile sfântului Beda despre creştinismul englez povestesc despre această strategie, în urma căreia - aşa cum afirmă el - "Anglia şi-a revenit".

Anglia este şi "Dos Mariae" (dota Mariei), un titlu vechi care provine din secolul al XIV-lea şi chiar dinainte, în limbajul spiritual al oamenilor. Acest titlu reprezenta faptul că, încă din cele mai vechi timpuri, catolicii englezi venerau persoana Mamei lui Cristos cu aşa evlavie singulară şi inimoasă încât se credea că naţiunea însăşi era un fel de rol supranatural (în sens metaforic) în "căsătoria" dintre Duhul Sfânt şi mireasa sa, Fecioara din Nazaret.

Cu alte cuvinte, creştinismul englez, în proiectul lui Dumnezeu, are un rol extraordinar, ca fundament solid (ca dota în căsătorie) al operei de răscumpărare şi mântuire din punct de vedere istoric şi global. Anglia a fost prima naţiune creştină care a investit Biserica în mod formal cu ritul solemn al căsătoriei, lucru pe care îl găsim în ritul matrimonial de la Sarum. În acest rit vechi, cuvintele "şi cu trupul meu îţi aduc cult" (folosit încă de fraţii noştri anglicani), din Evul Mediu încoace, au devenit, într-un anumit sens, teologia primordială a trupului. Dacă soţii sunt chemaţi de Dumnezeu să se cinstească unul pe altul cu trupul, atunci cu siguranţă cel mai înalt respect al prezenţei divine în corporeitatea fiecăruia dintre noi este în afara discuţiei, pentru că noi toţi, în virtutea botezului, suntem ca bărbaţi căsătoriţi cu Biserica şi ca femei căsătorite cu Cristos.

Deasupra porţii principale a catedralei catolice din Westminster "Sângele preapreţios" este un mozaic dedicat lui Cristos triumfător. În marginile sale sunt reprezentate mama şi tatăl purtător de grijă, Maria şi Iosif, care la rândul lor stau aproape de sfântul Petru şi de sfântul Eduard mărturisitorul. Petru şi Eduard sunt îngenuncheaţi în faţa scenei. Amândoi în rolurile lor simbolice: unul ca evident cap al Bisericii, celălalt ca rege, care personifică regatul Angliei. Ei sunt îngenuncheaţi în faţa tripticului Sfintei Familii.

Mă rog ca vizita papală să-i poată inspira pe toţi englezii, în Biserică şi în stat, să îngenuncheze interior în faţa acestei inestimabile icoane a Treimii: căsătoria şi familia.

Lecţia pe care aţi pregătit-o în vederea vizitei papale era centrată îndeosebi pe identitatea şi pe rolul bărbaţilor şi femeilor, şi mai ales a bărbaţilor. De ce este important a evidenţia această temă într-un moment ca acesta de astăzi?

Există un adevăr fundamental care subînţelege antropologia lui Ioan Paul al II-lea, teologia trupului: chemarea fiecărui bărbat este demnitatea fiecărei femei; vocaţia fiecărei femei este integritatea fiecărui bărbat. Cu alte cuvinte - asediaţi cum am fost multe decenii şi chiar mai mult astăzi din cauza globalizării teoriei genului - oamenii încep să înţeleagă că feminizarea masculinităţii şi cultura machistă ("laddish") care ameninţă dezvoltarea tinerelor fete nu reprezintă un răspuns valabil la cele mai profunde întrebări ale vieţii.

Ioan Paul al II-lea, aşa cum ştim, în cateheza sa ne invită "să ne întoarcem la început" pentru a vedea în adevărul ordinii creaţiei ceva ce am îndrăzni să spunem de "imaginaţie divină". Acel vis al lui Dumnezeu Tată şi Creator este ca fiicele lui şi fiii lui, în orice relaţie şi mai ales în cea conjugală şi sexuală, si fie infuzaţi de seninătatea şi de liniştea primilor noştri părinţi. Asta nu înseamnă numai a fi deschişi la procreaţie, ci şi a respecta expresia vieţii divine în celălalt: a se vedea reciproc cu ochii lui Dumnezeu însuşi.

"Privirea interioară", cum a numit-o Ioan Paul al II-lea, este fundamentală pentru raportul bărbat-femeie, mai ales pentru bărbat deoarece ADN-ul nostru ne spune că suntem atraşi mai întâi de frumuseţea şi de bunătatea a ceea ce vedem şi apoi de ceea ce auzim, percepem sau simţim. Deci nu se poate face abstracţie pentru bărbat de a se bucura, în propria carismă masculină, să vadă în femeie, şi tocmai ca femeie, valoarea ei intrinsecă şi frumuseţea ei intrinsecă. În acest sens, bărbatul exprimă în acţiunile sale un semn care merge împotriva curentului faţă de deşertul egoismului, hedonismului şi obiectivizării femeii pentru satisfacţia sexuală.

Marea Britanie în mod deosebit, cu mereu crescânda sa comercializare a sexului, ca să nu vorbim de legile sale permisive care răspund agendei lobby-ului homosexualilor, reprezintă tocmai acel tip de deşert. Fenomenul pornografiei este ceva care trebuie să fie tratat urgent şi în mod pastoral, aici ca şi în altă parte, deoarece nivelele de consum din partea bărbaţilor şi femeilor sunt în mod treptat acceptate ca normale. În substanţă, este misiunea bărbatului să acorde onoarea şi respectul cuvenit femeii, în orice împrejurare (mai ales soţiilor şi fiicelor noastre). În felul acesta noi bărbaţii creştem spre plinătatea omenităţii noastre în Cristos, devenim eroi şi facem bine femeilor.

În ce mod aceste lecţii şi predarea teologiei trupului în general v-au ajutat în munca dumneavoastră de pregătire pentru căsătorie şi de viaţă matrimonială?

Mi-a permis (cel puţin o dată pe an) să-mi dau seama din nou de necesitatea de a integra cu înţelepciune o lectură autentică a teologiei trupului în orice cateheză, dar mai ales în cele care se referă la formarea logodnicilor, a celor căsătoriţi şi a celor care sunt în dificultate cu căsătoria lor. Cred că unul din textele cele mai subevaluate ale învăţăturii papei este cea conţinută în paragraful 29 din Sacramentum caritatis din anul 2007:

"Dată fiind complexitatea culturală în care trăieşte Biserica în multe ţări, Sinodul a recomandat apoi să se aibă cea mai mare grijă pastorală în formarea celor care urmează să se căsătorească. [...] Prea mare este binele pe care Biserica şi întreaga societate îl aşteaptă de la căsătorie şi de la familia întemeiată pe ea pentru a nu se angaja până la capăt în acest domeniu pastoral specific. Căsătoria şi familia sunt instituţii care trebuie să fie promovate şi apărate de orice posibil echivoc cu privire la adevărul lor, pentru că orice daună provocată lor este de fapt o rană care se produce convieţuirii umane ca atare".

Seria de lecţii, în care am fost onoraţi de prezenţa unor eminenţi teologi experţi în domeniul căsătoriei şi familiei, a permis muncii mele să rămână concentrată asupra a ceea ce consider că este cel mai bun standard de pregătire pentru căsătorie schiţat de acelaşi Ioan Paul al II-lea atunci când a spus: "Continuaţi să daţi puternică importanţă căsătoriei ca vocaţie creştină la care sunt chemate perechile şi să le daţi lor instrumentele pentru a o trăi pe deplin, prin cursuri de pregătire pentru căsătorie care trebuie să fie făcute cu seriozitate, conţinuturi optime, suficientă durată şi obligativitate".

După părerea mea pregătirea pentru căsătorie nu este suficientă pentru a îndeplini aceste standarde. Dacă Dumnezeu va vrea, studiul naţional despre pregătirea pentru căsătorie, care se desfăşoară prin strădania episcopilor, va trata această carenţă şi cu ajutorul unui vademecum pe care Consiliul Pontifical pentru Familie urmează să-l publice recent cu privire la această temă. Urgenţa sa nu va fi niciodată subliniată suficient.

Care consideraţi că sunt cele mai mari provocări ale căsătoriei astăzi?

Printre cele mai mari provocări figurează acele false "roade" ale convieţuirii de fapt. Există munţi de dovezi astăzi care dezvăluie riscurile enorme în căsătoriile precedate de convieţuire. Experienţa de parteneri sexuali multipli, înainte şi în afara căsătoriei, ajutată de contracepţie şi de avort, produce daune enorme pe termen lung în capacitatea umană (înscrisă de Creator) de a întemeia o legătură permanentă. Acest lucru creează probleme enorme soţilor pentru a menţine legături emotive, psihologice şi sexuale.

Nivelele crescânde de fertilitate redusă şi de infertilitate cronică, datorată folosirii prelungite a contraceptivelor hormonale, reprezintă un element crucial care trebuie să fie tratat, deoarece suferinţa care derivă din incapacitatea de a avea copii poate genera un stres insuportabil în căsătorie. Pentru aceasta este aşa de important a întări perechile revărsând în ele acel sens sacramental al căsătoriei, pentru a le ajuta să înţeleagă că harul sacramentului este mereu în acţiune, mai ales atunci când sunt deschise vieţii. Am vrea să le dăm acea mentalitate de la "Cana", în care "apa" convingerii lor în căsătorie să fie transformată în "vinul" certitudinii lor permanente că sunt una în Cristos.

(După Zenit, 15 septembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 38.