Descoperirea iubirii într-o lume dominată de superficialitate

Trupul şi frumuseţea

Se încheie la 5 septembrie 2010 la Venaria Reale din Torino expoziţia "Isus. Trupul. Chipul în artă" îngrijită de Timothy Verdon şi organizată de Asociaţia Sfântul Anselm - Imago Veritatis cu ocazia expunerii Giulgiului. Publicăm aproape integral unul din articolele din catalog (Cinisello Balsamo, Silvana editoriale, 2010, 360 pag.).

De Armand Puig i Tàrrech

Ce este şi ce înseamnă trupul într-o lume care este fascinată de el? O redescoperire antropologică eliberatoare? O forţă vitală fără oprire? Un izvor de comerţ şi de bani? "Eu"-ul meu în forma sa cea mai minunată şi plăcută? Fundamentul unei corporeităţi care intră pe căile spiritului? Este greu de a da un răspuns la aceste întrebări. Reflecţia în Psalmul 8, pornită în urmă cu secole, nu a pierdut gravitatea ei: "Ce este omul că te gândeşti la el? Sau fiul omului că îl iei în seamă?". Dar imediat acelaşi psalmist aminteşte de un cuvânt înţelept: "L-au încoronat cu slavă şi cinste". Omul, tot ceea ce este (facultăţile lui, chiar şi trupul lui), totul este glorios şi demn. Corporeitatea nu este o dimensiune aservită a fiinţei umane. Poate că din această cauză Psalmul 40, în versiunea greacă a Septuagintei, a fost reluat în Scrisoarea către Evrei şi pus pe buzele Omului prin excelenţă. Cristos se adresează astfel lui Dumnezeu: "Mi-ai întocmit un trup (...) ca să fac voinţa ta, Dumnezeule" (10,5-7). Aşadar, trupul lui Isus nu este un accident al istoriei ci expunerea luminoasă a iubirii lui Dumnezeu. Chipul lui Isus nu este anonim: atrage şi întreabă, consolează şi dă viaţă, ridică şi mântuieşte. În Isus şi prin Isus corporeitatea a devenit un mod de a fi al lui Dumnezeu însuşi.

În deceniile trecute obiceiurile personale s-au schimbat. Viaţa umană a devenit mai sedentară şi trupul este obligat la perioade lungi de imobilitate, este forţat să adopte poziţii fizice obositoare şi nocive. Este "normal" ca trupul să se agite zi şi noapte, sclav al schimburilor într-o muncă ce nu face deosebire între zilele din săptămână şi cele de sărbătoare. Urgenţa productivităţii şi a profitului dezechilibrează viaţa multor persoane. În societăţile occidentale, dar şi în economiile care se evidenţiază (China, India), epuizarea a înlocuit oboseala. Trupul rămâne fără capacitate de a reacţiona, nu atât datorită efortului fizic, cât mai ales datorită tensiunilor extreme pe care trebuie să le asume.

Pe de altă parte, trupul are multe posibilităţi pentru a se menţine şi a amâna momentul în care vine moartea. De exemplu, în Europa, vârsta medie s-a dublat în ultimii o sută de ani; chiar dacă în multe ţări din Africa multe persoane trăiesc jumătate decât europenii şi în condiţii foarte dure. Însă în aceeaşi Europă calitatea de viaţă oscilează şi nu toţi pot să trăiască în mod vrednic apusul trupului lor. În centrele istorice şi în periferiile din marile oraşe, dar şi în cartierele bogate şi medii, există atâtea persoane bătrâne care trăiesc şi mor în singurătate. În noile structuri de asistenţă, uneori nu foarte diferite de vechii cronicari, bătrânii sunt numai "bătrâni", adică persoane considerate neproductive şi acuzate de a consuma mijloacele economice ale celor mai tineri. În modalităţi diferite, trupul bătrânilor este victimă a abandonării.

În cazul tinerilor şi adulţilor, aceştia sunt chemaţi de piaţă să devină adepţi ai "religiei trupului". Aici trupul este victimă a exploatării ideologice şi comerciale. Tema trupului se situează în fiecare zi în centrul atâtor discursuri şi decizii, alături de temele învecinate (hrană, obiceiuri, timp liber), şi în unii fixaţia faţă de propriul trup duce chiar la grave probleme de sănătate. Trupul nu mai este o chestiune privată, ci publică, şi persoanele sunt judecate după trupul pe care-l au: anorexiile şi bulimiile manifestă în mod dramatic tulburări crescânde în faţa propriului trup. De altfel, creşte obrăznicia faţă de trup, şi mulţi se laudă că au o figură neîngrijită sau în mod voit "contra-culturală". Şi chiar aceste încălcări au devenit parte dintr-o piaţă care a universalizat trupul uman pentru a-l face sursă de câştig. Piaţa puternică a trupului promovează convingerea că este posibilă sfidarea trecerii timpului şi ocrotirea propriului trup de un timp care ne scapă. Trebuie "să fim frumoşi" cu orice preţ. Trupul nu se poate etiola ca loc inepuizabil de satisfacţii. Trupul îmbracă hainele de gardian al bunăstării persoanei. Dă trupului tot ceea ce are nevoie şi el te va răsplăti: aşa gândesc mulţi.

Spirala de contradicţii în jurul trupului se manifestă şi în copii. Pe de o parte, aceştia dedică multe energii sportului, antrenării propriului trup, iar sportul pătrunde orice domeniu al vieţii lor, chiar şi din viaţa multor adulţi. Pentru mulţi părinţi trupul copiilor a devenit o adevărată precedenţă. Pe de altă parte, creşte numărul de copii cu un corp aproape deformat de excesul de greutate şi se înmulţesc clinicile specializate în această problemă. Există un dezechilibru care-i târăşte şi pe copii, probabil persoanele cele mai lipsite de apărare în afară de tineri, într-o lume globală.

Dacă se priveşte împreună la lumea drogurilor şi la cea a cercetării ştiinţifice, contradicţiile cu privire la trup continuă. O atitudine permisivă în numele libertăţilor individuale, provoacă vulnerarea celor mai fundamentale drepturi umane, între care demnitatea propriului trup şi, mai ales, dreptul la viaţă. Drogurile ucid mereu, lent sau în mod rapid. Pe de o parte, ne prefacem că nu vedem că dependenţa de droguri elimină atâtea trupuri de persoane care, în cel mai bun dintre cazuri, devin o umbră a lor înseşi. Pe de altă parte, ştiinţele experimentale (medicale, biochimice, genetice), arogându-şi capacităţi aproape "divine", se străduiesc să controleze procesele referitoare la "crearea" de noi trupuri, dorindu-şi ca într-un viitor apropiat să se poată alege multe caracteristici corporale în copiii care trebuie să se nască.

Într-un mod asemănător, sexualitatea - o dimensiune fundamentală a trupului uman - este prezentă în cultura actuală cu o ambiguitate deosebită. Trupul ca sex este o referinţă omniprezentă într-o societate care este fiică a anului '68 - ultima mare revoluţie pe care a făcut-o Europa, conform cuvintelor lui Andrea Riccardi. Decizia absolută asupra propriului trup ca expresie de libertate personală face parte din principiile provenite din acea revoluţie. Oricum, libertatea sexuală, teoretizată şi de atâtea ori proclamată ca scop al unei întregi generaţii, a căzut în braţele pieţei sau este în voia sentimentelor şi patimilor, considerate intangibile. Sfărâmarea raportului viaţă-sex a lăsat trupul fără reazeme: dăruirea propriului trup a fost înlocuită de plăcerea corporală ca experienţă maximă. Trupul, care este posibilitate reală de jertfire pentru alţii, a căzut în iluzia iubirii faţă de sine însuşi. Sexul a pierdut cadrul său vital, măreţia sa, şi a apărut trupul rănit de consumul sexual. Acest consum i-a distrus pe cei care credeau într-un "trup liber", dar nu-şi dădeau seama că răul slăbeşte cele mai bune sentimente şi face rău ceea ce era visat ca frumos. În plus, consumul de sex a condamnat atâtea persoane ca să fie victime ale comerţului sexual: trupuri vândute şi exploatate, victime ale intereselor oamenilor fără scrupule, avide de bani.

Între atâtea contraste şi paradoxuri, este greu de găsit o situare pentru trup într-o lume care adesea îl desacralizează, o lume care tinde să-l facă să piardă frumuseţea originară, înrădăcinată în planul divin, şi demnitatea fără condiţii, pe care Fiul lui Dumnezeu făcut trup a dat-o pentru totdeauna trupului însuşi. Totuşi, trebuie afirmat că există loc pentru trup şi că acesta trebuie redescoperit şi construit într-o lume care continuă să se întrebe: "Ce este omul că te gândeşti la el?" (Ps 8,5). Canonul cărţilor Bibliei conţine o carte mică şi preţioasă: Cântarea Cântărilor. E vorba de un poem construit ca dialog între un bărbat şi o femeie care se iubesc cu pasiune. Textul, esenţial, pune în scenă, aproape în mod exclusiv, cele două personaje, care exprimă reciproc sentimentul de neoprit, dorinţa arzătoare, căutarea constantă, odihna când se întâlnesc, dialogul între trupuri, cuvântul care umple totul. Sexualitatea umană şi umanizatoare, gingaşă şi pacificatoare, a unui erotism unit cu iubirea şi cu dăruirea, este tema centrală a unei cărţi care se roteşte în jurul trupului. În orice caz, dialogul dintre bărbat şi femeie nu are numai trupul ca orizont ci se afundă în eu-l celeilalte persoane, care devine punctul nodal: discursul despre trup se inserează în realitatea persoanei care dă şi primeşte. Astfel femeia afirmă, plină de convingere: "Iubitul meu este pentru mine şi eu pentru el" (Ct 2,16).

Conform Cântării Cântărilor, raportul dintre bărbat şi femeie este un raport între egali. Iubirea nu este "sexistă", nu distribuie rolurile: cine domină şi cine este dominat, cine este slujit şi cine slujeşte, cine comandă şi cine ascultă. A căuta supunerea celuilalt duce la conflict, dar sexualitatea umană nu poate să fie o luptă de putere. Mai degrabă sexualitatea, dialogul dintre trupuri, se înscrie într-o căutare de veşnicie, având convingerea că raportul nu trebuie să se rupă deoarece se înrădăcinează într-un sentiment care depăşeşte limitele vieţii. Citim: "iubirea este tare ca moartea, şi pasiunea nepotolită, ca iadul". De asemenea: "(iubirea este) o flacără a Domnului" (Ct 8,6). Cu alte cuvinte, iubirea lui Dumnezeu a coborât pe pământ şi iubirea umană s-a înălţat la cer. Nu întâmplător marii mistici, cum ar fi catalanul Raimondo Lullo, vorbeau despre raportul dintre Prieten şi Iubit, dintre Dumnezeu şi om. Şi Benedict al XVI-lea subliniază unitatea iubirii, divine şi umane: "Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele se unesc împreună: în cel mai mic îl întâlnim pe Isus însuşi şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu" (Deus caritas est, 15). Într-adevăr, rădăcina iubirii este numai una.

Ei bine, Cântarea Cântărilor arată că sexualitatea umană este pusă în termeni de dialog, că trupul şi cuvântul merg împreună. Cuvântul construieşte raportul cu adevărat uman, el este mesagerul inimii, adevăratul ei interpret. Însă el este şi interpretul trupului, al necesităţilor sale şi al lipsurilor sale, al perioadelor vieţii în care trupul trăieşte în exaltare şi al momentelor sale de greutate şi de degradare. Cuvântul este crainicul corporeităţii, nera effigies a trupului, acea realitate personală care transcende simpla materie organică şi arată că trupul este subiect de veşnicie, capax aeternitatis. Este întocmai corporeitatea - nu numai trupul - realitatea exprimată în mod excepţional de Giulgiu, păstrat de secole la Torino. Omul de pe Giulgiu este reprezentat în corporeitatea sa, printr-o imagine care evocă un trup mort (cel al unui om străpuns de o mare violenţă) dar care este îndreptat spre o transfigurare corporală, spre o corporeitate spirituală, transformată (aceea care este în trupul celui înviat şi al celor înviaţi, soma pneumatikon, trupul spiritual, despre care vorbeşte apostolul Paul în capitolul 15 din Prima Scrisoare către Corinteni). Moartea şi viaţa se împletesc într-un unicum al istoriei umane. Este apariţia trupului glorios, care nu mai este sclav al morţii.

Aşadar trupul are nevoie de cuvânt şi de inimă, care este leagănul cuvântului. Fără inimă şi cuvânt, trupul "material" ar fi un mic, sau mare, tiran, care şi-ar impune dictatura. Dorinţa ("fac ceea ce-mi place") şi disponibilitatea absolută ("trupul este al meu şi fac ce vreau cu el") s-ar prezenta ca şi criterii dominante ale unui stăpân capricios, trupul, care ar vrea să domine inima şi cuvântul. Numai dacă trupul devine prieten al inimii şi al cuvântului, încetează să fie un dominator autocrat şi antipatic, unul care, în numele bunăstării, riscă să facă sclavă viaţa. Trupul nu poate să fie înălţat mai presus de orice altă realitate, nici nu trebuie să fie condamnat la o supunere vinovată. Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu deoarece cuvântul şi iubirea, care provin din inimă, sunt, cu trupul şi în trup, dar al Creatorului. De aceea trupul nu se poate concepe ca un dominator. Probabil, după patruzeci de ani, revendicarea autonomiei deciziilor cu privire la trup ("trupul este al meu şi fac ce vreau cu el") a devenit acceptarea resemnată a dominării sale ("trupul este al meu şi fac ceea ce el îmi dictează").

Şi, cu toate acestea, omul, adică persoana în ansamblul ei, este regele lucrurilor create (Ps 8,7). Lumea a fost încredinţată omului pentru ca s-o păzească şi să aibă grijă de ea, ca un administrator care se îngrijeşte de moştenirea încredinţată lui. Există o responsabilitate primită de la Dumnezeu pentru ca dimensiunea corporală-materială să fie inserată în realitatea personală (formată dintr-un trup însufleţit şi sensibil şi în mod spiritual, memorie, inteligenţă, voinţă), fără a impune exigenţele sale ansamblului acestei realităţi.

În romanul Idiotul de Dostoevskij unul dintre personaje întreabă: "Dar care frumuseţe va salva lumea?". Este clar că lumea poate să fie salvată graţie frumuseţii. În mod asemănător, trupul este răscumpărat din moarte şi din distrugere graţie frumuseţii care este înscrisă în el de Cel care l-a modelat, insuflându-i suflu de viaţă (Gen 2,7). Posibilitatea de mântuire a trupului provine din frumuseţea lui. Trupul este un dar divin care a avut loc în grădina Edenului, nu este lucrare umană ci divină. Creaţia este o explozie de bunătate şi frumuseţe, voite şi orânduite de Dumnezeu, prieten al oamenilor.

De aceea se afirmă de atâtea ori că adevărata frumuseţe este aceea care provine din interiorul persoanei. Mai mult, frumuseţea poate să iradieze dintr-un trup care nu este deloc frumos, ci dintr-un trup care comunică ceea ce este mai adevărat, adevărul însuşi. Într-o împrejurarea fratele Matteo, unul din însoţitorii lui Francisc, l-a întrebat de ce-l caută toţi şi-l ascultă, deşi trupul lui nu era atrăgător: "Nu ai trupul frumos, nu eşti înaintea altora în ştiinţă, nu eşti nobil". Sărăcuţul din Assisi a răspuns că Dumnezeu l-a ales pe el, "persoană inutilă şi păcătoasă", pentru a face de râs frumuseţea lumii şi pentru ca să se înţeleagă că numai de la Dumnezeu vine "orice virtute şi orice bine". Trupul cel mai frumos poate să nu fie trupul cel mai atrăgător.

Fotografia chipului unei femei bătrâne, brăzdată de riduri, ochii obosiţi dar vii, pielea încreţită de trude, lasă să se întrevadă încercări şi suferinţe, dar şi o intimitate de frumuseţe senină. Acest chip nu este departe de o operă ca aceea a lui Cristos încoronat cu spini a unui ucenic al lui Beato Angelico, în care chipul unui om lovit de agresiuni şi acoperit cu injurii, nu se refugiază în ură ci are o privire de milostivire şi iertare. Chipul bătrânei şi al lui Cristos suferind provoacă repulsie numai atunci când frumuseţea este concepută ca ceva exterior. Însă frumuseţea apare atunci când se trăieşte unirea dintre persoane, atunci când suntem capabili să privim în ochii celuilalt, atunci când ne apropiem de un om care luptă pentru viaţă, atunci când iubirea devine inima lumii. Atunci, trupul este salvat de iubire, de o gratuitate care nu pune limite.

Frumuseţea trupului se manifestă fără condiţii în grădina Edenului. De fapt, persoana umană este creată fără nici o haină care s-o acopere. Frumuseţea originară încă nu este rănită de nimic şi de aceea bărbatul şi femeia nu trebuie să se ruşineze de nimic. Trupul lor aparţine domeniului a ceea ce este "bun" şi amprenta divină umple persoanele lor. Nuditatea din Eden nu este o alegere ci un semn care arată că frumuseţea lor este părtaşă de lumină, prima creatură. Totuşi, persoana poartă de la început amprenta slăbiciunii, proprie fiinţelor create: bărbatul şi femeia sunt creaturi, sunt fiinţe ieşite din Creator. Primul cuvânt pe care el îl adresează ei menţionează "carnea" ("este carne din carnea mea şi os din oasele mele", Gen 2,23). Trupul lui Adam şi Eva poate să piardă frumuseţea inimii, aceea care-i face în mod special apropiaţi de Dumnezeu. Răul, întotdeauna, face să dispară frumuseţea, şi atunci trupul trebuie să se acopere, incapabil să reziste sentimentului de ruşine. Atunci când frumuseţea şi bunătatea se desparte, nuditatea devine incomodă. Însă, dimpotrivă, dacă frumuseţea şi bunătatea triumfă, dacă dăruirea străluceşte în întunericul unei lumi care invită să ne mântuim noi înşine, atunci se manifestă trupul gol al Celui care dă viaţa, Omul fără păcat, răstignit şi expus în faţa tuturor. Nuditatea lui Cristos pe cruce este, şi ea, răscumpărătoare. În ea nu există ruşine, ci iertare şi mântuire. Trupul gol al lui Cristos, răstignit şi mort, atârnat de lemn, sau întins în braţele Mamei sale, sau ridicându-se în glorie din abisul morţii, îl reface pe Adam înainte de păcat, adică, frumuseţea originară, trupul fără meteahnă ieşit din mâinile Tatălui.

Trupul Domnului Isus nu este un element secundar în planul divin de mântuire. Dumnezeu nu mântuieşte lumea fără trup, ci în trup şi prin intermediul trupului. Dumnezeu s-a făcut trup în trupul lui Isus, Fiul său. Frumuseţea fiinţei umane, manifestată în trupurile lui Adam şi Eva, se află într-un trup care este un spaţiu plin de sensibilitate şi de afecte, adică spaţiul inimii. În acelaşi mod, trupul istoric şi glorios al lui Isus, noul Adam - Logos-Cuvântul lui Dumnezeu care este părtaş de logosul uman - restaurează frumuseţea rănită de păcat şi de moarte. Astfel se reface prietenia iniţială cu Dumnezeu, iar trupul şi limbajele lui (literatura, arta, muzica, gestica) devin pe deplin spirituale.

Pe de altă parte, trebuie spus că trupul lui Isus, pământesc şi glorios, se găseşte în trupurile săracilor şi bolnavilor. Frumuseţea nu cunoaşte margini. Chiar şi cei care nu contează, chiar şi trupurile celor care sunt adesea refuzate într-un mod selectiv, merită atenţia lui Isus. Ne putem întreba pentru ce Isus a orientat activitatea sa spre trupurile celor care căutau vindecare. De fapt, activitatea lui Isus se împarte în două mari domenii: cuvinte (învăţături) şi fapte (vindecări şi exorcisme). Isus este un învăţător dar şi un taumaturg. Trupul devine pentru el o alegere constantă. Se poate spune că vindecările atâtor bolnavi, făcute de Isus, anticipă misterul său pascal, moartea sa şi învierea sa. Astfel, viaţa lui devine o restaurare a vieţii celorlalţi, o răscumpărare a trupurilor supuse forţelor întunecate ale răului şi bolii, o luptă pentru ca frumuseţea creaţiei să fie refăcută în cei care sunt pradă a forţelor urâte ale morţii. A vindeca înseamnă a elibera o persoană de povara răului care acţionează în ea şi a o readuce la o umanitate deplină, care nu mai este sfărâmată şi desfigurată.

(După L'Osservatore romano, 2 septembrie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 23.