V. "Iuxta crucem"

12. Misiunea în cotidian (Mt 28,16.20)

"Misiunea" scandează viaţa cotidiană a preotului:

- Euharistia generează comunităţi misionare;

- desemnează orizontul carităţii pastorale;

- evocă suflul lui Dumnezeu în orizontul cotidian al vieţii şi al ministerului sacerdotal.

Preotul este chemat să privească în aceeaşi direcţie a lui Dumnezeu urmărind planul său în istorie şi dând glas prezenţei sale în lume.

În raportul preot-comunitate pot apărea două procese: dacă preotul are succes pastoral se poate ajunge să se creadă că îi aparţine preotului comunitatea, cu un eu concentrat asupra sa, asupra propriilor miraje, asupra gloriei proprii, în căutarea de sine; dacă ministerul unui preot este marcat de insuccese sau dezamăgiri pastorale, se verifică în schimb un proces de închidere în propria lume, străbătută de un pesimism resemnat, de o impresie de părăsire.

Suflul lui Dumnezeu în minister nu mai este simţit. Sindromul oboselii stinge orice entuziasm; iar preotul, în loc să stea în faţa turmei, trăieşte la coada ei, căutând alibi care să dea dreptate unui fel de realism pastoral, care în realitate este compromisul unei vieţi stinse şi fără elan: fără privire spre cer şi spre ceilalţi; fără cer şi fără lume.

12.1. Textul

¹⁶ Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. ¹⁷ Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. ¹⁸ Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. ¹⁹ Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, ²⁰ învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,16-20).

12.2. Icoana misiunii

Referitor la înălţarea Domnului avem relatarea lui Luca (Fap 1,1-11) şi a lui Matei (Mt 28,16-20). Comunităţii lui Luca i se cere credinţă pentru a primi absenţa lui Isus; comunităţii lui Matei i se recomandă credinţă pentru a primi prezenţa Celui Înviat. Acesteia din urmă Isus nu-i spune să privească spre cer, ci spre orizonturile nemărginite ale lumii.

Sunt unsprezece: grupul este rănit de o trădare, cea a lui Iuda, dar care-i priveşte pe toţi. Şi prezentul însă ne arată credinţa slabă a ucenicilor. Dar chiar acestora le este transmisă puterea lui Dumnezeu. Ce paradox: ucenicii se îndoiau de el, Isus crede în ei, are încredere în ei, îi iubeşte şi îi trimite.

Ampla misiune a lui Isus devine program pentru ai săi, pe drumurile istoriei, iar orizonturile sunt deschise tuturor popoarelor în nemărginirea timpului până la sfârşitul lumii (v. 20).

12.3. Preotul între două surdităţi

Pentru oameni există orizonturi greu de crezut: învierea, viaţa veşnică... Lumea îşi ridică greu privirea de credinţă spre cer în acest orizont al istoriei. Dumnezeu este radiat şi marginalizat, trăim în dictatura relativismului şi a permisivităţii. Dacă ridică privirea spre cer, o face în ton acuzator: "Unde era Dumnezeu...?".

Preotul se află între două surdităţi, cea a lui Dumnezeu şi a lumii, pentru a da mărturie despre tăcerea lui Dumnezeu şi pentru a mărturisi despre tăcerea credinciosului.

12.4. Figurile raportului Biserică-lume

Există câteva figuri neotestamentare ale raportului Biserică-lume şi mai ales ale raportului preot-lume, care sugerează într-un fel atitudinea misiunii cu dimensiune cotidiană şi transversală a ministerului preotului:

- în primul rând imaginea semănătorului care aruncă cu gest larg şi aparent iraţional sămânţa pe orice fel de teren... Virtutea care-l susţine este speranţa. Nu există stagiuni doar de semănat, iar altele de recoltat, ci sincronie: în timp ce semănăm, recoltăm ceea ce alţii au semănat în comunitatea noastră;

- imaginea pescarului care îşi are şi el virtutea sa: răbdarea pentru a arunca năvoadele după nopţi de nesomn când nu a prins nimic şi pentru a separa peştii buni de cei răi. Şi preotul trebuie să aibă răbdare: când lumea te dezamăgeşte şi nu te înţelege, când aruncă poveri pe umerii tăi cu pretenţia de le înţelege şi a le justifica;

- imaginea viticultorului care trebuie să aibă înţelepciune în curăţarea viei. Această pedagogie a curăţării este probabil cea mai dificilă parte a preotului în raport cu propria comunitate: nu trebuie să tacă în mod vinovat, să nu cedeze în mod demagogic, să nu acţioneze cu mânie, ci la momentul just, cu echilibru şi eficienţă.

În afara oricărei imagini, preotul este chemat să fie misionar: lucrătorii sunt puţini, iar secerişul e mare; lucrarea e mare iar mijloacele sunt sărace; stilul blândeţii evanghelice a mielului se întâlneşte cu violenţa lupilor. Dar Dumnezeu este prezent şi garantează eficienţa acţiunii misionare.

În misiune eficienţa nu este garantată de proporţia între cauză şi efect; dar este disproporţie, iar în ea spaţiul lui Dumnezeu este secretul eficienţei. De aici şi dificila virtute a fidelităţii misionarului evanghelic care crede în micimea sa şi este capabil să stea de partea lui Dumnezeu şi nu de partea lumii.

Tot în afara imaginii, preotul este chemat să fie apostol cu conştiinţa limpede a lui Paul, care în toate scrisorile sale spune că a fost ales de Dumnezeu pentru a sta între Dumnezeu şi lume, total orientat spre Cristos şi spre om, nu pentru a se proclama pe sine, ci pentru a-l vesti pe Cel Înviat, iubirea sa, misterul său. Virtutea principală a apostolului este creativitatea curajoasă, bine ştiind că lumea nu cântă marşuri nupţiale pe drumurile evangheliei. Pentru aceasta este nevoie de convertire.

Bineînţeles, raportul Biserică-lume este amintit de logica total diferită a slujitorului care nu e chemat să fie slujit, ci să slujească (cf. Mc 10,45). Şi slujirea are o virtute: umilinţa care nu e reperabilă în dicţionarul lumii. Ea este adevărul persoanei umane în faţa lui Dumnezeu şi nu se împacă prea bine cu cel care este chemat să exercite un rol în prim planul comunităţii, aşa cum este preotul. Trecerea de la protagonismul lumii la "protagonismul evanghelic" nu este uşoară; este rodul unui drum de asceză, în respectarea primatului lui Dumnezeu în împlinirea lucrărilor sale.

Atunci când Isus vorbeşte despre slujitor, trimite şi la figura administratorului credincios (Lc 12,42-48). Şi preotul are conştiinţa că slujeşte şi că administrează un bun care i-a fost încredinţat şi nu îi aparţine.

De aici spiritul de sărăcie, care este transparenţă administrativă, respect faţă de bunurile care aparţin comunităţii, făcând distincţie între bunurile familiale, bunuri dobândite în minister şi bunuri ale comunităţii. Asta şi la bunuri şi în testament.

12.5. "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele" (Mt 28,20)

Isus face două promisiuni extraordinare care luminează viaţa ucenicilor, viitorul lor minister:

- "Eu sunt cu voi". Sunt cuvinte ce trebuie amintite mai ales atunci când inima preotului este străbătută de vântul uşor al solitudinii, când se simte orfan; o experienţă posibilă, ca să nu spun des întâlnită, pe care însuşi Isus a intuit-o în vigilia pătimirii: "Nu vă voi lăsa orfani" (In 14,18).

Aceste două cuvinte (solitudine - orfani) nu sunt abstracte, ci exprimă un risc real. Ele nu sunt doar psihologice datorită casei goale. Solitudinea este un fenomen care se răspândeşte datorită culturii individualismului exasperat. Singurătatea preotului este simţită mai ales atunci când simte indiferenţa celor din jur faţă de Dumnezeu; când simte că este în slujba unui mister de care lumea nu mai simte nevoia. Şi nu este uşor să trezeşti foamea după mister. Atunci trebuie să-şi amintească de o prezenţă: "Eu sunt cu voi".

- "În toate zilele". Preotul este chemat să fie fidel lui Dumnezeu şi pământului, nu o zi, nu câteva zile, ci toate zilele. Pot apărea obişnuinţe mediocre în viaţa sa. Ispita de a reduce pastoraţia la evenimente extraordinare este obiectivă; dar calea aventurii evanghelice a preotului cere o atenţie pedagogică specială: să ajute comunitatea să treacă de evenimentele extraordinare la viaţa obişnuită de fiecare zi, recunoscând prezenţa lui Dumnezeu în măruntele şi în marile evenimente ale vieţii. Numai preotul poate fi expert în această "sintaxă" a vieţii creştine.

Numai aşa se ţese aventura sfinţeniei, care este visul, planul lui Dumnezeu cu viaţa oricărui preot.

Traducere de pr. Cristinel Fodor

lecturi: 22.