La audienţa generală papa Benedict al XVI-lea le aminteşte preoţilor misiunea de a sfinţi

Preoţii, dar oferit Bisericii şi lumii

Papa Benedict al XVI-lea a dedicat cateheza de la audienţa generală de miercuri, 5 mai, misiunii de "a-i sfinţi pe oameni" încredinţată preotului.

Iubiţi fraţi şi surori,

Duminica trecută, în vizita pastorală la Torino, am avut bucuria să rămân în rugăciune în faţa sfântului Giulgiu, unindu-mă cu peste două milioane de pelerini care, în timpul expunerii solemne din aceste zile, au putut să-l contemple. Acea pânză sacră poate hrăni şi alimenta credinţa şi revigora pietatea creştină, deoarece ne stimulează să mergem la faţa lui Cristos, la trupul lui Cristos răstignit şi înviat, să contemplăm misterul pascal, centrul mesajului creştin. Noi, iubiţi fraţi şi surori, suntem mădulare vii ale trupului lui Cristos înviat, viu şi activ în istorie (cf. Rom 12,5), fiecare după propria funcţie, adică având misiunea pe care Domnul a voit să ne-o încredinţeze. Astăzi, în această cateheză, aş vrea să mă întorc la misiunile specifice ale preoţilor, care, conform tradiţiei, sunt în mod esenţial trei: a învăţa, a sfinţi şi a conduce. În una dintre catehezele precedente am vorbit despre prima dintre aceste trei misiuni: învăţarea, vestirea adevărului, vestirea Dumnezeului revelat în Cristos, sau - cu alte cuvinte - misiunea profetică de a-l pune pe om în contact cu adevărul, de a-l ajuta să cunoască esenţialul vieţii sale, al realităţii însăşi.

Astăzi aş vrea să mă opresc pe scurt împreună cu voi asupra celei de-a doua misiuni pe care o are preotul, aceea de a-i sfinţi pe oameni, mai ales prin sacramente şi prin cultul Bisericii. Aici trebuie înainte de toate să ne întrebăm: Ce vrea să însemne cuvântul "sfânt"? Răspunsul este: "sfânt" este calitatea specifică a fiinţei lui Dumnezeu, adică adevăr absolut, bunătate, iubire, frumuseţe - lumină curată. A sfinţi o persoană înseamnă deci a o pune în contact cu Dumnezeu, cu acest a fi lumină, adevăr, iubire curată. Este clar că acest contact transformă persoana. În antichitate exista această convingere fermă: Nimeni nu-l poate vedea pe Dumnezeu fără să moară imediat. Prea mare este forţa de adevăr şi de lumină! Dacă omul atinge acest curent absolut, nu supravieţuieşte. Pe de altă parte, exista şi convingerea: fără un minim contact cu Dumnezeu omul nu poate să trăiască. Adevăr, bunătate, iubire sunt condiţii fundamentale ale fiinţei sale. Problema este: Cum poate găsi omul acel contact cu Dumnezeu, care este fundamental, fără să moară năvălit de măreţia fiinţei divine? Credinţa Bisericii ne spune că însuşi Dumnezeu creează acest contact, că ne transformă treptat în adevărate imagini ale lui Dumnezeu.

Astfel am ajuns din nou la misiunea preotului de "a sfinţi". Nici un om de la sine, pornind de la propria forţă, nu poate să pună pe altul în contact cu Dumnezeu. Parte esenţială a harului preoţiei este darul, misiunea de a crea acest contact. Asta se realizează în vestirea cuvântului lui Dumnezeu, în care lumina sa ne vine în întâmpinare. Se realizează în mod deosebit de dens în sacramente. Scufundarea în misterul pascal al morţii şi învierii lui Cristos are loc la Botez, este întărită de Mir şi de Reconciliere, este alimentată de Euharistie, sacrament care zideşte Biserica în popor al lui Dumnezeu, trup al lui Cristos, templu al Duhului Sfânt (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Pastores gregis, nr. 32). Deci însuşi Cristos ne face sfinţi, adică ne atrage în sfera lui Dumnezeu. Dar ca act al milostivirii sale infinite, îi cheamă pe unii să "fie" cu el (cf. Mc 3,14) şi să devină, prin sacramentul Preoţiei, în pofida sărăciei umane, părtaşi de însăşi preoţia lui, slujitori ai acestei sfinţiri, împărţitori ai tainelor sale, "punţi" ale întâlnirii cu el, ale mijlocirii lui între Dumnezeu şi oameni şi între oameni şi Dumnezeu (cf. PO, 5).

În ultimele decenii au existat tendinţe orientate să facă să prevaleze, în identitatea şi în misiunea preotului, dimensiunea vestirii, dezlipind-o de cea a sfinţirii; adesea s-a afirmat că ar fi necesar să se depăşească o pastoraţie pur sacramentală. Dar este posibilă exercitarea în mod autentic a slujirii sacerdotale "depăşind" pastoraţia sacramentală? Ce înseamnă propriu-zis pentru preoţi a evangheliza, în ce constă aşa-numitul primat al vestirii? După cum prezintă Evangheliile, Isus afirmă că vestirea împărăţiei lui Dumnezeu este scopul misiunii sale; însă această vestire nu este numai un "discurs", ci include, în acelaşi timp, însăşi acţiunea sa; semnele, minunile pe care Isus le săvârşeşte arată că împărăţia vine ca realitate prezentă şi că ea coincide până la urmă cu însăşi persoana lui, cu dăruirea de sine, aşa cum am auzit astăzi în lectura din Evanghelie. Şi acelaşi lucru este valabil pentru slujitorul hirotonit: el, preotul, îl reprezintă pe Cristos, trimisul Tatălui, îi continuă misiunea, prin "cuvânt" şi "sacrament", în această totalitate de trup şi suflet, de semn şi cuvânt. Sfântul Augustin, într-o scrisoare adresată episcopului Honoratus din Thiabe, referindu-se la preoţi, afirmă: "Aşadar să facă servitorii lui Cristos, slujitorii cuvântului şi ai sacramentului său, ceea ce el a poruncit sau a permis" (Epist. 228, 2). Este necesar să se reflecteze dacă, în anumite cazuri, faptul de a fi subevaluat exercitarea fidelă a lui munus sanctificandi nu a reprezentat oare o slăbire a credinţei însăşi în eficacitatea mântuitoare a sacramentelor şi, în definitiv, în lucrarea actuală a lui Cristos şi a Duhului său, prin Biserică, în lume.

Aşadar cine mântuieşte lumea şi pe om? Singurul răspuns pe care-l putem da este: Isus din Nazaret, Domn şi Cristos, răstignit şi înviat. Şi unde se actualizează misterul morţii şi învierii lui Cristos, care aduce mântuirea? În acţiunea lui Cristos prin intermediul Bisericii, îndeosebi în sacramentul Euharistiei, care face prezentă oferirea sacrificală răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, în sacramentul Reconcilierii, în care din moartea păcatului ne întoarcem la viaţa nouă, şi în orice alt act sacramental de sfinţire (cf. PO, 5). Deci este important să se promoveze o cateheză adecvată pentru a-i ajuta pe credincioşi să înţeleagă valoarea sacramentelor, dar este la fel de necesar, după exemplul sfântului Paroh de Ars, să fim disponibili, generoşi şi atenţi în a dărui fraţilor comorile de har pe care Dumnezeu le-a pus în mâinile noastre şi pentru care nu suntem "stăpâni", ci păzitori şi administratori. Mai ales în acest timp al nostru, în care, pe de o parte, pare că slăbeşte credinţa şi, pe de altă parte, apar o profundă necesitate şi o difuză căutare de spiritualitate, este necesar ca fiecare preot să-şi amintească de faptul că, în misiunea sa, vestirea misionară, cultul şi sacramentele nu sunt niciodată separate şi să promoveze o pastoraţie sacramentală sănătoasă, pentru a forma poporul lui Dumnezeu şi a-l ajuta să trăiască în mod deplin liturgia, cultul Bisericii, sacramentele ca daruri gratuite ale lui Dumnezeu, acte libere şi eficace ale acţiunii sale de mântuire.

Aşa cum aminteam la sfânta Liturghie a Crismei din acest an: "Centrul cultului Bisericii este sacramentul. Sacrament înseamnă că, în primul rând, nu noi oamenii facem ceva, ci Dumnezeu cu anticipaţie ne vine în întâmpinare cu acţiunea sa, ne priveşte şi ne conduce spre el (...) Dumnezeu ne atinge prin realităţile materiale (...) pe care el le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii dintre noi şi el însuşi" (Sfânta Liturghie a Crismei, 1 aprilie 2010). Adevărul conform căruia în sacrament "nu noi, oamenii, facem ceva" se referă, şi trebuie să se refere şi la conştiinţa sacerdotală: fiecare preot ştie bine că este instrument necesar pentru acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, dar întotdeauna numai instrument. Această conştiinţă trebuie să-i facă umili şi generoşi în administrarea sacramentelor, respectând normele canonice, dar şi având convingerea profundă că propria misiune este de a face în aşa fel încât toţi oamenii, uniţi cu Cristos, să se poată oferi lui Dumnezeu ca ostie vie şi sfântă plăcută lui (cf. Rom 12,1). Exemplar, cu privire la primatul lui munus sanctificandi şi al interpretării corecte a pastoraţiei sacramentale, este tot sfântul Ioan Maria Vianney, care, într-o zi, în faţa unui om care spunea că nu are credinţă şi dorea să discute cu el, parohul a răspuns: "Of, prietenul meu, vă orientaţi aşa de rău, eu nu ştiu să raţionez... dar dacă aveţi nevoie de vreo consolare, puneţi-vă acolo... (degetul său indica genuflexorul implacabil [din confesional] şi credeţi-mă, că mulţi alţii s-au aşezat înainte de dumneavoastră şi nu le-a părut rău" (cf. Monnin A., Il Curato d'Ars. Vita di Gian-Battista-Maria Vianney, I, Torino 1870, pag. 163-164).

Dragi preoţi, trăiţi cu bucurie şi cu iubire liturgia şi cultul: este o acţiune pe care Cel Înviat o îndeplineşte în puterea Duhului Sfânt în noi, cu noi şi prin noi. Aş vrea să reînnoiesc invitaţia făcută recent de "a ne întoarce la confesional, ca loc în care să celebrăm sacramentul Reconcilierii, dar şi ca loc în care să «locuim» mai des, pentru ca credinciosul să poată găsi milostivire, sfat şi întărire, să se simtă iubit şi înţeles de Dumnezeu şi să experimenteze prezenţa milostivirii divine, alături de prezenţa reală în Euharistie" (Discurs la Penitenţiaria Apostolică, 11 martie 2010). Şi aş vrea să invit pe fiecare preot să celebreze şi să trăiască în mod intens Euharistia, care este în inima misiunii de a sfinţi; este Isus care vrea să fie cu noi, să trăiască în noi, să ni se dăruiască pe el însuşi, să ne arate infinita milostivire şi iubire a lui Dumnezeu; este unicul sacrificiu de iubire a lui Cristos care se face prezent, se realizează printre noi şi ajunge până la tronul harului, în prezenţa lui Dumnezeu, îmbrăţişează omenirea şi ne uneşte cu el (cf. Discurs adresat clerului din Roma, 18 februarie 2010). Şi preotul este chemat să fie slujitor al acestui mare mister, în sacrament şi în viaţă. Dacă "marea tradiţie eclezială a dezlegat pe bună dreptate eficacitatea sacramentală de situaţia existenţială concretă a fiecărui preot, şi astfel aşteptările legitime ale credincioşilor sunt salvgardate în mod adecvat", asta nu ia nimic "din necesara, ba chiar indispensabila tindere spre perfecţiunea morală, care trebuie să locuiască în orice inimă autentic sacerdotală": există şi un exemplu de credinţă şi de mărturie de sfinţenie, pe care poporul lui Dumnezeu îl aşteaptă pe bună dreptate de la păstorii săi (cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la Întâlnirea Plenară a Congregaţiei pentru Cler, 16 martie 2009). Şi în celebrarea sfintelor taine preotul îşi află rădăcina sfinţirii sale (cf. PO, 12-13).

Dragi prieteni, fiţi conştienţi de marele dar care sunt preoţii pentru Biserică şi pentru lume; prin slujirea lor, Domnul continuă să-i mântuiască pe oameni, să se facă prezent, să sfinţească. Să ştiţi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu şi, mai ales, fiţi aproape de preoţii voştri cu rugăciunea şi cu sprijinul, în special în dificultăţi, pentru ca să fie tot mai mult păstori după inima lui Dumnezeu. Mulţumesc.

(După L'Osservatore romano, 6 mai 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.