Există cu adevărat iadul şi paradisul?

Antonio Gaspari

Interviu luat părintelui Giovanni Cavalcoli, profesor de metafizică şi teologie sistematică

Mulţi nu cred în iad, unii susţin că nu poate să fie veşnic, iar alţii că este gol. Acelaşi lucru trebuie spus despre îngerul căzut şi despre păcat. Pentru mulţi este vorba de invenţii ale Bisericii Catolice şi, oricum, mulţi trăiesc ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, iar iadul şi paradisul ar fi numai iluzii.

Pentru a încerca să explice cum poate un Dumnezeu bun, aşa cum este cel creştin, să permită răzvrătirea îngerilor, răspândirea răului, existenţa iadului şi a paradisului, părintele Giovanni Cavalcoli, din Ordinul Dominican, a scris şi a publicat cartea Iadul există. Adevărul negat (Editura Fede & Cultura http://fedecultura.com/Infernoesiste.aspx, 96 pag.).

Părintele Cavalcoli este profesor de metafizică la Studiul Filozofic Dominican din Bologna şi de teologie sistematică la Facultatea Teologică din Emilia-Romagna. Oficial al Secretariatului de Stat între 1982-1990, este academician pontifical din anul 1992. Autor a numeroase cărţi şi lucrări, desfăşoară o intensă operă de formare.

Agenţia Zenit l-a intervievat.

Pentru lumea secularizată şi chiar pentru unii credincioşi, iadul nu există. Ar fi vorba de o invenţie. Care este părerea dumneavoastră în această privinţă?

Cavalcoli: Lumea secularizată a pierdut credinţa în lumea de dincolo, fie că e vorba de paradis, fie de iad. Şi o anumită măsură de secularism s-a strecurat din păcate chiar şi printre unii credincioşi, care, chiar dacă admit o lume de dincolo, aceasta este numai paradisul. Această mentalitate "bunistă" este motivul pentru care nu trebuie să ne uimim că, pentru aceste tendinţe, iadul este o invenţie.

În realitate, aşa cum am demonstrat în cartea mea, iadul nu este deloc o invenţie, ci este un adevăr de credinţă învăţat de Domnul nostru Isus Cristos, de Noul Testament, de Sfânta Tradiţie şi de câteva Concilii. Deci, este vorba de o realitate a Revelaţiei divine, pe care Biserica are misiunea de a o păzi şi de a o învăţa.

Pe baza căror argumente susţineţi că iadul există?

Cavalcoli: Doctrina despre iad este o doctrină teologică. Or, argumentele teologiei nu sunt de tip empiric, ci sunt cuvintele lui Isus Cristos, care pot să fie acceptate numai pe baza credinţei în Isus Cristos şi în Biserica ce ne mediază cuvintele lui Cristos.

Din acest punct de vedere, argumentele sunt multe. Mă voi limita aici să citez unul singur (cf. pag. 33 din cartea mea despre iad), care mi se pare deosebit de eficace, pentru că îl găsim în Conciliul al II-lea din Vatican (LG 48) şi în Catehismul Bisericii Catolice (CBC, nr. 1034). E vorba despre textul din Mt 25,31-46, unde Isus Cristos nu se limitează să vestească simpla posibilitate a condamnării, ci, pur şi simplu, prevede faptul existenţei celor condamnaţi.

Unde şi când s-a născut iadul?

Calvalcoli: Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ţinem cont de ce anume este exact iadul. El, cât priveşte oamenii, constă în refuzarea irevocabilă a milostivirii care ne este oferită de Tatăl prin Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. În acest sens, putem spune că osânda iadului a început să existe odată cu venirea lui Cristos. În schimb, dacă luăm în considerare păcatul îngerilor la începutul creaţiei, iadul există pentru ei încă din acel moment (Mt 25,41; 2Pt 2,4).

Unde s-a născut iadul? Cât priveşte îngerii păcătoşi, de vreme ce înainte erau în cer, se poate spune că s-a născut în cer, de unde au fost aruncaţi (Ap 12,8). Cât priveşte oamenii, iadul s-a născut în această lume în momentul în care Isus a fost refuzat.

Există în lumea de dincolo sau este prezent şi pe pământ?

Cavalcoli: Conform unei anumite teze a creştinismului secularist-bunist, dacă se poate vorbi despre "iad", acesta există numai pe acest pământ, în sensul că pedeapsa pentru cei răi există numai aici pe pământ, şi apoi, paradisul este pentru toţi. Există apoi o altă teză, complet păgână, conform căreia iadul ar fi acea condiţie de suferinţă care îi loveşte şi pe nevinovaţii asupriţi de prepotenţi.

În timp ce, în acest al doilea caz, cuvântul "iad" este folosit într-un sens impropriu, în primul caz există o parte de adevăr, deoarece starea de păcat de moarte este deja într-un anumit sens iadul. Însă această teză neglijează faptul că plinătatea irevocabilă a condiţiei de iad pentru om este numai după moarte. Totuşi, orice om, înainte de moarte se poate căi, poate redobândi starea de har al lui Cristos, prin care, dacă perseverează în această stare până la moarte, poate să evite iadul.

Ce spun Sfintele Scripturi în acest sens?

Cavalcoli: Glasul cel mai autoritar este cel a Domnului nostru Isus Cristos. Găsim ecouri despre asta în celelalte cărţi ale Noului Testament, şi îndeosebi în Apocalips, în care avem o grandioasă viziune a triumfului final al lui Cristos asupra tuturor puterilor răului, care vor fi puse în condiţia de a nu mai dăuna celor aleşi.

Descrierea minunată a iadului din Divina Comedie este credibilă?

Cavalcoli: Desigur, în substanţa sa, este credibilă, deoarece, aşa cum se ştie, Dante nu numai că era catolic, ci dobândise o importantă cultură teologică de factură tomistă, frecventând conventul dominican "Santa Maria Novella" din Florenţa.

În acelaşi timp, Dante, ca mare poet ce era, şi-a permis aşa-numite licenţe poetice, prin care a creat ambiente, evenimente şi personaje care în mod evident ies din ceea ce ne este învăţat de Revelaţia creştină, chiar dacă, în acelaşi timp, în ansamblu nu-i sunt contrare.

Un lucru curios pe care am putea să-l observăm în această privinţă şi care nu este o realitate a credinţei creştine, este condiţia aşa-numiţilor "indiferenţi", care au trăit "fără faimă şi fără laudă" şi, de aceea, sunt situaţi de către Dante nu în iad, ci într-un loc aparte.

A admite existenţa iadului presupune a ne teme de diavol. Cum se situează în planul divin îngerul căzut şi iadul?

Cavalcoli: Creştinul trebuie să aibă o anumită teamă de diavol, aşa cum noi putem să avem o teamă raţională de a lua o boală sau de a cădea în vreun păcat. De aici obligaţia creştinului de a se feri de pericolele morale care pot să vină din ispitele diabolice, evitând atitudini de siguranţă excesivă.

Totuşi, acestea fiind spuse, creştinului în mod fundamental nu-i este frică de diavol, deoarece creştinul care trăieşte în Cristos se bucură de însăşi forţa lui Cristos, care l-a învins pe Satana. Mai mult, din acest punct de vedere se poate spune că diavolului îi este frică de creştin. De fapt, aşa cum spune sfânta Ecaterina de Siena, noi suntem învinşi de diavol numai dacă vrem asta, comiţând sau iubind păcatul.

Diavolul şi iadul au locul lor în planul divin deoarece constituie o armă (ce produce spaimă) care ne ajută să evităm păcatul. În al doilea rând, cât priveşte diavolul, şi el trebuie văzut ca un instrument al Providenţei divine pentru două finalităţi: pentru a ne întări în virtute şi pentru a ne atenţiona părinteşte atunci când comitem răul. Diavolul în sine ar vrea numai răul nostru, numai că Providenţa divină îl foloseşte conform planurilor sale preaînţelepte pentru binele nostru.

Pentru ce îi permite Dumnezeu îngerului să se răzvrătească?

Cavalcoli: Pentru că are un mare respect faţă de liberul arbitru al creaturii. Ori, întocmai, îngerul răzvrătit este o creatură înzestrată cu liber arbitru. Aşadar, la acest punct, se poate spune că Dumnezeu, numai pentru a respecta acest liber arbitru, acceptă să fie respins de acea creatură care, în realitate, ar putea să găsească numai în el deplina sa fericire. Acest discurs este valabil în mod analogic şi pentru viaţa umană.

În afară de asta, se poate spune că Dumnezeu a permis neascultarea îngerului pentru că din veşnicie proiectase întruparea Cuvântului, graţie căreia omenirea, mântuită de Cristos, avea să-l învingă pe Satana în Cristos şi avea să ajungă la o condiţie de viaţă - aceea a fiilor lui Dumnezeu - superioară celei care ar fi fost dacă îngerul n-ar fi păcătuit.

Ce relaţie există între rău şi iad?

Cavalcoli: Putem spune că iadul este o victorie asupra răului moral, adică asupra păcatului, chiar dacă rămâne răul chinului, adică suferinţa celor osândiţi. Însă aici e vorba de un chin just, motiv pentru care, din acest punct de vedere, se poate spune că este bine să existe acest rău, prin care noi vedem că, din punct de vedere escatologic, totul se rezolvă în bine.

În afară de asta, mai trebuie precizat cu toată claritatea că ar fi blasfemiator să-l inculpăm pe Dumnezeu de acest rău, de care, în schimb, este responsabilă numai creatura angelică sau umană, în timp ce, pe de altă parte, existenţa răului chinului manifestă pur şi simplu dreptatea divină, care, de altfel, este îmblânzită de milostivire.

Ce trebuie să facă persoanele pentru a scăpa de iad şi a câştiga paradisul?

Cavalcoli: Practic e vorba de a pune în practică toate preceptele vieţii creştine, începând de la ura faţă de păcat, de la conştiinţa consecinţelor sale, pentru a trece la obligaţia de a asculta cu toate puterile noastre de poruncile Domnului, de a trăi în har, în practicarea continuă a convertirii şi a vieţii creştine, într-o nelimitată încredere în milostivirea divină, frecventând sacramentele în comuniune cu Biserica, în devoţiunea faţă de sfinţi şi, mai ales, faţă de sfânta Fecioară Maria, cultivând o dorinţă puternică a paradisului şi a sfinţeniei şi luptând curajos zi de zi împotriva curselor ispititorului, sub ocrotirea sfântului Mihail Arhanghelul. În cazuri de agresivitate excepţională din partea diavolului, există practica exorcismului.

Aceste recomandări, desigur, sunt valabile pentru catolici, însă de vreme ce toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, deci sunt chemaţi să evite iadul şi să câştige paradisul, obligaţia lor este aceea de a urma conştiinţa lor dreaptă, în măsura în care cunosc exigenţele binelui şi cultivând, cu ajutorul harului, o credinţă măcar implicită în Dumnezeu ca răsplătitor al celor buni şi judecător al celor răi.

(După Zenit, 29 martie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 58.