Viaţa nu trebuie irosită

Întâlnirea papei cu tinerii din Dieceza de Roma la 25 de ani ai Zilei Mondiale a Tineretului

Existenţa umană nu trebuie irosită, ci trăită după "regulile iubirii" indicate de porunci: asta a spus papa tinerilor din Roma şi din Lazio care, la cei 25 de ani ai Zilei Mondiale a Tineretului, au participat la întâlnirea de joi seara, 25 martie 2010, în Piaţa "Sfântul Petru". Papa Benedict al XVI-lea a răspuns spontan la trei întrebări adresate lui de doi tineri şi o tânără în numele tuturor celor prezenţi.

Sfinte Părinte, tânărul din evanghelie l-a întrebat pe Isus: "Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să am viaţa veşnică?" Eu nici măcar nu ştiu ce este viaţa veşnică. Nu reuşesc să mi-o imaginez, însă un lucru îl ştiu: nu vreau să-mi irosesc viaţa, vreau s-o trăiesc până la capăt şi nu singură. Mi-e teamă că asta nu se va întâmpla, mi-e teamă că mă gândesc numai la mine însămi, că greşesc totul şi că mă aflu în situaţia de a fi fără o ţintă la care să ajung, trăind aşa, de la o zi la alta. Este posibil să fac din viaţa mea ceva frumos şi mare?

Dragi tineri, înainte de a răspunde la întrebare, aş vrea să vă spun mulţumesc din toată inima pentru prezenţa voastră, pentru această minunată mărturie a credinţei, pentru că vreţi să trăiţi în comuniune cu Isus, pentru entuziasmul vostru în a-l urma pe Isus şi pentru a trăi bine. Mulţumesc!

Şi acum întrebarea. Dumneavoastră ne-aţi spus că nu ştiţi ce este viaţa veşnică şi nu ştiţi să v-o imaginaţi. Nimeni dintre noi nu este în măsură să-şi imagineze viaţa veşnică, pentru că este în afara experienţei noastre. Totuşi, putem începe să înţelegem ce este viaţa veşnică, şi cred că dumneavoastră, cu întrebarea dumneavoastră, ne-aţi dat o descriere a esenţialului vieţii veşnice, adică a vieţii adevărate: a nu irosi viaţa, a o trăi în profunzime, a nu trăi pentru noi înşine, a nu trăi de la o zi la alta, ci a trăi realmente viaţa în bogăţia ei şi în totalitatea ei. Şi cum să facem asta? Aceasta este marea întrebare, cu care şi bogatul din evanghelie a venit la Domnul (cf. Mc 10,17). La prima vedere, răspunsul Domnului apare foarte sec. În concluzie, el spune: "respectă poruncile" (cf. Mc 10,19). Însă în spate, dacă reflectăm bine, dacă-l ascultăm bine pe Domnul, în totalitatea evangheliei, găsim marea înţelepciune a Cuvântului lui Dumnezeu, a lui Isus. Poruncile, conform unui alt cuvânt al lui Isus, sunt rezumate în acest unic cuvânt: a-l iubi pe Dumnezeu din toată inima, cu toată raţiunea, cu toată existenţa şi a-l iubi pe aproapele ca pe noi înşine. A-l iubi pe Dumnezeu presupune a-l cunoaşte pe Dumnezeu, a-l recunoaşte pe Dumnezeu. Şi acesta este primul pas pe care trebuie să-l facem: să încercăm să-l cunoaştem pe Dumnezeu. Şi astfel ştim că viaţa noastră nu există din întâmplare, nu este o întâmplare. Viaţa mea este voită de Dumnezeu din veşnicie. Eu sunt iubit, sunt necesar. Dumnezeu are un proiect cu mine în totalitatea istoriei; are un proiect pentru mine. Viaţa mea este importantă şi chiar necesară. Iubirea veşnică m-a creat în profunzime şi mă aşteaptă. Deci acesta este primul punct: a cunoaşte, a încerca să-l cunoaştem pe Dumnezeu şi astfel a înţelege că viaţa este un dar, că este bine să trăim. Apoi esenţialul este iubirea. A-l iubi pe acest Dumnezeu care m-a creat, care a creat această lume, pe care o conduce printre toate dificultăţile omului şi ale istoriei, şi care mă însoţeşte. Şi a-l iubi pe aproapele.

Cele zece porunci la care Isus face aluzie în răspunsul său sunt numai o explicare a poruncii iubirii. Sunt, ca să spunem aşa, reguli ale iubirii, indică drumul iubirii cu aceste puncte esenţiale: familia, ca fundament al societăţii; viaţa, care trebuie respectată ca dar al lui Dumnezeu; ordinea sexualităţii, a relaţiei dintre bărbat şi femeie; ordinea socială şi, în sfârşit, adevărul. Aceste elemente esenţiale explică drumul iubirii, explică modul în care să iubim realmente şi în care să găsim calea dreaptă. Deci există o voinţă fundamentală a lui Dumnezeu pentru noi toţi, care este identică pentru noi toţi. Însă aplicarea ei este diferită în fiecare viaţă, pentru că Dumnezeu are un proiect precis cu fiecare om. Sfântul Francisc de Sales a spus odată: perfecţiunea, adică a fi bun, a trăi credinţa şi iubirea, este în mod substanţial una, dar în forme foarte diferite. Foarte diferită este sfinţenia unui certozin şi a unui om politic, a unui om de ştiinţă sau a unui ţăran, şi aşa mai departe. Şi astfel, pentru fiecare om Dumnezeu are proiectul său şi eu trebuie să găsesc, în circumstanţele mele, modul meu de a trăi această unică şi comună voinţă a lui Dumnezeu ale cărei mari reguli sunt indicate în aceste explicaţii ale iubirii. Şi apoi, a încerca să împlinesc ceea ce este esenţa iubirii, adică să nu iau viaţa pentru mine, ci să-mi dau viaţa; nu să "am" viaţa, ci să fac din viaţă un dar, să nu mă caut pe mine însumi, ci să mă dau altora. Acesta este esenţialul şi implică renunţări, adică să ies din mine însumi şi să nu mă caut pe mine însumi. Şi tocmai necăutându-mă pe mine însumi, ci dăruindu-mă pentru lucrurile mari şi adevărate, eu găsesc adevărata viaţă. Astfel, fiecare va găsi, în viaţa sa, diferitele posibilităţi: să se angajeze în voluntariat, într-o comunitate de rugăciune, într-o mişcare, în acţiunea din parohia sa, în propria meserie. A-mi găsi vocaţia şi a mi-o trăi în orice loc este important şi fundamental, fie că sunt un mare om de ştiinţă, sau un ţăran. Totul este important în ochii lui Dumnezeu: este frumos dacă este trăit până la capăt cu acea iubire care realmente răscumpără lumea.

La sfârşit aş vrea să povestesc o mică istorie a sfintei Iosefina Bakhita, această mică sfântă africană care, în Italia, l-a găsit pe Dumnezeu şi pe Cristos, şi care întotdeauna îmi face o puternică impresie. Era soră într-un convent italian; într-o zi, episcopul locului vizitează acea mănăstire, vede această mică soră de culoare, despre care se pare că nu ştia nimic şi spune: "Soră, ce faceţi dumneavoastră aici?" Şi Bakhita răspunde: "Acelaşi lucru pe care-l faceţi dumneavoastră, excelenţă". Episcopul, iritat în mod vizibil, spune: "Dar cum, soră, faceţi acelaşi lucru ca şi mine?" "Da - spune sora - amândoi vrem să facem voinţa lui Dumnezeu, nu-i adevărat?" În sfârşit, acesta este punctul esenţial: să cunoaştem, cu ajutorul Bisericii, al cuvântului lui Dumnezeu şi al prietenilor, voinţa lui Dumnezeu, fie în marile sale linii, comune pentru toţi, fie în aspectul concret al vieţii noastre personale. Astfel, viaţa devine probabil nu prea uşoară, dar frumoasă şi fericită. Să-l rugăm pe Domnul să ne ajute mereu să găsim voinţa lui şi s-o urmăm cu bucurie.

Evanghelia ne-a spus că Isus l-a fixat cu privirea pe acel tânăr şi l-a îndrăgit. Sfinte Părinte, ce înseamnă a fi priviţi cu iubire de Isus? Cum putem avea şi noi astăzi această experienţă? Este cu adevărat posibil să trăim această experienţă şi în viaţa de astăzi?

Desigur, aş spune că da, pentru că Domnul este mereu prezent şi-l priveşte pe fiecare dintre noi cu iubire. Numai că noi trebuie să găsim această privire şi să ne întâlnim cu el. Cum se face asta? Aş spun că primul punct pentru a ne întâlni cu Isus, pentru a avea experienţa iubirii lui este să-l cunoaştem. A-l cunoaşte pe Isus implică diferite căi. O primă condiţie este cunoaşterea figurii lui Isus aşa cum ne apare în Evanghelii, care ne oferă un portret foarte bogat al figurii lui Isus, în marile parabole, să ne gândim la fiul risipitor, la samaritean, la Lazăr etc. În toate parabolele, în toate cuvintele sale, în predica de pe munte, găsim realmente chipul lui Isus, chipul lui Dumnezeu până la cruce unde, din iubire faţă de noi, se dăruieşte total până la moarte şi poate, la sfârşit, să spună "În mâinile tale, Tată, îmi dau viaţa mea, sufletul meu" (cf. Lc 23,46).

Deci: să-l cunoaştem, să medităm la Isus împreună cu prietenii, cu Biserica şi să-l cunoaştem pe Isus nu numai în mod academic, teoretic, ci cu inima, adică să vorbim cu Isus în rugăciune. O persoană nu poate fi cunoscută în acelaşi mod în care pot să studiez matematica. Pentru matematică este necesară şi suficientă raţiunea, dar pentru a cunoaşte o persoană, înainte de toate marea persoană a lui Isus, Dumnezeu şi om, este nevoie şi de raţiune, dar, în acelaşi timp, şi de inimă. Numai deschizându-ne inima către el, numai cunoscând tot ceea ce a spus şi a făcut, cu iubirea noastră, cu orientarea noastră către el, putem, încet-încet, să-l cunoaştem tot mai mult şi, astfel, să avem şi experienţa că suntem iubiţi. Deci: să ascultăm cuvântul lui Isus, să-l ascultăm în comuniunea Bisericii, în marea sa experienţă şi să răspundem cu rugăciunea noastră, cu colocviul nostru personal cu Isus, în care să-i spunem ceea ce nu putem înţelege, necesităţile noastre, întrebările noastre. Într-un colocviu adevărat, putem descoperi tot mai mult drumul cunoaşterii, care devine iubire. Desigur, o parte a drumului spre Isus este nu numai să ne gândim, nu numai să ne rugăm, ci şi să facem, să facem lucrurile bune, să ne angajăm faţă de aproapele. Există diferite căi: fiecare cunoaşte propriile posibilităţi, în parohia şi în comunitatea în care trăieşte, pentru a se angaja şi faţă de Cristos şi faţă de alţii, pentru vitalitatea Bisericii, pentru ca credinţa să fie, într-adevăr, forţa formativă a ambientului nostru şi, astfel, a timpului nostru. Deci, aş spune aceste elemente: să ascultăm, să răspundem, să intrăm în comunitatea credincioşilor, în comuniunea cu Cristos prin sacramente, unde ni se dăruieşte nouă, fie în Euharistiei, fie în Spovadă etc., şi, în sfârşit, să facem, să realizăm cuvintele credinţei, aşa încât ea să devină forţa vieţii mele. Atunci îmi va apărea şi mie privirea lui Isus şi iubirea lui, care mă ajută, mă transformă.

Isus l-a invitat pe tânărul bogat să lase toate şi să-l urmeze, dar el a plecat mâhnit. Şi mie, asemenea lui, îmi este greu să-l urmez, pentru că-mi este frică să las lucrurile mele, şi uneori, Biserica îmi cere nişte renunţări dificile. Sfinte Părinte, cum pot găsi forţa pentru alegeri curajoase şi cine mă poate ajuta?

Iată, începem cu acest cuvânt dur pentru noi: renunţări. Renunţările sunt posibile şi, la sfârşit, devin şi frumoase dacă au un motiv şi dacă acest motiv justifică după aceea şi dificultăţile renunţării. Sfântul Paul a folosit, în acest context, imaginea olimpiadelor şi a atleţilor angajaţi pentru olimpiade (cf. 1Cor 9,24-25). El spune: Ei, pentru a ajunge în cele din urmă la medalie - în acel timp la coroană - trebuie să trăiască o disciplină foarte dură, trebuie să renunţe la atâtea lucruri, trebuie să se antreneze în sportul pe care-l practică şi fac mari sacrificii şi renunţări pentru că au o motivaţie, se merită. Chiar dacă la sfârşit, probabil, cineva nu este printre învingători, totuşi este ceva frumos că s-a disciplinat pe sine însuşi şi a fost capabil să facă aceste lucruri cu o anumită perfecţiune. Acelaşi lucru este valabil, cu această imagine a sfântului Paul pentru olimpiade, pentru orice sport, dar este valabil şi pentru toate celelalte lucruri din viaţă. O viaţă profesională bună nu se poate obţine fără renunţări, fără o pregătire corespunzătoare, care întotdeauna cere o disciplină, cere să se renunţe la ceva, şi aşa mai departe, chiar şi în artă şi în toate aspectele vieţii. Noi, toţi, înţelegem că pentru a ajunge la un scop, fie profesional, fie sportiv, fie artistic, fie cultural, trebuie să renunţăm, să învăţăm să mergem înainte. Chiar şi arta de a trăi, de a fi tu însuţi, arta de a fi om cere renunţări, şi renunţările adevărate, care ne ajută să găsim drumul vieţii, arta vieţii, ne sunt indicate în cuvântul lui Dumnezeu şi ele ne ajută să nu cădem - să spunem - în abisul drogurilor, alcoolului, sclaviei sexualităţii, sclaviei banului, lenei. Toate aceste lucruri, într-un prim moment, apar ca acţiuni de libertate. În realitate, nu sunt acţiuni de libertate, ci începutul unei sclavii care devine tot mai greu de depăşit. A reuşi să renunţi la ispita momentului, a merge înainte spre bine creează adevărata libertate şi face viaţa preţioasă. În acest sens, mi se pare, trebuie să vedem că fără un "nu" spus anumitor lucruri nu creşte marele "da" spus vieţii adevărate, aşa cum o vedem în figurile sfinţilor. Să ne gândim la sfântul Francisc, să ne gândim la sfinţii din timpul nostru, Maica Tereza, părintele Gnocchi şi atâţia alţii, care au renunţat şi care au învins şi au devenit nu numai liberi pentru ei înşişi, ci şi o bogăţie pentru lume; ei ne arată cum se poate trăi. Astfel, la întrebarea "cine mă ajută", aş spune că ne ajută marile figuri din istoria Bisericii, ne ajută cuvântul lui Dumnezeu, ne ajută comunitatea parohială, asociaţia, voluntariatul etc. Şi ne ajută prieteniile cu oameni care "merg înainte", care au făcut deja progrese pe drumul vieţii şi care pot să mă convingă că a merge aşa este drumul corect. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne dea mereu prieteni, comunităţi care să ne ajute să vedem drumul binelui şi, astfel, să găsim viaţa frumoasă şi fericită.

(După L'Osservatore romano, 27 martie 2010)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 16.