Adoramus te, Christe! Liturgia Săptămânii Sfinte

În timpul Postului de 40 de zile Biserica se pregăteşte pentru sărbătoarea Paştelui susţinându-i pe credincioşi în lupta vieţii creştine, purificându-se necontenit şi chemându-i şi pe fiii săi să-şi schimbe viaţa, să îmbrace haina de pocăinţă, pentru ca Domnul să îndrepte ceea ce a fost stricat prin păcat.

Timpul sfânt al Postului Mare s-a deschis cu acest îndemn: "Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie". Un îndemn care ne-a ajutat să urcăm şi noi Calvarul împreună cu Isus. Suntem acum la sfârşitul acestui drum, aproape de momentul în care vom contempla misterul său pascal. Creştinul care a încercat în timpul Postului Mare să lupte împotriva răului şi, în străduinţa sa, şi-a îndreptat privirea către Dumnezeu şi către persoana proprie, acum, în aceste zile sfinte, este invitat de liturgie să nu aibă ochi decât pentru Isus. Acest timp sacru este umplut de chipul său, de vocea sa, de tăcerea sa...

Isus se îndreaptă către Ierusalim. Acolo va fi chemat în faţa Sinedriului - tribunalul suprem, forul care reglementa şi conducea treburile civile şi religioase ale naţiunii - o instituţie blocată într-un formalism religios care nu-i va permite niciodată să perceapă noutatea evangheliei. La Ierusalim, Isus îşi va împlini cu fidelitate misiunea, încredinţându-şi sufletul în mâinile Tatălui ceresc. În timpul Postului Mare revine de mai multe ori în actualitate această temă a oraşului sfânt ca etapă finală a vieţii şi misiunii lui Isus. El însuşi îi pregăteşte pe ucenici pentru acele momente (cf. Evanghelia - Joi după Miercurea Cenuşii, Duminica a II-a, Miercuri din săptămâna a II-a, Vineri din săptămâna a IV-a). Conflictul lui Isus cu marii preoţi din vremea aceea devine din ce în ce mai evident, culminând cu condamnarea sa. Ucenicii pătrund destul de greu semnificaţia acelor clipe. Par şi ei îmbolnăviţi de acel "mesianism pământesc", unii dintre ei gândindu-se chiar la cele mai importante locuri din împărăţia lui Dumnezeu (cf. Evanghelia - Miercuri din săptămâna a II-a). Isus însă, în drum spre Ierusalim, îi călăuzeşte în mod progresiv în înţelegerea misterului crucii, învăţându-i şi întărindu-i în credinţă (cf. Evanghelia - Duminica a II-a). Cuvântul său îi ajută pe ucenici să înţeleagă mai bine evenimentele care vor urma, iar schimbarea sa la faţă anticipă experienţa pascală.

Pentru comunitatea creştină timpul Postului Mare constituie un drum spre Ierusalim, adică spre moartea şi învierea Domnului. Postul Mare devine un fel de exod (cf. Lectura I - Duminica a IV-a, anul C), o întoarcere din exil către Ierusalim, o întoarcere către misterul pascal al lui Cristos, care edifică Biserica.

Urmând acest itinerar ajungem cu o credinţă mai vie la Săptămâna Sfântă, sau Săptămâna Mare, aşa cum este numită de credincioşi. Sunt zile în care liturgia urmează pas cu pas ultimele momente ale vieţii pământeşti a lui Isus. "Dacă există vreo liturgie care ar trebui să ne găsească pe toţi concentraţi, atenţi, uniţi, plini de evlavie, într-o participare efectivă, demnă, pioasă şi plină de iubire, aceasta nu poate fi decât liturgia Săptămânii Sfinte. Pentru un motiv clar şi profund: misterul pascal, care în Săptămâna Sfântă îşi celebrează momentele cele mai înalte şi mai emoţionante, nu este doar un simplu moment din anul liturgic; misterul pascal este izvorul tuturor celorlalte celebrări ale anului liturgic" (Papa Paul al VI-lea, "Discorso del mercoledi", în Encicliche e discorsi, IX, Edizioni Paoline, Roma 1966, 368).

Duminica Floriilor. Cu această duminică începe Săptămâna Sfântă. În această zi Biserica celebrează intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim pentru a împlini misterul său pascal. În liturgia acestei zile sunt rememorate două aspecte foarte importante ale Paştelui: intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim, ca simbol al învierii viitoare şi memoria pătimirii sale care va elibera omenirea de păcat şi de moarte. Aceasta este singura duminică din an în care Biserica aminteşte pătimirea glorioasă a lui Isus.

Primul aspect, al intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim, este subliniat de Ritul introductiv de la sfânta Liturghie, care poate fi celebrat în 3 forme:

a) Forma solemnă (cu procesiune în afara bisericii);

b) Intrarea solemnă (în interiorul bisericii);

c) Intrarea obişnuită pentru sfânta Liturghie (în acest caz evenimentul intrării lui Isus în Ierusalim este evocat de antifona de la intrare - cântată sau citită).

Toţi evangheliştii scot în evidenţă această intrare solemnă a lui Isus în Cetatea Sfântă, aclamat de mulţimea evreilor ca Mesia - unsul lui Dumnezeu: Gloria, laus et honor tibi sit, Rex, Christe Redemptor. În timp ce capii Sinedriului se gândesc deja la uciderea lui Isus, în acele clipe bobul de grâu căzut în pământ începe să aducă rod: câţiva păgâni cer să îl vadă pe Isus. Acel mic grup de străini reprezintă nucleul Bisericii viitoare. Fiul Omului este glorificat: este recunoscut de restul Israelului şi de câţiva reprezentanţi ai popoarelor păgâne (cf. In 12,12-50).

Semnificaţia celebrării este scoasă în evidenţă de îndemnul iniţial propus de Liturghierul Roman, menit să-i introducă pe credincioşi în spiritul celebrării: "(...) să-l urmăm şi noi pe Domnul, pentru ca, împărtăşindu-ne, prin har, de crucea lui, să avem parte de înviere şi viaţă". Acestui îndemn i se alătură şi semnul exterior al procesiunii, care "are un caracter popular, de sărbătoare. Credincioşilor le place să păstreze în casele lor sau la locul le muncă ramurile de măslin sau de alte plante care au fost binecuvântate şi purtate în procesiune. De aceea ei trebuie să fie instruiţi cu privire la semnificaţia celebrării, pentru a-i înţelege sensul" (Directoriul despre pietatea populară şi Liturgie, nr. 139).

Textele biblice de la sfânta Liturghie ne conduc într-o atmosferă de reflecţie, care este străbătută de strigătul aceluia care este primit în Ierusalim în mod triumfal: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?" (Ps 21,20). Sfântul Paul ne invită la interiorizare, prezentându-ne în a doua lectură adevărata faţă a Regelui care a trezit entuziasmul nostru. El nu este în căutarea aclamaţiilor omeneşti, nici nu-şi scoate în evidenţă superioritatea şi puterea (cf. Fil 2,6-8). Apostolul ne invită să avem aceeaşi atitudine cu a lui Isus (cf. Fil 2,5), aceleaşi sentimente de umilinţă, de generozitate, atunci când ne jertfim din iubire. Încet-încet gloria pe care o cântau copiii evreilor se stinge, soarele se ascunde în spatele norilor iar noi suntem chemaţi să-l contemplăm pe Regele Cristos în misterul umilirii sale.

Citirea Patimii ne ajută să parcurgem alături de Isus toate etapele drumului crucii. Tuturor celor care i-au oferit lui Isus numai momente amare, el le dăruieşte rodul dulce al pătimirii sale: trupul său ca hrană şi sângele său ca băutură mântuitoare. Şi în timp ce ne apropiem de masa sfântă, răsună în urechile noastre forţa glasului lui Isus care se pregăteşte să adere la voinţa Tatălui: "Tată, dacă nu este posibil să treacă acest potir fără să-l beau, să se facă voinţa ta"!

Lunea sfântă. Liturgia acestei zile ne conduce în afara cetăţii Ierusalimului, care fierbea în urma evenimentelor din ziua precedentă. Suntem în Betania, într-o atmosferă calmă, în casa prietenilor lui Isus: Marta, Maria şi Lazăr. Isus, pentru ultima oară, îşi caută aici odihna. Aici descoperim încă o dată bogăţia sensibilităţii umane de care este în stare Isus. Cu câteva zile înainte de ultima cină, Isus participă la acest banchet "de adio" care este oferit de prietenii săi. Nobleţea gazdelor devine concretă în gestul Mariei, un gest pe care Isus l-a permis şi altei femei, în timpul unui ospăţ în casa lui Simon, fariseul (cf. Lc 7,36-50). Acest gest, acum ca şi atunci, provoacă reacţii adverse (In 12,4-6). Maria face acest gest din iubire, ca şi cum ar fi cunoscut în detaliu ceea ce-l aştepta pe Învăţător. Această femeie ştie cât de importantă este prezenţa lui Isus între oameni. Ceea ce pentru Iuda înseamnă prea mult, pentru ea înseamnă prea puţin: parfumul vărsat vrea să însemne dăruirea de sine pe care ea din toată inima o oferă în schimb Domnului, care merge la moarte pentru ea, pentru noi toţi.

Marţea sfântă. Dramatismul situaţiilor este din ce în ce mai mare. Liturgia acestei zile ne prezintă apropierea ceasului în care, într-o absolută singurătate, Isus va duce la împlinire jertfa sa mântuitoare. Antifona de la intrare pune în gura lui Isus cuvintele psalmistului: "Nu mă lăsa, Doamne, pradă duşmanilor mei, căci s-au ridicat împotriva mea martori mincinoşi, iar nelegiuirea s-a amăgit pe sine"! (cf. Ps 26,12). Nu putem rămâne alături de cei care stau şi privesc, de la distanţă, de ruşine, sau de frică, suntem îndemnaţi să înaintăm, să luăm parte activă la evenimentele care vor urma... Dar nu ne descurajăm, oare, atunci când vedem că apostoli precum Petru nu au fost fideli...? Slăbiciunea omenească ne surprinde tocmai atunci când ni se pare că suntem siguri pe noi înşine. Dar Evanghelia de astăzi ne învaţă că o cădere, dacă este urmată de acceptarea umilă a propriilor limite, poate face parte din misterul crucii. "Îţi vei da viaţa pentru mine...?" O întrebare care ne însoţeşte şi care face să curgă de atâtea ori şi din ochii noştri lacrimile amare care au curs din ochii apostolului Petru după tripla trădare. "Lacrimile care spală vina sunt bune. Plâng cei ce se simt priviţi de Isus. Petru l-a trădat o dată şi nu a plâns, pentru că Isus nu-l privise. L-a trădat a doua oară, şi iarăşi nu a plâns, pentru că Domnul nu-şi întorsese încă faţa către el. L-a trădat a treia oară: Isus l-a privit şi el a plâns amar. Priveşte-ne, Doamne, astfel încât să ştim să ne plângem păcatele"! (Sf. Ambroziu, Comentariu la Luca, X, 86-92).

Miercurea sfântă. Expresia care ne mişcă cel mai mult în Săptămâna Sfântă este aceasta: "ascultător până la moarte". Ea este cântată de antifona introductivă de la sfânta Liturghie (cf. Fil 2,10-11), anticipând tema contemplativă a Triduum-ului sacru. Prima lectură (Is 50,4-9) oferă privirilor noastre o altă figură: cea a Slujitorului lui Iahve, care îşi deschide docil urechea pentru a asculta de voinţa Tatălui. Nu opune rezistenţă, nu se dă înapoi în faţa morţii. Este, de fapt, ceea ce trăieşte Isus, aşezat la masă cu ucenicii săi. Este ceasul în care, după legea ebraică, se celebrează cina pascală, dar este şi "ceasul" lui Isus, ceasul despre care a vorbit deja la nunta din Cana (In 2,4), acel ceas încărcat de atâtea presentimente... "Unul dintre voi mă va vinde..." (Mt 26,21). Prezenţa lui Iuda în preajma lui Isus nu s-a consumat toată în seara aceea. Ea se perpetuează şi va rămâne astfel până la sfârşitul secolelor. Isus continuă să se ofere în mod gratuit, să se dăruiască mâinilor noastre, care nu sunt totdeauna curate. În iubirea sa nemărginită nu ezită să se ofere pe sine. Dăruindu-se pe sine, el ne salvează.

Joia sfântă. Liturghia Crismei evidenţiază climatul unei adevărate sărbători a Preoţiei ministeriale şi îndreaptă toată atenţia către Cristos, al cărui nume înseamnă "consacrat prin ungere" (cf. Lc 4,18; Fap 10,38; Ev 1,9). La ungerea cu Duhul Sfânt, primită de Isus la întrupare şi în teofania din ziua Botezului în Iordan, participă toţi membri Bisericii prin intermediul Botezului şi al Mirului. La ungerea spirituală a lui Cristos - preot, profet şi rege - face apel şi epicleza solemnă a ritului de consacrare a episcopului, a preoţilor şi a diaconilor în slujba poporului lui Dumnezeu, din mijlocul căruia ei sunt aleşi şi pentru care sunt constituiţi ca miniştri. Sfânta Liturghie a Crismei este ca o epifanie a Bisericii, trupul lui Cristos, structurată în mod organic, care în diferitele slujiri şi carisme exprimă darurile nupţiale pe care Cristos i le face miresei sale, călătoare pe acest pământ (cf. Ef 5,27). Reînnoirea făgăduinţelor preoţeşti vine să completeze cadrul celebrării care se deschide cu aceste cuvinte: "Isus Cristos ne-a făcut împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său: lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor. Amin" (Ap 1,6).

Ritul binecuvântării uleiurilor, din cadrul celebrării euharistice, subliniază şi el misterul Bisericii ca sacrament al lui Cristos, care sfinţeşte orice realitate şi situaţie de viaţă. Iată de ce, împreună cu uleiul crismei (folosit la Botez, la Mir şi la Preoţie), este binecuvântat şi uleiul catecumenilor şi uleiul bolnavilor.

Liturghia Cinei Domnului ne introduce deja în celebrarea Triduum-ului pascal, în care Biserica celebrează cele mai mari taine ale răscumpărării noastre, comemorându-l pe Domnul cel răstignit, înmormântat şi înviat, prin celebrări speciale. Culoarea hainelor liturgice se schimbă de la violet la alb, iar florile care împodobesc altarele bisericilor, sunetul orgii, al clopotelor şi imnul Gloria exprimă bucuria unei celebrări familiale. Participăm la un moment solemn: prin instituirea sfintei Euharistii, Cristos se leagă pe veci de Biserica sa. Lecturile sfinte ne prezintă Paştele vechii alianţe (Ex 12,1-8.11-14) şi noii alianţe (1Cor 11,23-26) şi scot în evidenţă legătura dintre cele două. Nu ne-am adunat pentru o cină oarecare, ci pentru a intra într-o comuniune de viaţă cu Domnul şi între noi, mâncând din acea unică pâine şi bând din acel unic potir pe care Cristos, "în noaptea în care a fost vândut", l-a instituit ca legământ nou între Dumnezeu şi oameni. Gestul spălării picioarelor este împlinit de Isus cu mişcări calme, solemne. O scenă mişcătoare... Isus se oferă cu totul. Se oferă ca model de slujire, ca o icoană a iubirii. Iubirea dumnezeiască s-a aplecat pentru a spăla mizeria sufletului nostru, s-a încins cu umilinţă, s-a despuiat de mărirea sa, s-a făcut slujitor la picioarele noastre. Tocmai în această înjosire Isus îşi arată demnitatea sa, puterea sa, frumuseţea sa. Făcându-se slujitorul nostru, el devine Mântuitorul nostru şi Domnul nostru. Cele trei rugăciuni prezidenţiale subliniază dimensiunea nupţială şi sacrificală a banchetului euharistic, caracterul său de "memorial" al jertfei lui Cristos. Ubi caritas et amor, Deus ibi est. Prezentarea darurilor este însoţită de acest cântec foarte vechi, specific agapelor creştine şi atât de bogat în conţinut. În această seară sfântă nu mai este loc pentru neînţelegeri, pentru invidii, pentru egoism. Ne pregătim să participăm la această cină în pace cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri. A sosit ceasul... Este ceasul celei mai mari dovezi de iubire din partea lui, este ceasul celei mai cumplite arestări: Dumnezeu se dă în mâinile oamenilor. La terminarea sfintei Liturghii, sfânta Taină este dusă în procesiune prin biserică, către un loc special pregătit în biserică sau într-o capelă împodobită în mod corespunzător. "Pietatea populară este foarte sensibilă la adoraţia cu Preasfântul Sacrament, care urmează celebrării Liturghiei In Cena Domini din Joia Sfântă. Datorită unui proces istoric, ale cărui etape nu au fost încă clarificate, locul în care se aşază preasfântul Sacrament este considerat ca sfântul mormânt; credincioşii mergeau în faţa acestui loc pentru a-l venera pe Isus care după coborârea de pe cruce a fost aşezat în mormânt, unde a rămas circa 40 de ore. Credincioşii trebuie să fie conştientizaţi cu privire la sensul mutării preasfântului Sacrament: să fie făcută cu solemnitate şi să aibă ca principal scop păstrarea trupului Domnului pentru împărtăşirea credincioşilor la acţiunea liturgică din Vinerea Sfântă şi ca Viatic pentru bolnavi. Este o invitaţie la adoraţia, în tăcere şi de lungă durată, a preasfântului Sacrament instituit în această zi" (Directoriul despre pietatea populară şi Liturgie, nr. 141).

Vinerea Sfântă. Nu este considerată de liturgie ca o zi de doliu, de bocet, ci o zi în care toţi creştinii sunt chemaţi să contemple cu iubire jertfa sângeroasă a lui Isus, izvorul mântuirii noastre. Biserica nu face o înmormântare, ci celebrează moartea victorioasă a Domnului. De aceea se vorbeşte despre "fericita" şi "glorioasa" pătimire. Biserica, după o tradiţie străveche, nu celebrează sfânta Liturghie; elementul fundamental al liturgiei acestei zile este proclamarea cuvântului lui Dumnezeu. Celebrarea cuprinde 3 părţi:

a) Liturgia cuvântului cu trei lecturi (Is 52,13-15; 53,1-12; Evr 4,14-16; 5,7-9; In 18,19); această parte se încheie cu solemna rugăciune a credincioşilor;

b) Adorarea sfintei cruci;

c) Sfânta Împărtăşanie. Neavând loc celebrarea sfintei Liturghii, altarul este dezgolit: fără cruce, fără sfeşnice şi fără faţa de altar.

Ca un semn exterior de participare interioară la jertfa lui Cristos, "pentru ca şi viaţa lui Isus să fie manifestată în trupul nostru muritor" (2Cor 4,11) şi ca semn că au venit "zilele în care mirele a fost luat de la noi" (cf. Lc 5,33-35), în această zi trebuie observat postul şi abstinenţa.

Sâmbăta sfântă. În această zi Biserica "rămâne lângă mormântul Domnului, în rugăciune şi post, meditând pătimirea şi moartea lui, precum şi coborârea lui la cei din iad, şi aşteptând învierea lui" (Liturghierul Roman, p. 349). Este o zi plină de o tăcere meditativă, fără prea multă "mişcare", o zi parcă suspendată, imobilă. Este o zi "aliturgică", în care nu se celebrează sfânta Liturghie. Credincioşii sunt chemaţi la celebrarea Liturgiei Orelor, la rugăciune şi meditaţie, în faţa mormântului lui Isus. Misterul lui Cristos înmormântat este o invitaţie pentru noi de "a iubi viaţa ascunsă cu el în Dumnezeu" (Col 3,3). Aşa cum în ziua precedentă Biserica s-a adunat în jurul lui Isus pentru a-i asculta geamătul şi ultimele cuvinte de pe cruce, tot astfel, astăzi Biserica se reuneşte pentru a asculta tăcerea care învăluie mormântul lui Isus şi pentru a aştepta cu speranţă învierea sa.

Adoramus te, Christe et benedicimus tibi,
quia per sanctam crucem tuam redemisti mundum!

Pr. Eduard Soare
www.itrc.ro

lecturi: 22.