Probleme pentru aplicarea Tratatului de la Lisabona

Interviu luat lui Giorgio Salina, preşedinte al Asociaţiei pentru Fundaţia Europa

de Antonio Gaspari

Cu toate că Uniunea europeană a aprobat Tratatul de la Lisabona, mai rămân încă îndoieli cu privire la aplicarea lui efectivă.

Criticile nu se referă numai la câteva puncte specifice şi se lărgesc atunci când indicaţiile din Tratat sunt în contrast cu legislaţiile naţionale.

În această privinţă a fost publicată o sentinţă recentă a Curţii Supreme germane, care încearcă să răspundă la întrebarea "dacă Tratatul este conform cu Constituţia germană".

Pentru a înţelege care este situaţia şi dacă sunt sau nu judicioase, agenţia Zenit l-a intervievat pe Giorgio Salina, preşedintele Asociaţiei pentru Fundaţia Europa şi preşedinte al Paneuropa Italia.

De puţin timp în Uniunea europeană (UE) este în vigoare Tratatul de la Lisabona. Cum s-a ajuns la acest acord?

Salina: La 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, cunoscut şi ca Tratat de reformă, redactat pentru a înlocui Constituţia europeană respinsă de 'nu'-ul referendumurilor francez şi olandez din anul 2005.

Înţelegerea a venit după doi ani, definiţi "perioadă de reflecţie", şi a fost precedată de Declaraţia de la Berlin din 25 martie 2007, cu ocazia celor 50 de ani ai Europei unite, în care se exprima voinţa de a rezolva problema în câteva luni, cu scopul de a permite intrarea în vigoare a unui nou tratat în anul 2009, anul alegerilor noului Parlament european.

Textul adoptat, care se referă la funcţionarea Instituţiilor, este caracterizat de două direcţii programatice: prima, o direcţie pe care am putea s-o definim "liberistă", nu tutelează greutăţile, deci comportă un deficit de socialitate şi solidaritate; a doua, suprimarea simbolurilor (drapel, imn, sărbători etc.), adică a tot ceea ce poate să evoce "super statul". Decizie ulterior nerespectată, mai ales pentru drapel, dar şi pentru imn.

Scopul principal al acestui document este revizuirea principiilor şi metodologiilor de funcţionare a Uniunii; de exemplu, criteriile şi metodele pentru a asuma deciziile, reducând aproape total necesitatea unanimităţii, şi lărgind gama de argumente pentru care este suficientă "majoritatea calificată". Prin urmare actualizează regulile pentru funcţionare pentru 27 de membri, destinate să fie şi mai multe în viitor, reguli care aveau alte valenţe atunci când Europa era la 6, sau chiar la 14 ţări aderente.

Tratativele care au dus la formularea definitivă a fost foarte laborioase şi complexe: aşa cum se ştie în acest Tratat se modifică numeroase articole ale Tratatului de la Maastricht şi ale celui de la Nissa, cu numeroase excepţii, precizări şi criterii interpretative, într-o negociere în 27, adesea febrilă pentru că este efectuată în timpul summit-urilor.

Poate că nu toţi ştiu că după semnare, unui grup de jurişti şi constituţionalişti le-a trebuit 4 luni pentru a redacta o "versiune consolidată". Parte din aceste complicaţii sunt acordurile particulare cu unele state membre (Marea Britanie, Polonia, Irlanda şi Republica Cehă) care, din diferite motive, au obţinut derogări, trecute sub termenul "drop aut". Toate derogările se referă în mod esenţial la Carta drepturilor fundamentale, pe care Tratatul le înglobează, făcând-o obligatorie.

Drop aut al primelor trei state citate mai sus comportă că ceea ce este prevăzut de Cartă şi respectiva jurisprudenţă se vor aplica numai dacă nu sunt în contrast cu legislaţia în vigoare din respectivele ţări.

Cum de există aceste poziţii critice faţă de Carta europeană a drepturilor fundamentale?

Salina: Carta drepturilor fundamentale este un document ambiguu, care conţine totul şi contrariul a tot, lăsând margini absurde discreţionalităţii interpretative. Un exemplu pentru toate: articolul nr. 9 - Dreptul de a se căsători şi de a constitui o familie - afirmă "dreptul de a se căsători şi de a constitui o familie sunt garantate conform legilor naţionale care disciplinează exercitarea lui".

Cred că orice îşi dă seama de tot ceea ce poate deduce din această formulare a celor două drepturi independente şi separate!

La asta trebuie adăugată tentativa Parlamentului, dar şi a Comisiei executive, de a legifera în mod fraudulos prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie, pe baza principiului de uniformitate de tratament în fiecare ţară în care un cetăţean european decide să se transfere: asta pentru a ocoli competenţele recunoscute statelor membre de tratatele în vigoare, în diferite materii: dreptul de familie, educaţie, etc.

Cu privire la aceste teme a existat şi o sentinţă a Curţii Constituţionale germane?

Salina: Cu privire la Documentul în analiză şi cu privire la practicile legate care se instaurează se inserează sentinţa Curţii Supreme germane, căreia i s-a pus întrebarea: Tratatul este conform cu Constituţia germană? Unii comentatori consideră că părerea a fost redactată de profesori momentan judecători, şi de aceea este o părere în mod pozitiv "exorbitantă"; de fapt sentinţa, confirmând conformitatea Tratatului cu Legea fundamentală, nu se opreşte aici, ci introduce o serie de elemente de precauţie care cuprind de la Tratatul de la Maastricht până la competenţele Curţii de Justiţie europene.

Documentele citate, afirmă Curtea Supremă germană, nu descriu un stat federal şi de aceea o asemenea trecere, care poate să fie exprimată în Text, ar trebui să fie obiect de referendum: fiind vorba de transfer de suveranitate trebuie să se pronunţe cel care o deţine, adică poporul, şi în afară de asta afirmă că alte Parlamente naţionale, după ce au ascultat părerea respectivelor Curţi Constituţionale, ar putea să se pronunţe în mod asemănător. Deci aparţin UE numai competenţele atribuite de Tratatul în vigoare; alte materii care nu sunt descrise clar de competenţa UE, nu vor trebui luate în considerare pentru că sunt prea legate cu identitatea naţională: familie, limbă, preocupare, asistenţă socială, istorie şi tradiţii, discriminări cu privire la credinţă şi religii, folosirea forţei, toate acestea trebuie să rămână de competenţă naţională.

Sentinţa Curţii Constituţionale germane este fără îndoială de importanţă deosebită; precauţiile introduse pot fi recapitulate astfel:

- unele prescrieri care presupun existenţa unui stat federal nu sunt realizabile fără o ratificare ulterioară prin referendum;

- deciziile referitoare la Carta drepturilor fundamentale şi la respectivele jurisprudenţe sunt aplicabile în Germania numai dacă nu sunt în contrast cu Legea fundamentală şi legislaţia în vigoare. Fac parte din această prescripţie nu numai jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg, ci şi jurisprudenţa Curţii europene de la Strasbourg, pentru fiecare şi oricare "sentinţă declarativă";

Care sunt cele mai previzibile consecinţe practice imediat?

Salina: În afară de eventuale sentinţe, repet, în mod fraudulos referitoare la dreptul de familie, la instruire, la discriminare sau nediscriminare faţă de religii, în cazul în care Curtea de Justiţie de la Luxembourg ar relua de exemplu pronunţările Curţii europene a drepturilor umane de la Strasbourg (care nu se află la UE, ci la Consiliul Europei: 47 de state de la Atlantic la Urali), cu privire la prezenţa crucifixului în locurile publice, aşa cum se întâmplă, în afară de a zădărnici recursul prezentat, noi italienii suntem obligaţi să realizăm sentinţa, în schimb ţările care au stabilit printr-un pact drop aut şi Germania nu sunt obligate.

Cancelarul german, doamna Angela Merkel, europeistă convinsă, care în timpul semestrului de preşedinţie germană a dat o contribuţie decisivă acordului cu privire la Tratatul de la Lisabona, angajându-se pentru ca toţi să-l ratifice, l-a semnat numai după pronunţarea Curţii constituţionale, desigur receptată în formulă de adeziune.

Şi noi ce aşteptăm ca să studiem şi să realizăm măsurile necesare pentru a nu trebui să fim constrânşi aşa cum suntem acum să aplicăm sentinţe proaste care uzurpă în mod arbitrar "suveranitatea" noastră, dincolo de ceea ce prevăd Tratatele? Aceste consecinţe erau cunoscute încă de la început, însă din păcate guvernele noastre şi parlamentarii noştri le-au ignorat: şi acum?

(După Zenit, 23 februarie 2010)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.