Ad perpetuam rei memoriam: ep. Anton Durcovici

Comemorăm anul acesta 60 de ani de la arestarea episcopului Anton Durcovici şi 58 de ani de la moartea sa ca martir în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei, momente de mare încărcătură spirituală şi emoţională pentru Biserica noastră locală.

Am fost, de altfel, martori după anul 1990 la preocupările constante ale Preasfinţitului Petru Gherghel privind recuperarea integrală a memoriei istorice a vrednicului său predecesor, din dorinţa de a o oferi spre cinstire şi veneraţie generaţiilor prezente şi viitoare. Am consemnat, de asemenea, în aceeaşi perioadă, momente ale pietăţii populare, alături de manifestări cultural-spirituale care au avut în centru personalitatea de excepţie a episcopului martir Anton Durcovici, după ce în perioada comunistă aceste informaţii au fost ascunse cu mare grijă spre a fi date uitării. Toate aceste iniţiative de recuperare istorică au culminat cu finalizarea dosarului de beatificare a episcopului Anton Durcovici, dosar aflat de aproape un deceniu la Congregaţia pentru Sfinţi a Sfântului Scaun.

În fine, se cuvine menţionat faptul că, în anul 2001, Preasfinţitul Petru Gherghel a inaugurat seria pelerinajelor diecezane anuale la fostul penitenciar, devenit "Memorialul victimelor comunismului", de la Sighetu Marmaţiei şi că, în ultimii ani, i-au fost dedicate episcopului Anton Durcovici numeroase articole, studii şi volume de referinţă, toate subsumate aceluiaşi scop, şi anume de a face cunoscută opiniei publice mărturia de credinţă a celui care la mijlocul secolului trecut a reprezentat simbolul unităţii Bisericii Catolice din România şi al rezistenţei anticomuniste prin credinţă. Vom prezenta în continuare cele mai recente rezultate ale cercetărilor istorice privind persecuţia la care a fost supus episcopul Anton Durcovici.

În ceea ce priveşte contextul arestării sale, este cunoscut faptul că, la 16 mai 1949, într-o şedinţă a liderilor Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej a atacat în mod virulent Sfântul Scaun şi episcopii catolici rămaşi nearestaţi până la acea dată, adresând totodată şefilor Securităţii îndemnul de a pune la cale "izolarea vârfurilor clerului catolic de restul preoţilor şi de credincioşi", deoarece rezistenţa Bisericii Catolice era atribuită episcopilor. Ordinul lui Dej era, de altfel, explicit: "Va trebui să luăm măsuri tari şi să arestăm câţiva capi". În acest context politic, la 21 iunie 1949 a fost arestat episcopul de Alba Iulia, Marton Aron, iar la 26 iunie acelaşi an episcopul de Iaşi, Anton Durcovici.

Aflat în închisoare, episcopul i-a păstrat mereu în amintire pe credincioşii din dieceza sa, precum şi speranţa revenirii acasă, în libertate, în dieceza care îi fusese încredinţată spre păstorire de papa Pius al XII-lea. Comuniştii aveau însă alte planuri, astfel încât episcopul a murit prin înfometare la 10 decembrie 1951. Timp de mulţi ani credincioşii şi preoţii nu au ştiut nimic despre soarta tragică a episcopului, iar ordinarii substituţi de Iaşi şi Bucureşti, preoţii Petru Pleşca şi Stanislau Traian Jovanelli, au solicitat printr-un memoriu înaintat Ministerului Cultelor eliberarea acestuia. Orice speranţă s-a stins însă în anul 1955, când vestea morţii sale s-a răspândit în ambele dieceze, prin intermediul preotului Rafael Friedrich, eliberat de la acelaşi penitenciar. Alţi cinci deţinuţi politici au povestit apoi despre condiţiile inumane în care şi-a trăit ultimele zile la Sighet episcopul Durcovici: ep. Ioan Ploscaru, card. Alexandru Todea, pr. Gheorghe Patraşcu, pr. Otto Fahrenkopf şi pr. Daniel Micloş Berinde, ultimului revenindu-i sarcina, conform propriei mărturii, de a-l îngropa pe episcop într-un loc secret din cimitirul orăşenesc.

Despre viaţa pătrunsă de sfinţenie şi moartea ca martir a episcopului Anton Durcovici s-a discutat mereu, cu discreţia impusă de regimul totalitar, în mare măsură din cauza interdicţiei instituite tacit. De exemplu, în anul 1973, episcopul Ioan Duma mărturisea unui grup de preoţi că sosise momentul să fie colectate dovezi şi mărturii privind virtuţilor eroice de care dăduse dovadă episcopul martir Anton Durcovici, care să stea la baza dosarului de beatificare, iar, în anul 1979, Mons. Francisc Augustin şi Mons. Petru Gherghel au lansat propunerea identificării osemintelor episcopului martir şi depunerii acestora în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi. Autorităţile au refuzat aprobările, după cum era de aşteptat. Apoi, la începutul anilor '80, preotul Johann Florian Müller a lansat în Germania o amplă acţiune de strângere de mărturii orale şi documentare, cu acelaşi scop al pregătirii dosarului de beatificare.

Deşi nu s-a aflat la conducerea Diecezei de Iaşi decât o scurtă perioadă - puţin peste un an - episcopul Anton Durcovici a devenit personalitatea istorică cea mai populară şi, mai recent, cea mai intens mediatizată din întreaga istorie a Bisericii noastre locale, dovadă a faptului că opinia publică romano-catolică a fost profund marcată atât de viaţa sa trăită în comuniune deplină cu Dumnezeu şi Biserica, cât şi de sacrificiul suprem cu care el a înnobilat şi a întărit Biserica noastră.

Dr. Dănuţ Doboş

lecturi: 63.