Iaşi (Parohia "Sf. Tereza): Hram sub privirile sfinţilor

Patru noi statui - reprezentând Inima lui Isus, sfânta Fecioară Maria, Regină, sfântul Iosif şi pe sfântul Anton de Padova - au vegheat cu privirile lor sărbătoarea hramului comunităţii catolice din Parohia "Sfânta Tereza a Pruncului Isus" din Iaşi, reunită, duminică, 11 octombrie 2009, în biserica parohială recent renovată şi redecorată, pentru celebrarea sfintei Liturghii, care a fost prezidată de PS Aurel Percă, episcopul auxiliar al Diecezei de Iaşi, alături de care au concelebrat pr. Anton Farcaş, parohul actual, pr. Pavel Chelaru, parohul anterior, şi alţi preoţi din Iaşi şi localităţile învecinate, într-o biserică plină de credincioşi.

Sărbătoarea hramului a început cu o procesiune din casa parohială către biserică, procesiune coordonată de cei doi vicari ai parohiei: pr. Felix-Marius Roca şi pr. Eduard Patraşcu.

Lecturile şi psalmul responsorial au fost citite de trei credincioşi, iar evanghelia a fost proclamată de pr. Wilhelm Dancă, rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic "Sf. Iosif" din Iaşi. Cuvântul de învăţătură de la predică a fost rostit de pr. Iulian-Eugen Kropp, paroh la Târgu Frumos.

Un tânăr şi o tânără au prezentat lui Dumnezeu invocările în cadrul rugăciunii credincioşilor.

Înainte de a începe momentul ofertoriului propriu-zis, o tânără de origine rromă a oferit două buchete de flori la baza amvonului, lângă noul tablou înrămat, dedicat Anului Sfintei Preoţii, cu figura sfântului preot Ioan Maria Vianney, care trona în biserică.

La ofertoriu, copii, tineri şi adulţi din cadrul comunităţii parohiale au oferit lui Dumnezeu, prin mâinile episcopului Aurel Percă, mai multe daruri: pâine şi vin, fructe, un glob pământesc, o biblie, şi flori. A impresionat, în cadrul procesiunii de la ofertoriu, prezenţa unei fetiţe, îmbrăcată asemenea sfintei Tereza, care a venit spre episcop ţinând în mâini un buchet de flori şi un crucifix, pe care episcopul le-a depus direct pe altar, unde au rămas până la încheierea celebrării euharistice.

Corul parohiei a încântat audienţa cu o misă compusă de Alban Lipp, pentru care s-au pregătit de mai multe săptămâni.

Printre credincioşii din bănci, puteau fi văzute surori de la Căminul de bătrâni "Sf. Iosif" din Iaşi, al Congregaţiei "Fiicele Sfintei Maria a Divinei Providenţe" (unde celebrează pr. vicar Felix-Marius Roca), alte surori din congregaţiile "Slujitoarele Duhului Sfânt", "Slujitoarele lui Cristos, marele Preot" şi "Maria Bambina", precum şi sr. Maria Teresa Candian, superioara generală a Institutului Secular "Sfânta Tereza a Pruncului Isus".

În cuvântul de încheiere, pr. paroh Anton Farcaş a subliniat că, deşi trecem ne aflăm într-o perioadă de mare criză pentru toţi, a riscat să facă aceste lucrări din două motive. Mulţumind episcopului Aurel Percă pentru prezenţa în mijlocul credincioşilor din comunitatea parohială "Sfânta Tereza", parohul a mulţumit totodată ambilor episcopi pentru grija pe care au avut-o ca în această parte a oraşului să fie o parohie cu biserică şi casă parohială proprie. Părintele Farcaş a mărturisit că s-a simţit obligat ca acest mare dar să fie întreţinut şi înfrumuseţat. O altă motivaţie pentru realizarea acestor lucrări la biserică a fost recunoştinţa pentru munca pe care au desfăşurat-o predecesorii săi, pr. Isidor Iacovici şi apoi pr. Pavel Chelaru, de asemenea părintele paroh Anton Farcaş spunând că s-a simţit obligat să continue munca pe care ei au început-o, de a termină şi finisa lucrările din biserică şi din curtea bisericii.

Apoi, părintele paroh a scos în evidenţă faptul că toţi ne-am simţit ca într-o mare familie, pentru că a fost prezent ep. Aurel, care, de altfel, sfinţise, în ziua de 15 septembrie 2009, grota de lângă biserică şi statuia dedicată papei Ioan Paul al II-lea, amplasată în faţa casei parohiale. Sărbătoarea a fost amplificată şi de prezenţa preoţilor din oraş şi din parohiile vecine.

Episcopul Aurel Percă a rostit formulele de sfinţire şi binecuvântare a noilor statui din biserică. Excelenţa sa i-a felicitat pe credincioşi pentru realizările lor deosebite - renovarea interioară a bisericii, montarea statuilor şi a noului ansamblu Calea crucii, încurajându-i în "întreţinerea flăcării" credinţei cu bucurie în Domnul. Statuile, reprezentând Inima lui Isus (1,60 m), pe sfânta Fecioară Maria, Regină (1,60 m), pe sfântul Iosif (1,20 m) şi pe sfântul Anton de Padova (1,20 m), sunt concretizarea donaţiilor unor familii din parohie.

Noile staţiuni care alcătuiesc Calea crucii sunt tot din donaţii. Tablourile, în relief, montate pe rame din lemn, au înscrise şi numele persoanelor care au contribuit prin donaţii la realizarea fiecărei staţiuni. Noul ansamblu Calea crucii va fi binecuvântat la începutul Postului Mare din anul 2010.

După încheierea Liturghiei, în urma preoţilor au ieşit din biserică şi majoritatea credincioşilor, îndreptându-se către casele lor, unde urmau să continue sărbătoarea hramului şi în cadrul familiilor.

În biserică însă, în faţa noilor statui, au rămas şi câţiva credincioşi, îngenuncheaţi în rugăciune tăcută. Razele soarelui treceau prin ferestrele bisericii, luminau statuile, revărsându-se apoi asupra credincioşilor care se rugau, parcă aducându-le o fărâmă din frumuseţea cerului de unde Tereza a promis că va revărsa asupra oamenilor o ploaie de trandafiri...

Ovidiu Bişog

* * *

Mai multe imagini de la acest eveniment puteţi vedea în Albumul foto: 10 octombrie: Iaşi (Parohia "Sf. Tereza"): Hram sub privirile sfinţilor

* * *

Predica rostită de pr. Iulian-Eugen Kropp

"Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai descoperit celor mici misterele împărăţiei tale"

"Sfinţii se nasc pe pământ şi nu cad din cer"

Şi totul a început la 2 ianuarie 1873 în localitatea Alençon din Franţa, când se năştea Tereza, al nouălea copil al soţilor Ludovic Martin şi Zelia Guérin. Ludovic era ceasornicar-bijutier în orăşelul Alençon, iar Zelia era lucrătoare într-un atelier de dantele. S-au căsătorit la o vârstă mai înaintată. A fost o familie binecuvântată, chiar dacă a îndurat multe încercări. Isus Cristos a spus: "Pomul bun face roade bune" (Mt 7,17). Anul trecut şi părinţii sfintei Tereza Ludovic şi Zelia Martin au fost beatificaţi, fiind astfel ridicaţi la cinstea altarelor, alături de fiica lor, sfânta Tereza, pe care noi o comemorăm astăzi.

Dar cine este sfânta Tereza? Cine este Terezina, aşa cum o numesc italienii, sau Mica Floare, cum le place englezilor să o alinte, sau Tereza cea Mică, aşa cum îi spunem noi? O sfântă foarte cunoscută, dar oare este ea bine cunoscută? Când i se pronunţă numele ne vine în minte următoarea imagine: "O faţă cu trăsături gingaşe, un surâs dulce, un crucifix încărcat cu trandafiri şi strâns la piept...". Acesta este portretul pictat de sora sa Celina, portret răspândit în lumea întreagă în milioane de exemplare. A murit la vârsta de 24 de ani, la 30 septembrie 1897, la Lisieux în Franţa.

Papa Pius al XI-lea, care o numea "cea mai mare sfântă a timpurilor moderne", a beatificat-o în anul 1923, apoi canonizat-o în anul 1925, iar în anul 1927 a declarat-o "patroană a misiunilor". La 30 septembrie 1999, papa Ioan Paul al II-lea a declarat-o pe sfânta Tereza a Pruncului Isus "învăţătoare a Bisericii": pentru o singură carte pe care a scris-o din porunca superioarei sale şi care este autobiografia sa, Istoria unui suflet, în care dă mărturie despre sfinţenia ei într-un incomparabil limbaj de umilinţă, de tărie, de iubire şi încredere în Dumnezeu. "Nu cunosc altceva decât iubirea!" şi această cale a iubirii a fost bătătorită din plin de paşii micii Tereza.

De mică, Tereza se ruga cu o expresie ce atrăgea atenţia celor din jur, iar la numai doi ani plângea pentru că din cauza ploii fusese ţinută "departe de Isus al ei", neputând merge la sfânta Liturghie. Mai târziu va scrie: "De la vârsta de trei ani nu am refuzat nimic lui Dumnezeu". Se hotărăşte să intre în mănăstire, la Carmel, unde erau deja două din surorile sale. Răspunde acestei vocaţii cu toată dăruirea: are curajul de a se duce la Roma împreună cu tatăl ei pentru a-i cere papei Leon al XIII-lea permisiunea de a intra în mănăstire la 15 ani, permisiune care îi fusese refuzată în Franţa.

După şase luni, este călugăriţă carmelită şi îşi ia numele de Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe. A îndurat multe suferinţe. Tatăl, pe care îl iubea atât de mult, îşi pierde luciditatea. În mănăstire programul este dur, iar surorile nu erau întotdeauna înţelegătoare. Suporta să fie neglijată, tratată cu asprime, suferea boli, îşi impune mortificaţii, într-un cuvânt se oferea pentru a mântui sufletele şi mai ales se ruga pentru misionari. Viaţa ei în Carmel, deşi a durat numai nouă ani, a fost o viaţă ascunsă, alcătuită numai din iubire şi jertfă. L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima ei. L-a iubit la nebunie. Scria: "Vocaţia mea este iubirea! Mi-am aflat locul în Biserică: în inima Bisericii eu voi fi iubirea! Astfel voi fi totul".

Şi-a încheiat viaţa pământească la numai 24 de ani, la 30 septembrie 1897, la Lisieux, Franţa, în mănăstirea Carmel.

Trei sunt virtuţile pe care le descoperim azi la sfânta Tereza, pe care aş vrea să le medităm: simplitatea, umilinţa şi încrederea.

În mănăstirea Carmel, mica Tereza a avut două taine pe care le-a trăit: copilăria lui Isus (care cere atitudini de ascultare şi de abandon simplu şi intim) şi patima sa (care cere participare şi sacrificiu): astfel, ea cere să fie numită sora Tereza a lui Isus şi a Chipului Sfânt (a Sfintei Feţe).

Tereza a iubit cu o iubire de copil, după cuvintele evangheliei proclamate astăzi: "De nu vă veţi face asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu". Sfânta Tereza a realizat pe deplin în viaţa ei ambiţia ca să devină copil în mâinile lui Dumnezeu. Deci Tereza ia în serios taina copilăriei lui Isus. Rămânând mică, Tereza face un singur lucru: nu încetează să-l iubească pe Dumnezeu.

Într-o zi va explica astfel acest program spiritual: a rămâne copil în faţa lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte nimicnicia noastră; a aştepta totul de la bunul Dumnezeu precum un copil care aşteaptă totul de la tatăl său.

Aceasta este simplitatea Terezei.

Astăzi sfânta Tereza cea Mică ne conduce pe calea copilăriei spirituale, care nu are nimic de-a face cu o atitudine infantilă, ba dimpotrivă, corespunde întru totul cuvântului Mântuitorului din evanghelie: "Dacă nu veţi fi ca şi copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor". Această cale a copilăriei spirituale, trăită din iubire după exemplul sfintei Tereza, să fie pentru noi calea care să ne deschidă mereu iubirii Tatălui.

Unită de simplitate este umilinţa, adică acceptarea totală a voinţei divine. Tereza era mânată de impulsivitatea de a face multe lucruri, dar s-a umilit şi s-a realizat prin lucruri făcute cu corectitudine, fie la sacristie, fie în infirmerie.

Gândurile noastre se nasc din orgoliu, acelea ale lui Dumnezeu, din umilinţă; căile noastre sunt, în general, constituite din eforturile pe care le facem pentru a fi cât mai mari, acelea ale lui Dumnezeu se parcurg numai pentru a deveni cât mai mici. Aşa cum pentru a merge spre nord este necesar să luăm direcţia opusă sudului, la fel, pentru a merge pe căile lui Dumnezeu, trebuie să luăm direcţia opusă aceleia spre care ne împinge orgoliul nostru.

Tereza avea mari ambiţii: voia să fie contemplativă şi activă, apostol, doctor, misionar şi martir, şi scrie că o singură formă de martiriu îi părea puţin lucru şi de aceea le dorea toate la un loc... dar Domnul a ajutat-o să înţeleagă că există o singură cale pentru a-i fi pe plac: să devină umilă şi mică, iubind cu simplitatea, cu încrederea şi abandonarea unui copil faţă de tatăl de care se ştie iubit.

Astfel, ea a trăit în Biserică cel mai curat spirit evanghelic care aminteşte un adevăr esenţial: înainte de a-i da lui Dumnezeu ceva, trebuie mai întâi să primeşti. Noi avem tendinţa să privim întotdeauna la ceea ce dăm; Tereza a înţeles că Dumnezeu este iubirea gata întotdeauna să dea şi că tot ce avem şi tot ce suntem am primit de la el, este darul său. Cel care vrea să-şi pună propria generozitate înaintea iubirii milostive a lui Dumnezeu este un om mândru; cel care primeşte ceea ce Dumnezeu îi dă cu simplitatea unui copil ajunge la sfinţenie: e mulţumit să ştie că nu face nimic şi că primeşte totul de la Dumnezeu, că Dumnezeu face totul. Aceasta este o atitudine spirituală, este un dar al lui Dumnezeu, ceva cu totul deosebit de ceea ce numim pasivitate. Tereza a făcut din sine o ofertă eroică şi a trăit boala şi încercările spiritului cu energia şi forţa unui gigant: forţa lui Dumnezeu se manifesta în slăbiciunea ei, cea care se abandona cu încredere în braţele divine. Ea a reuşit, astfel, într-un mod miraculos, să transforme crucea în iubire, o cruce grea, dacă ţinem cont de faptul că ea însăşi la sfârşitul vieţii va spune că nu credea că este posibil să sufere atât de mult.

Şi îl iubea în mod dezinteresat. "Dacă prin imposibil, spunea ea, Dumnezeu nu mi-ar vedea faptele bune, eu nu m-aş întrista: aş vrea să-i fac plăcere lui Dumnezeu fără ca el să ştie, căci cunoscând fapta mea bună el e obligat să mi-o răsplătească..." - iată şi a treia virtute a Terezei: încrederea.

Toată viaţa ei nu a fost decât o continuă şi intensă iubire: o iubire totală, o iubire de copil, o iubire efectivă şi generoasă, o iubire cuceritoare, dar şi o iubire răstignită.

La Paris fuseseră asasinate în mod oribil două femei şi o fetiţă. Fusese arestat un italian, un anume Enrico Pranzini, în vârstă de treizeci de ani: un aventurier înalt, frumos, dispreţuitor. Pe durata întregului proces, negase că ar fi comis el crimele, iar ziarele îl defineau drept un ticălos crud, monstru josnic. Condamnat fiind la moarte, a refuzat orice pocăinţă şi orice alinare din partea Bisericii.

Tereza, aflând de acest fapt în luna iunie 1887, l-a ales drept păcătosul său: s-a rugat fără a simţi oboseală, a oferit sacrificii pentru convertirea lui.

"În străfundurile sufletului meu - spune ea - ştiam cu siguranţă că rugăciunea îmi va fi ascultată, iar pentru a-mi face curaj şi pentru a continua să mă rog pentru păcătoşi, i-am spus bunului Dumnezeu că sunt sigură că îl va ierta pe nenorocitul Pranzini, că voi continua să cred acest lucru chiar dacă el nu s-ar spovedi şi nu ar arăta nici un semn de pocăinţă, atât de mare îmi era încrederea în dragostea infinită a lui Isus; îi ceream doar «un semn» de pocăinţă pentru a mă consola".

În ziua următoare, a citit în ziar că Pranzini refuzase în mod nedemn orice preot, chiar şi pe scările ghilotinei, însă, în ultima clipă, smulsese brusc crucea pe care preotul i-o întinsese, sărutând-o cu entuziasm de două ori.

Tereza era în vârstă de paisprezece ani, l-a numit pe Pranzini primul fiu şi de atunci a hotărât să-l iubească pe Isus cu ardoare: cele două cuvinte - iubire şi suferinţă - erau pentru ea un tot indisolubil.

Să învăţăm această mare lecţie de încredere, de umilinţă, de bucurie, şi să o rugăm pe Tereza să ne ajute să mergem înainte asemenea ei în duhul de simplitate şi în umilinţa inimii. Atunci vom fi inundaţi ca şi ea de un fluviu de pace.

Toţi oamenii sunt chemaţi să primească în credinţă evanghelia care mântuieşte. Biserica este trimisă la toate popoarele, în toate ţinuturile şi culturile: "Mergeţi... şi predicaţi la toate popoarele, botezând în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să observe tot ceea ce v-am poruncit" (Mt 28,19-20). Aceste cuvinte, pronunţate de Cristos înainte de a se înălţa la cer, constituie esenţa mandatului misionar. Sfânta Tereza dorea cu ardoare să fie misionară, pentru a se dedica vestirii evangheliei şi ar fi vrut să-şi încoroneze propria mărturie cu supremul sacrificiu al martiriului. A susţinut munca apostolică a părinţilor misionari în Africa şi în China prin rugăciunea ei fierbinte. În acest elan de iubire pentru evanghelizare, Tereza avea un singur ideal, aşa cum ea însăşi a afirmat: "Ceea ce îi cerem este să lucrăm pentru slava sa şi să-l iubim şi să-l facem să fie iubit". Pentru aceasta va fi proclamată ca patroană a misiunilor.

Isus însuşi i-a arătat în ce mod ar fi putut să trăiască acea vocaţie: practicând cu plinătate porunca iubirii, susţinând cu forţa misterioasă a rugăciunii şi a comuniunii pe vestitorii evangheliei.

Sfânta Tereza de Lisieux nu a frecventat şcoli înalte, nu a urmat cursuri la nici o universitate. A murit la vârstă tânără, totuşi este onorată ca învăţător al Bisericii, chiar mai mult decât ar putea să o facă vreun "titlu academic", scriind numai o lucrare după cum am mai spus: Istoria unui suflet, aducând o lumină nouă asupra misterelor de credinţă, o înţelegere mai profundă a misterului lui Cristos.

Dintre "învăţătorii Bisericii", Tereza a Pruncului Isus este cea mai tânără, dar drumul său spiritual este atât de matur şi de curajos, intuiţiile de credinţă prezente în scrierile sale sunt atât de vaste şi profunde, încât merită un loc între marii maeştri spirituali, spunea papa Ioan Paul al II-lea când a declarat-o învăţătoare a Bisericii în anul 1999.

Drumul pe care ea l-a străbătut pentru a ajunge la acest ideal de viaţă nu este drumul marilor aventuri, ci este o cale la îndemâna tuturor, este "calea cea mică", calea încrederii şi a abandonării totale în harul lui Dumnezeu. Nu este o cale care să fie banalizată, ca fiind mai puţin angajatoare, ci este în realitate o cale exigentă, cum este întotdeauna evanghelia. Este calea pătrunsă de acel simţ al abandonului plin de încredere în braţele milostivirii divine, care face uşoară şi cel mai greu angajament al sufletului.

"Întotdeauna am rămas mică, fiindcă nu am altă preocupare decât să culeg flori, florile iubirii şi ale sacrificiilor, şi pe acestea să le ofer lui Dumnezeu, bucurându-l pe el", spunea sfânta Tereza.

Dorinţa pe care Tereza a exprimat-o - de "a-şi petrece cerul făcând bine pe pământ" - să continue să se împlinească în mod minunat în fiecare dintre noi. Amin.

lecturi: 21.