După viscolul revoluţionar în secolul lui Nietzsche şi al lui Kierkegaard

Neliniştile şi fugile parohului de Ars

Cardinalul paenitentiarius maior emerit a ţinut la colegiul "Sfântul Norimbert" din Roma o conferinţă despre figura sfântului Ioan Maria Vianney. Publicăm câteva părţi din conferinţă.

de James Francis Stafford

În anul 1857, cu doi ani înainte de moartea lui Jean-Marie Vianney, Richard Wagner începuse să lucreze la ultima sa operă, Parsifal. Friedrich Nietzsche, care fusese prieten intim şi mare admirator al compozitorului, a rupt prietenia şi l-a criticat puternic deoarece convertirea unui principe medieval la idealul catolic al castităţii era, conform filozofului, "o aplecare disperată spre creştinism". În afară de asta, l-a acuzat pe Wagner că trădează "senzualitatea sănătoasă" şi că se retrage în lumea ireală a lui Arthur Schopenhauer. În acest dificil climat cultural a lucrat abbé Vianney, parohul de Ars, de la a cărui moarte se împlinesc anul acest o sută cincizeci de ani.

Reconstruind viaţa pământească a sfântului în lucrarea Lex levitarum, or, Preparation for the cure of souls, publicată în anul 1905, John Cuthbert Hedley, benedictinul englez care a fost al doilea episcop de Newport şi Menevia în Ţara Galilor (1880-1895), a scris că sfântul era caracterizat de "devoţiunea pastorală". Prin "devoţiune pastorală" Hedley înţelege îndeosebi "trei calităţi: iubirea lui Dumnezeu, iubirea sufletelor şi ceea ce eu aş numi instinctul cuceririi". O cucerire care vine din bătălia dusă de paroh împotriva lui însuşi şi împotriva diavolului timp de patruzeci de ani petrecuţi la Ars. Lupta a început în anul 1818, cu o îmbrăţişare mai întâi cu locuitorii din micul sat şi apoi cu pelerinii care veneau din toată lumea şi care numai în ultimul an de viaţă al parohului, anul 1859, au fost peste o sută de mii.

Încă de la început el i-a introdus pe enoriaşii săi în tainele lui Cristos. Cu alte cuvinte, a folosit ceea ce astăzi este numită metodă mistagogică. Dar în loc să folosească sacramentele Botezului şi Euharistiei, opţiunea lui a fost aceea de a privilegia pocăinţa - care este numită al doilea Botez - şi întocmai Euharistia, chemând în acelaşi timp poporul său la idealurile ascetice care caracterizează existenţa celor care trăiesc acest taine.

Jean-Marie a sosit la Ars pentru prima dată în seara zilei de 9 februarie 1818. Peisajul era invizibil din cauza unei ceţi de iarnă. S-a rătăcit când ajunsese de acum la faza finală a unei călătorii pe jos de treizeci de kilometri, începută la Ecully unde era prima sa parohie. Prin negura deasă a întrevăzut nişte păstori tineri care se îngrijeau de turma lor şi a cerut indicaţii pentru a ajunge la satul Ars. Cea mai mare parte dintre copii cunoşteau numai dialectul, dar printre ei era unul care vorbea un pic mai bine, Antoine Givre, el e cel care i-a arătat drumul. În semn de recunoştinţă, parohul i-a răspuns: "Tânărul meu prieten, mi-ai arătat drumul spre Ars, eu îţi voi arăta drumul spre paradis". Apoi a continuat drumul, nu ştia că după moartea sa, în anul 1859, Antoine avea să fie primul locuitor din Ars care-l va urma.

Puţinele lucruri ale noului paroh îl urmau într-o căruţă. Cuprindeau câteva haine, o noptieră de lemn şi nişte cărţi care-i fuseseră lăsate de abbé Charles M. Balley, primul său păstor şi părinte spiritual, mort în anul 1817. Abbé Francis Trochu vorbeşte în biografia sa de alte două obiecte care au fost transportate în căruţă: o umbrelă şi o oglindă: "Până în ziua morţii lui el, care era dezlipit de toate lucrurile materiale, a insistat să stea pe pervazul sobei oglinda lui Balley, pentru că în acea oglindă «se reflectase chipul lui»". Două obiecte simple - o umbrelă şi o oglindă - evidenţiază cotidianitatea care definea lumea parohului.

De ce să focalizăm atenţia asupra acestor două obiecte personale şi nu asupra confesionalului său, de exemplu? Mi s-a spus că fie umbrela, fie oglinda se află încă în casa parohială din Ars. Ambele vorbesc despre importanţa părintelui spiritual al parohului, Balley, fără a cărui prietenie şi călăuzire Jean-Marie Vianney nu ar fi fost niciodată chemat de Biserică la hirotonirea preoţească.

Aceste două elemente pământeşti pot face referinţă de asemenea la două virtuţi pe care parohul i-a chemat pe oameni să le practice. Îndeosebi umbrela era un semn al devoţiunii şi al sărăciei nu numai a lui Jean-Marie, ci şi al păstorului său Balley. În anul 1815, când Jean-Marie a fost trimis ca vicar al parohiei în care Balley era păstor, cei doi au dat viaţă imediat unei comunităţi sacerdotale de rugăciune cotidiană care a durat până la moartea lui Balley, doi ani mai târziu. În afară de asta, împreună au făcut pelerinaje frecvente la sanctuarul vecin al Sfintei Fecioare de Fourviéres, la Lyon. Erau aşa de săraci încât aveau numai o umbrelă, pe care o împărţeau în caz de ploaie.

Aşa cum semnalam înainte, biograful parohului de Ars, abbé Francis Trochu, a introdus capitolele despre slujirea sa pastorală afirmând că preotul în vârstă de treizeci şi unu de ani avea "instinctul cuceririi" şi "evlavia pastorală", care reevocă prima devoţiune descrisă în Faptele Apostolilor: "Într-un cuget, stăruiau în rugăciune, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui" (1,14). Aici termenul "evlavios" are o valenţă teologică, înseamnă "a fi strâns cu putere" de rugăciune, care constituie obiectul de care să se agaţe. Cuvântul, care este folosit pentru a descrie viaţa comunităţii creştine, exprimă unul din aspectele care distinge prima perioadă a creştinismului: unitatea care se roagă cu Tatăl prin filiaţia divină.

Capitolele următoare din biografia lui Trochu elaborează "cuceririle": practicarea eroică a rugăciunii, a umilinţei, a răbdării şi a mortificării. Fiecare dintre aceste practici sacerdotale făceau referinţă la o interioritate profundă.

O comoară lăsată de Jean-Marie Vianney este rugăciunea care atestă tocmai acest ultim aspect: "Te iubesc, o, Dumnezeul meu, şi singura mea dorinţă este să te iubesc până la ultima respiraţie a vieţii mele. Te iubesc, o, Dumnezeule infinit vrednic de iubire, şi aş prefera mai degrabă să mor iubindu-te decât să trăiesc fără să te iubesc. Te iubesc, Doamne, şi singurul har pe care-l cer este să te iubesc pentru veşnicie (...). Dumnezeul meu, dacă limba mea nu poate să-ţi spună în fiecare moment că te iubesc, vreau ca inima mea să-ţi repete asta tot aşa de des cât de deasă este respiraţia mea". Această rugăciune conţine o invocaţie repetată de trei ori: "Te iubesc, o, Dumnezeule!".

Parohul a putut să scrie o rugăciunea de o astfel de simplitate surprinzătoare numai graţie experienţei sale lungi şi fidele de confesor.

În confesionalul din Ars el a cristalizat credinţa sa vie: Tatălui care este în cer a exprimat dorinţa mai degrabă să moară cu iubirea lui Dumnezeu decât să trăiască fără el. Căutarea adevărului a reprezentat nu numai naşterea, ci şi moartea interiorităţii sale. Aici este evident rolul neliniştii în disciplina sfântului.

Între cele mai dificile lucruri de înţeles în viaţa şi în slujirea parohului figurează cele trei tentative ale lui de a fugi din Ars. Prima a avut loc în contextul calomniilor care l-au lovit în timpul şi după revoluţia din iulie 1830, a doua în anul 1843 şi ultima în anul 1853. Cum să înţelegem aceste "evadări" sau "fugi"?

Se pare că această conştiinţă crescândă a inalienabilităţii morţii era motivul principal al celor trei "dureroase, misterioase şi perturbatoare" tentative de a fugi din Ars. Însă în realitate era o perspectivă originală derivată dintr-o înclinaţie sacerdotală. Fie Martin Heidegger fie Soren Kierkegaard leagă cotidianitatea neliniştii numai de moarte. Slujirea preoţească a sfântului a dezvoltat o conştiinţă crescândă a semnificaţiei unei omilii medievale - citată de Heidegger în Fiinţă şi Timp - conform căreia "imediat ce omul intră în viaţă, este deja destul de bătrân pentru a muri".

Cu privire la originea şi la efectele neliniştii lui Jean-Marie faţă de moarte, este important de subliniat că exista ceva care transcendea tezele lui Heidegger şi chiar pe cele ale lui Kierkegaard. Acest lucru este evident în diferitele faze ale vieţii şi slujirii parohului. Credinţa, speranţa şi dragostea sunt fundamentele întregii nelinişti creştine genuine.

În anul 1843, parohul i-a explicat unui prieten originile propriei nelinişti care l-a dus la prima tentativă de "fugă" din Ars. "Of, nu e munca (slujirii preoţeşti) care costă; ceea ce mă terorizează este bilanţul vieţii mele ca paroh". În acelaşi timp, a mărturisit unui alt prieten: "Tu nu ştii ce înseamnă a trece de la grija faţă de suflete la tribunalul lui Dumnezeu".

Neliniştea lui avea rădăcinile în experienţa de confesor. De fiecare dată când intra în confesional, începea moartea sa, pentru că trăia ceea ce Isus voia pentru acel penitent. Este iluminantă descrierea pe care Hans Urs von Balthasar a elaborat-o despre neliniştea creştină şi aplicarea acestei descrieri la misiunea parohului în confesional: "Un creştin poate să se hotărască să fie solidar (cu păcătoşii) tocmai în măsura în care s-a despărţit de păcat. Poate să intre în nelinişte, în numele păcătosului, în măsura în care, obiectiv, s-a eliberat de angoasa păcatului".

Timp de zeci de ani el a ascultat spovezi timp de optsprezece ore pe zi. În satul Ars, care avea circa două sute treizeci de suflete atunci când parohul a venit în anul 1818, în timpul ultimului său an de viaţă, în anul 1859, au venit peste o sută de mii de pelerini. Pentru ce mergeau? Pelerinii ştiau că nu aveau să fie priviţi "în mod teoretic". Parohul nu-i privea aşa cum un fizician observă particulele atomului. Exista ceva mai mult în prezenţa lui.

Eu însumi am experimentat acel "ceva în plus" în prezenţa maicii Tereza de Calcutta. Ea vizita abaţia Walburga, în Boulder, în Colorado, la sfârşitul anilor '80 şi după cină s-a plimbat cu noi, eram circa treizeci de persoane. În acel moment am observat ceva ce numai ea a simţit aparent: misterul de a fi separaţi când ar fi trebuit să fim uniţi. După aceea, parcurgând un coridor, s-a oprit îndelung în faţa unui crucifix şi apoi, după un moment de tăcere, a spus liniştită: Sitio ("Mi-e sete").

Această scurtă afirmaţie de rugăciune intensă, a învins sentimentul de nelinişte înrădăcinat în contingenţa noastră fragilă. În acelaşi mod, o privire rapidă la profunda viaţă spirituală a parohului, care era pătrunsă de iubirea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, a stimulat mii de persoane să aibă o încredere mai profundă.

Dintr-un punct de vedere al unei personalităţi catolice din evul mediu, Mechtild de Magdeburg: "Iubirea fără cunoaştere este întuneric pentru sufletul înţelept. Cunoaşterea incompletă este ca suferinţa iadului". Mechtild insistă asupra îmbrăţişării morţii, pentru că această abandonare generoasă în voinţa lui Dumnezeu produce multe roade, această totală dăruire de sine lui Dumnezeu poate să fie dusă la completare numai atunci când cineva, din ascultare faţă de Dumnezeu, răspunde la chemarea lui la moarte.

Ascultarea faţă de Cristos până la moarte, pentru parohul de Ars însemna să se consacre adevărului, temă pe care Benedict al XVI-lea a tratat-o în omilia ţinută în timpul Liturghiei Crismei din Joia Sfântă 2009, atunci când l-a citat pe Isus la cina de taină, "pentru ei eu mă consacru pe mine însumi, pentru ca şi ei să fie consacraţi în adevăr" (In 17,19).

Iubirea, amintită în rugăciunea citată mai sus, a fost dăruită cu generozitate de paroh. Oricine îl întâlnea era convins de asta. Toţi martorii vorbesc despre prezenţa lui extraordinară şi despre generozitatea prezenţei sale. Parohul l-a iubit pe Dumnezeu fără să se plângă, deci nu putea să-i ignore pe cei pe care Dumnezeu îi iubeşte.

A fost importantă influenţa pe care sfinţenia parohului a avut-o asupra oamenilor din acel loc. Imediat după sosirea lui la Ars, enoriaşii şi-au dat seama de modul său de a face. În întunericul care precede zorile, atunci când mica sa lanternă se putea întrevedea prin ferestrele modeste ale edificiului, mulţi au descoperit că puteau să-l găsească pe păstorul lor prosternat în rugăciune în biserică. Rămânea acolo până în zori. Şi această obişnuinţă a lui de a se ruga a continuat mulţi ani, până când confesionalul a cerut atenţia sa totală. Se întâmpla ca să-l întrebe în ce mod să se roage. El le explica şi ei memorau rugăciunea lui. "Dumnezeul meu - a invocat odată în întunericul primelor ore ale dimineţii - dă-mi convertirea parohiei mele; sunt dispus să sufăr toată viaţa mea, voi face orice ar putea să-ţi facă plăcere, pune-mi pe umeri toată greutatea pe care o vei vrea, da, chiar pentru sute de ani sunt gata să rezist celor mai sfâşietoare suferinţe, dar fă ca poporul meu să se convertească".

Parohului îi plăcea să povestească istoria despre un ţăran bun care făcea parte din vechea Societate a Preasfântului Sacrament la Ars. Numele lui era Louis Chaffangeon. Până când nu a văzut femeile rugându-se, era satisfăcut să facă parte din cortegiul care ducea o lumânare în zilele de binecuvântare sau să participe la procesiuni. Însă exemplul femeilor a realizat în el o convertire profundă.

Să-l lăsăm pe paroh să povestească istoria sa: "În urmă cu câţiva ani a murit un om din parohie, care intrase în biserică dimineaţa pentru a se ruga înainte de a merge la câmp, a lăsat sapa lui afară la uşă şi s-a pierdut total în Dumnezeu. Un vecin care lucra nu departe de el şi-l vedea de obicei la câmp, a fost uimit de absenţa lui. Întorcându-se acasă, a privit în biserică, gândind că omul putea să fie acolo. De fapt, l-a găsit în biserică. «Dar ce faci aici tot timpul?», l-a întrebat omul. Şi celălalt i-a răspuns: «Îl privesc pe bunul Dumnezeu şi el mă priveşte pe mine»".

Graţie conducerii pastorale a parohului, mulţi alţi enoriaşi au devenit contemplativi tăcuţi în faţa Euharistiei. Intrând în biserică, ţăranul a observat o mică flacără roşie în faţa tabernacolului. Şi-a dat seama de Realitatea divină din faţa lui. Prin exemplul parohului şi prin învăţăturile sale, a înţeles că lumea sa nu era limitată la munca ogoarelor şi că tabernacolul făcea parte din ea. Acest om reprezintă numai unul din locuitorii din Ars care au întrerupt rutina vieţii zilnice şi au fost zguduiţi de conducerea spirituală a lui Jean-Marie.

Prin sfinţenie, rugăciune, pocăinţă şi simţul comunităţii, parohul i-a ajutat pe enoriaşii săi să depăşească moralismul superficial al jansenismului francez. I-a stimul pe bărbaţi şi pe femei să iasă din cotidianitate şi urmând exemplul lui întreaga parohie şi-a schimbat direcţia.

Închei cu trei recomandări. Instinctul de cucerire al parohului de Ars a fost aprins de iubirea sa faţă de Dumnezeu prin rugăciune. Zilnic, rugăciunea prelungită este esenţială pentru viaţa preotului cu Dumnezeu, dar fără mortificaţie este imposibilă rugăciunea. În afară de asta, întreaga practicare a virtuţii ascultării în timpul vieţii zilnice în Biserică este o pregătire de a spune fiat morţii. În ascultarea faţă de credinţă noi găsim mângâierea noastră. În sfârşit, practica ascultării în confesional îl conduce pe preot la o profundă împărtăşire a angoasei "mistice" a lui Cristos şi "a infinitei incongruenţe a Crucii".

(După L'Osservatore Romano, 18 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 30.