Sinteza enciclicei sociale a lui Benedict al XVI-lea

Publicăm în continuare sinteza neoficială a enciclicei lui Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, distribuită de Sala de Presă a Sfântului Scaun.

* * *

"Caritatea în veritate, pentru care Isus a devenit martor" este "principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii umanităţi": aşa începe Caritas in veritate, enciclica adresată lumii catolice şi "tuturor oamenilor de bunăvoinţă". În Introducere, papa aminteşte: "caritatea este calea maestră a doctrinei sociale a Bisericii". Pe de altă parte, dat fiind "riscul de a o înţelege greşit, de a o scoate din trăirea etică", trebuie conjugată cu adevărul. Şi avertizează: "un creştinism de caritate fără adevăr poate să fie confundat cu uşurinţă cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru convieţuirea socială, însă marginale" (1-4).

Dezvoltarea are nevoie de adevăr. Fără el, afirmă pontiful, "acţiunea socială cade în voia intereselor private şi a logicilor de putere, cu efecte dezagregatoare asupra societăţii" (5). Benedict al XVI-lea se opreşte asupra a două "criterii orientative ale acţiunii morale" care derivă din principiul "caritatea în adevăr": dreptatea şi binele comun. Fiecare creştin este chemat la caritate şi printr-o "cale instituţională" care să aibă incidenţă în viaţa polis-ului, a trăirii sociale (6-7). Biserica, reafirmă el, "nu are soluţii tehnice de oferit", însă are "o misiune de adevăr de îndeplinit" pentru "o societate pe măsura omului, a demnităţii sale, a vocaţiei sale" (8-9).

Primul capitol al documentului este dedicat Mesajului din Populorum progressio a lui Paul al VI-lea. "Fără perspectiva unei vieţi veşnice - avertizează papa - progresul uman în această lume rămâne lipsit fără respiraţie". Fără Dumnezeu, dezvoltarea este negată, "dezumanizată" (10-12).

Paul al VI-lea, se citeşte, a reafirmat "importanţa Evangheliei de care nu se poate face abstracţie pentru construirea societăţii după libertate şi dreptate" (13). În enciclica Humanae vitae, papa Montini "indică legăturile puternice existente între etica vieţii şi etica socială". Şi astăzi, "Biserica propune cu putere această legătură" (14-15). Papa explică apoi conceptul de vocaţie prezent în Populorum progressio. "Dezvoltarea este vocaţie" de vreme ce "se naşte dintr-un apel transcendent". Şi este cu adevărat "integrală", subliniază el, atunci când este "îndreptată spre promovarea oricărui om şi a omului întreg". "Credinţa creştină - adaugă el - se ocupă de dezvoltare, fără să se bazeze pe privilegii sau pe poziţii de putere", "ci numai pe Cristos" (16-18). Pontiful evidenţiază că "motivele subdezvoltării nu sunt în primul rând de ordin material". Sunt înainte de toate în voinţă, în gândire şi mai mult "în lipsa de fraternitate între oameni şi popoare". "Societatea tot mai globalizată - afirmă el - ne face apropiaţi, dar nu ne face fraţi". Aşadar trebuie să ne mobilizăm pentru ca economia să evolueze "spre rezultate pe deplin umane" (19-20).

În capitolul al doilea, papa intră în miezul Dezvoltării umane din timpul nostru. Obiectivul exclusiv al profitului "fără binele comun ca scop ultim - spune el - riscă să distrugă bogăţia şi să creeze sărăcie". Şi prezintă câteva distorsiuni ale dezvoltării: o activitate financiară "în general speculativă", fluxurile migratoare "adesea doar provocate" şi apoi rău gestionate şi, iarăşi, "exploatarea dezordonată a resurselor pământului". În faţa acestor probleme legate între ele, papa invocă "o nouă sinteză umanistă". Criza "ne obligă să reproiectăm drumul nostru" (21).

Dezvoltarea, constată papa, este astăzi "policentrică". "Creşte bogăţia mondială în termeni absoluţi, dar se măresc inegalităţile" şi se nasc noi sărăcii. Corupţia, este regretul lui, este prezentă în ţări bogate şi sărace; uneori mari firme transnaţionale nu respectă drepturile muncitorilor. Pe de altă parte, "ajutoarele internaţionale au fost adesea îndepărtate de finalităţile lor, datorită iresponsabilităţii" donatorilor şi a beneficiarilor. În acelaşi timp, denunţă pontiful, "există forme excesive de protecţie a cunoaşterii din partea ţărilor bogate, printr-o folosire prea rigidă a dreptului de proprietate intelectuală, în special în domeniul sanitar" (22).

După sfârşitul "blocurilor", se aminteşte, Ioan Paul al II-lea ceruse "o reproiectare globală a dezvoltării", însă acest lucru "a avut loc numai în parte". Astăzi există "o evaluare reînnoită" a rolului "puterilor publice ale statului", şi este de dorit o participare a societăţii civile la politica naţională şi internaţională. Apoi îşi îndreaptă atenţia spre delocalizarea producţiilor cu cost mic din partea ţărilor bogate. "Aceste procese - este avertismentul său - au comportat reducerea reţelelor de siguranţă socială" cu "pericol grav pentru drepturile muncitorilor". La asta se adaugă faptul că "reducerile cheltuielii sociale, adesea promovate de instituţiile financiare internaţionale, pot să-i lase pe cetăţeni neputincioşi în faţa riscurilor vechi şi noi". De altfel, se întâmplă ca "guvernele din motive de utilitate economică, limitează adesea libertăţile sindicale". De aceea aminteşte guvernanţilor că "primul capital care trebuie salvgardat şi valorizat este omul, persoana în integritatea sa" (23-25).

Pe planul cultural, continuă el, posibilităţile de interacţiuni deschid noi perspective de dialog, însă există un pericol dublu. În primul rând, un eclectism cultural în care culturile sunt "considerate în mod substanţial echivalente". Pericolul opus este "aplatizarea culturală", "omologarea stilurilor de viaţă" (26). Astfel îşi îndreaptă gândul spre scandalul foametei. Lipseşte, denunţă papa, "o ordine de instituţii economice în măsură" să facă faţă acestei urgenţe. Îşi doreşte recurgerea la "noi frontiere" în tehnicile de producţie agricolă şi o reformă agrară dreaptă în ţările în curs de dezvoltare (27).

Benedict al XVI-lea ţine să sublinieze că respectul faţă de viaţă "nu poate în nici un fel să fie despărţit" de dezvoltarea popoarelor. În diferite părţi ale lumii, avertizează el, persistă practici de control demografic care "ajung să impună şi avortul". În ţările subdezvoltare s-a răspândit o "mentalitate antinatalistă care adesea se încearcă să se transmită şi altor state ca şi cum ar fi un progres cultural". În afară de asta, continuă el, există "suspiciunea întemeiată că uneori ajutoarele înseşi date dezvoltării sunt legate" de "politici sanitare care implică de fapt impunerea" controlului naşterilor. De asemenea sunt îngrijorătoare "legislaţiile care prevăd eutanasia". "Atunci când o societate se porneşte spre negarea şi suprimarea vieţii - avertizează el - ajunge să nu mai găsească" motivaţii şi energii "pentru a se ocupa de slujirea adevăratului bine al omului" (28).

Un alt aspect legat de dezvoltare este dreptul la libertatea religioasă. Violenţele, scrie papa, "frânează dezvoltarea autentică", acest lucru "se aplică în special terorismului de inspiraţie fundamentalistă". În acelaşi timp, promovarea ateismului din partea multor ţări "contrastează cu necesităţile dezvoltării popoarelor, sustrăgându-le resurse spirituale şi umane" (29). Pentru dezvoltare, continuă el, este nevoie de interacţiunea diferitelor nivele ale ştiinţei armonizate de caritate (30-31).

Papa doreşte apoi ca opţiunile economice actuale să continue "să urmărească în mod prioritar obiectivul accesului la muncă" pentru toţi. Benedict al XVI-lea avertizează cu privire la o economie "de scurtă şi uneori de foarte scurtă durată" care determină "coborârea nivelului de tutelare a drepturilor muncitorilor" pentru a face ca o ţară să dobândească "mai mare competitivitate internaţională". Pentru aceasta, îndeamnă la o corectare a disfuncţiilor modelului de dezvoltare aşa cum cere astăzi şi "starea de sănătate ecologică a planetei". Şi conclude cu privire la globalizare: "Fără conducerea carităţii în adevăr, acest stimulent planetar poate să contribuie la crearea unor riscuri de daune necunoscute până acum şi de noi dezbinări". De aceea, este necesară "o angajare inedită şi creativă" (32-33).

Fraternitatea, dezvoltarea economică şi societatea civilă este tema celui de-al treilea capitol al enciclicei, care se deschide cu un elogiu al experienţei darului, adesea nerecunoscută "din cauza unei viziuni numai productiviste şi utilitariste a existenţei". Convingerea de autonomie a economiei de "influenţele cu caracter moral - afirmă papa - l-a făcut pe om să abuzeze de instrumentul economic în mod chiar distructiv". În schimb, dacă dezvoltarea, "vrea să fie autentic umană" trebuie "să facă loc principiului de gratuitate" (34). Acest lucru este valabil îndeosebi pentru piaţă.

"Fără forme interne de solidaritate şi de încredere reciprocă - este avertismentul lui - piaţa nu poate să-şi îndeplinească pe deplin propria funcţie economică". Piaţa, reafirmă el, "nu poate să se bazeze numai pe ea însăşi", "trebuie să ia energii morale din alţi subiecţi" şi nu trebuie să-i considere pe cei săraci o "povară, ci o resursă". Piaţa nu trebuie să devină "loc de samavolnicie a celui puternic asupra celui slab". Şi adaugă: logica mercantilă trebuie "să aibă ca scop urmărirea binelui comun de care trebuie să se ocupe mai ales şi comunitatea politică". Papa precizează că piaţa nu este negativă prin natură. Aşadar, omul este cel chemat în cauză, "conştiinţa sa morală şi responsabilitatea sa". Criza actuală, conclude papa, arată că "principiile tradiţionale ale eticii sociale" - transparenţa, onestitatea şi responsabilitatea - "nu pot fi neglijate". În acelaşi timp, aminteşte că economia nu elimină rolul statelor şi are nevoie de "legi drepte". Reluând Centesimus annus, indică "necesitatea unui sistem cu trei subiecţi": piaţa, statul şi societatea civilă şi încurajează o "civilizaţie a economiei". Sunt necesare "forme economice solidare". Piaţa şi politica au nevoie "de persoane deschise la darul reciproc" (35-39).

Criza actuală, notează el, cere şi "schimbări profunde" pentru întreprindere. Gestionarea ei "nu poate să ţină cont numai de interesele proprietarilor", ci "trebuie să ia asupră-şi" comunitatea locală. Papa face referinţă la managerii care adesea "răspund numai la indicaţiile acţionarilor" şi în viaţă evită o folosire "speculativă" a resurselor financiare" (40-41).

Capitolul se încheie cu o nouă evaluare a fenomenului globalizare, care nu trebuie înţeles numai ca "proces socio-economic". "Nu trebuie să-i fim victime, ci protagonişti - îndeamnă el - acţionând cu raţionalitate, conduşi de caritate şi de adevăr". Globalizării îi este de folos "o orientare culturală personalistă şi comunitară, deschisă spre transcendenţă" capabilă "să-i corecteze disfuncţiile". Există, adaugă el, "posibilitatea unei mari redistribuiri a bogăţiei", însă răspândirea bunăstării nu trebuie frânată "cu proiecte egoiste, protecţioniste" (42).

În capitolul al patrulea, enciclica dezvoltă tema despre Dezvoltarea popoarelor, drepturile şi obligaţiile, ambientul. Se observă, afirmă el, "revendicarea dreptului la superfluu" în societăţile bogătaşe, în timp ce lipsesc hrana şi apa în anumite regiuni subdezvoltate. "Drepturile individuale scoase dintr-un cadru de obligaţii", spune el, "înnebunesc". Drepturile şi obligaţiile, precizează el, fac trimitere la un cadru etic. În schimb dacă "îşi găsesc propriul fundament numai în deliberările unei adunări de cetăţeni" pot să fie "schimbate în orice moment". Guvernele şi organismele internaţionale nu pot uita "obiectivitatea şi indisponibilitatea" drepturilor (43). În această privinţă, se opreşte asupra "problemelor legate de creşterea demografică". Este "incorect", afirmă el, "să se considere creşterea populaţiei ca primă cauză a subdezvoltării". El reafirmă că sexualitatea nu se poate "reduce la un simplu fapt hedonist şi ludic". Nici nu se poate reglementa sexualitatea cu politici materialiste "de planificare forţată a naşterilor". Apoi subliniază că "deschiderea responsabilă din punct de vedere moral la viaţă este o bogăţie socială şi economică". Statele, scrie el, "sunt chemate să prezinte publicului politici care promovează centralitatea familiei" (44).

"Economia - reafirmă iarăşi - are nevoie de etică pentru funcţionarea sa corectă; nu de o etică oarecare ci de o etică prietenă a persoanei". Aceeaşi centralitate a persoanei, afirmă el, trebuie să fie principiul călăuză "în intervenţiile pentru dezvoltare" ale cooperării internaţionale, care trebuie să-i implice mereu pe beneficiari. "Organismele internaţionale - îndeamnă papa - ar trebui să se întrebe cu privire la eficacitatea reală a aparatelor lor birocratice", "adesea prea costisitoare". Se întâmplă uneori, constată el, că "săracii folosesc pentru a menţine în viaţă organizaţii birocratice costisitoare". De aici invitaţia la o "transparenţă deplină" cu privire la fondurile primite (45-47).

Ultimele paragrafe ale capitolului sunt dedicate ambientului. Pentru credincios, natura este un dar al lui Dumnezeu care trebuie folosit în mod responsabil. În acest context, el se opreşte asupra problemelor energetice. "Acapararea resurselor" din partea statelor sau a grupurilor de putere, denunţă pontiful, constituie "un impediment grav pentru dezvoltarea ţărilor sărace". De aceea, comunitatea internaţională trebuie "să găsească drumurile instituţionale pentru a disciplina exploatarea resurselor care nu pot fi reînnoite". "Societăţile avansate din punct de vedere tehnologic - adaugă el - pot şi trebuie să reducă propriul necesar energetic", în timp ce trebuie "avansată căutarea de energii alternative".

În fond, îndeamnă papa, "este necesară o schimbare efectivă de mentalitate care să ne inducă să adoptăm noi stiluri de viaţă". Un stil care astăzi, în multe părţi ale lumii "este înclinată spre hedonism şi spre consumism". Problema decisivă, continuă el, "este ţinuta morală globală a societăţii". Şi avertizează: "Dacă nu se respectă dreptul la viaţă şi la moartea naturală", "conştiinţa umană ajunge să piardă conceptul de ecologie umană" şi pe cel de ecologie ambientală (48-52).

Colaborarea familiei umane este inima celui de-al cincilea capitol, în care Benedict al XVI-lea evidenţiază că "dezvoltarea popoarelor depinde mai ales de recunoaşterea că este o singură familie". De altfel, se citeşte, religia creştină poate să contribuie la dezvoltare "numai dacă Dumnezeu găseşte un loc şi în sfera publică". Cu "negarea dreptului de a profesa în mod public propria religie", politica "asumă o faţă oprimantă şi agresivă". Şi avertizează: "În laicism şi în fundamentalism se pierde posibilitatea unui dialog rodnic" între raţiune şi credinţă. Ruptură care "comportă un cost foarte apăsător pentru dezvoltarea umanităţii" (53-56).

Papa face apoi referinţă la principiul de subsidiaritate, care oferă un ajutor persoanei "prin autonomia corpurilor intermediare". Subsidiaritatea, explică el, "este antidotul cel mai eficace împotriva oricărei forme de asistenţialism paternalist" şi este potrivită pentru a umaniza globalizarea. Ajutoarele internaţionale, constată el, "pot uneori să menţină un popor într-o stare de dependenţă", pentru această sunt acordate implicând subiecţii din societatea civilă şi nu numai guvernele. De fapt, "prea des ajutoarele au folosit pentru a crea numai pieţe marginale pentru produsele" ţărilor în curs de dezvoltare (57-58). Apoi îndeamnă statele bogate "să destineze cote mai mari" din PIB pentru dezvoltare, respectând angajamentele luate. Şi doreşte un acces mai mare la educaţie şi mai mult încă la "formarea completă a persoanei" afirmând că, cedând în faţa relativismului, devenim mai săraci. Un exemplu, scrie el, ne este oferit de fenomenul pervers al turismului sexual. "Este dureros să constatăm - notează el - că acest lucru se desfăşoară adesea cu sprijinul guvernelor locale, cu tăcerea celor de la care provin turiştii şi cu complicitatea atâtor lucrători din sector" (59-61).

Apoi tratează fenomenul "epocal" al migraţiilor. "Nici o ţară singură - este avertismentul său nu se poate considera în măsură să facă faţă problemelor migratoare". Fiecare migrant, adaugă el, "este o persoană umană" care "are drepturi care trebuie respectate de toţi şi în orice situaţie". Papa cere ca muncitorii străini să nu fie consideraţi ca o marfă şi evidenţiază "legătura directă dintre sărăcie şi şomaj". Invocă o muncă decentă pentru toţi şi invită sindicatele, distincte de politică, să-şi îndrepte privirea spre muncitorii din ţările în care drepturile sociale sunt încălcate (62-64).

Finanţele, repetă el, "după utilizarea lor rea care a dăunat economiei reale, să devină din nou un instrument finalizat" spre dezvoltare. Şi adaugă: "Lucrătorii din finanţe trebuie să redescopere fundamentul propriu-zis etic al activităţii lor". Papa cere în afară de asta "o reglementare a sectorului" pentru a garanta subiecţii mai slabi (65-66).

Pontiful dedică ultimul paragraf al capitolului "urgenţei reformei" ONU şi "a arhitecturii economice şi financiare internaţionale". Este urgentă "prezenţa unei adevărate Autorităţi politice mondiale" care să respecte "în mod coerent principiile de subsidiaritate şi de solidaritate". O Autoritate, afirmă el, care să se bucure de "putere efectivă". Şi conclude cu apelul de a institui "un grad superior de orânduire internaţională" pentru a guverna globalizarea (67).

Al şaselea şi ultimul capitol este centrat pe tema despre Dezvoltarea popoarelor şi tehnica. Papa avertizează cu privire la "pretenţia prometeică" după care "umanitatea consideră că se poate recrea folosindu-se de 'minunile' tehnologiei". Tehnologia, este avertismentul lui, nu poate să aibă o "libertate absolută". Afirmă că "procesul de globalizare ar putea înlocui ideologiile cu tehnica" (68-72). Legate de dezvoltarea economică sunt mijloacele de comunicare socială chemate să promoveze "demnitatea persoanei şi a popoarelor" (73).

Domeniul primar "al luptei culturale între absolutismul tehnicităţii şi responsabilitatea morală a omului este astăzi cel al bioeticii", explică papa care adaugă: "Raţiunea fără credinţă este destinată să se piardă în iluzia propriei atotputernicii". Problema socială devine "problemă antropologică". Cercetarea asupra embrionilor, clonarea, este regretul pontifului, "sunt promovate de cultura actuală" care "crede că a dezvăluit orice mister". Papa se teme de "o sistematică planificare eugenetică a naşterilor" (74-75). Apoi este reafirmat că "dezvoltarea trebuie să cuprindă o creştere materială, dar şi spirituală". În sfârşit, îndemnul papei de a avea o "inimă nouă" pentru "a depăşi viziunea materialistă a evenimentelor umane" (76-77).

În Concluzia enciclicei, papa subliniază că dezvoltarea "are nevoie de creştini cu braţele ridicate spre Dumnezeu în gestul rugăciunii", de "iubire şi de iertare, de renunţare la ei înşişi, de primire a aproapelui, de dreptate şi de pace" (78-79).

(După Zenit, 7 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.