Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea în amintirea lui Navarro-Valls

Conferinţă a fostului purtător de cuvânt al Vaticanului, la Berlin, despre "Papii modernităţii"

de Hartwig Bouillon

Ne revine în minte această scenă: papa Ioan Paul al II-lea, deja gârbovit, care trece poarta Brandenburg lângă Helmut Kohl. S-a întâmplat la şapte ani după căderea zidului. Atât a voit să aştepte papa. Nu trebuia să fie un triumf, ci numai realizarea unei dorinţe.

Şi purtătorul de cuvânt al papei din acea vreme, Joaquin Navarro-Valls, a trecut sub micile arcuri laterale: "Papa a voit în mod expres să meargă fără baston şi Cancelarul a trebuit să-l sprijine", a povestit Navarro-Valls luni 9 martie la Berlin în faţa a 500 de oaspeţi în aula magna din Deutsche Bank, într-o conferinţă cu titlul "Papii modernităţii". A fost invitat de Feldmark-Forum, o iniţiativă a prietenilor lui Opus Dei din capitală.

O imagine este mai elocventă decât mii de cuvinte. În seara aceea s-a mers dincolo de cuvinte şi de imagini, deoarece cuvintele noastre şi conceptele noastre sunt incontestabile, aceasta este prima teză a lui Navarro-Valls. Acest lucru l-a văzut Ioan Paul al II-lea: Dumnezeu, viaţa veşnică, conştiinţa, sufletul, căsătoria, familia, sexualitatea - cuvinte-cheie ale existenţei umane nu mai au pentru oameni aceeaşi semnificaţie. Deci lipseşte un sistem comun de idei, un vocabular comun.

Iată provocarea filozofului Ioan Paul al II-lea. În paisprezece enciclice, el a încercat să clarifice pentru ce Dumnezeu este punctul de referinţă al omului. De fapt, atunci când Dumnezeu este irelevant, omul devine referinţă pentru el însuşi şi rezultatul este un mare punct de întrebare.

Trebuie să fiu convins

De aici se naşte explicaţia fundamentală a lui Ioan Paul al II-lea, conform căreia una este speculaţia filozofică, alta este înţelegerea reală cu capul şi inima. Pentru a putea înţelege cu adevărat, trebuie să fiu convins de credibilitatea celui care-mi vorbeşte. Pentru aceasta papa vorbea "cu" oamenii şi nu numai "lor".

"Sfinte Părinte, de ce călătoreşti pretutindeni?", l-a întrebat un copil roman în timpul unei vizite într-o parohie din periferie. Răspunsul: "Pentru că oamenii din alte locuri au probleme diferite de ale tale!". Papa era conştient că, pentru a înţelege şi a fi înţeles, trebuia să fie prezent în interiorul celorlalte culturi.

Nu toţi citesc enciclicele. Însă a cincisprezecea au înţeles-o imediat cu toţii, credincioşi şi necredincioşi. Suferinţa papei şi, imediat după ce s-a vindecat, întâlnirea cu atentatorul său. Aceasta, conform lui Navarro-Valls, a fost a cincisprezecea enciclică.

Cartuşul a fost condus

Iată o altă imagine care a făcut înconjurul lumii. Mesajul nu are nevoie de cuvinte: reconciliere. Ali Agca este un personaj straniu. Mai întâi afirmă că nu înţelege cum de el, trăgător experimentat, nu a reuşit să-l împuşte pe papa de la o distanţă aşa de mică. Apoi, în închisoare, citeşte în ziare ştiri despre Fatima: Fecioara Maria a apărut pentru prima dată micilor vizionari chiar în ziua de 13 mai.

Fiind credincios musulman, trage consecinţele sale. Concluzia lui Agca: nu a reuşit să-l ucidă pe papa chiar în ziua de 13 mai, pentru că Providenţa a voit altfel. Atunci când Agca descoperă că şi sora care i-a tăiat drumul în aşa fel încât a fost prins de gărzile de securitate se numeşte Fatima, se convinge (şi el) complet: cartuşul a fost condus.

Imaginea este mesajul. Ultimii doi papi demonstrează - aceasta este a doua teză a lui Navarro-Valls - că ideile sunt înţelese numai dacă sunt vizualizate. Noi trăim din imagini.

În Ziua Mondială a Tineretului la Köln, papa Benedict cobora de la Düsseldorf de-a lungul Rinului în vapor. Pe maluri, sute de mii de tineri se călcau unii pe alţii, salutându-l entuziaşti. Gânditorul Ratzinger s-a oprit pentru a reflecta: "Aceasta este teologia papalităţii", a bolborosit apoi la urechea unui episcop care stătea lângă el. Ca şi cum ar spune: aplauzele nu-mi sunt adresate mie, ci lui Petru, carismei papalităţii.

Întâlnirile publice demonstrează asta: realitatea de fapt este mai convingătoare decât cea virtuală. Aceste imagini sunt realitatea. Anumite atacuri vorbăreţe ale lumii mediatice, formulate cu ură sau elegant împotriva papei şi a Bisericii, nu rezistă la confruntare.

Creştinul este unul care trăieşte în aşa fel încât cuvintele sale şi acţiunea sa să formeze una. Cu viaţa sa arată adevărul în care crede.

Ioan Paul, la sfârşitul secolului al XX-lea, a fost unul din cei mai puternici creatori de simboluri ai epocii. A construit cu gesturile sale un limbaj al imaginilor, care aducea cu sine un conţinut imposibil de transmis numai cu cuvintele. Noi vedem cum papa trece poarta Brandenburg, cum bate ritmul cu cârja pastorală în timpul Zilei Mondiale a Tineretului, cum cântă distrat, cum, ca papă puternic şi tânăr, ridică un tânăr indian; în sfârşit, cum deja marcat de moarte, se arată la fereastră fără a putea să vorbească. Mass-media nu mai au nevoie de cuvinte.

Prin forţă, autenticitate şi adevăr aceste gesturi ale lui Ioan Paul al II-lea depăşesc cuvintele cele mai elocvente.

În acelaşi mod, Navarro-Valls priveşte la imaginea primului papă german modern la Auschwitz şi Birkenau în mai 2006. De aceea, după părerea lui, este de neînţeles că poate avea cineva îndoieli cu privire la atitudinea papei Benedict faţă de poporul evreu şi faţă de tragedia teribilă a lui Shoah. Navarro-Valls spune textual: "Dacă aş fi german, aş fi foarte orgolios cu acest papă".

Actualizarea papalităţii

Apoi Navarro-Valls a trecut la a treia sa teză. Ioan Paul al II-lea a actualizat papalitatea în mod nemaivăzut înainte, adică tot prin imagini: papa în canoe, papa care joacă fotbal. Până la sfârşit s-a arătat ca un om care face cu mare libertate interioară ceea ce iubeşte şi ceea ce i se pare just. Nu recită o parte. Spune ceea ce este necesar ca papa să spună.

Ioan Paul al II-lea a spus odată purtătorului său de cuvânt: "Înainte lumea mergea la paroh, astăzi parohul trebuie să meargă ca să caute lumea". Cu asta papa nu voia să recunoască o realitate de fapt, cât mai ales s-o trăiască personal: administra toate cele şapte sacramente; în fiecare an boteza şi spovedea. Cu călătoriile sale a dus înainte un tip de evanghelizare încât a dat un chip nou exercitării slujirii papale. Duminica, unica sa zi liberă, mergea în mod obişnuit să viziteze parohiile din Roma.

Cu exemplul său personal hotărât, ne-a făcut să înţelegem că papa nu încearcă să supravieţuiască într-o Biserică în criză. Papalitatea este mai degrabă centrul din care se iradiază misiunea apostolică a creştinilor în toată lumea.

Mass-media: un risc

Această actualizare instituţională este deosebit de evidentă în raportul papei cu mass-media. Papa s-a adresat personal şi sistematic ziariştilor, aşa cum n-a făcut nici unul dintre predecesorii săi. Acesta a început încă de la prima sa călătorie în Mexic în anul 1979. Nimeni în avion, nici ziariştii, nici anturajul nu se aştepta la asta. Papa pur şi simplu s-a prezentat şi a făcut discursuri şi a pus întrebări în şase limbi. Pentru că în călătoriile următoare acest lucru se întâmpla tot mai des, unele persoane care-l însoţeau au încercat să-l descurajeze, gândindu-se la riscul reprezentat de o întâlnire informală. Sfântul Părinte nu s-a lăsat intimidat niciodată şi a continuat această inovaţie radicală.

Aceste întâlniri directe cu ziariştii s-au dovedit un mijloc eficient pentru a comunica împreună cu opinia publică din toată lumea. Deci nu aveam de-a face - a spus Navarro-Valls - cu un papă care în ocazii determinate expunea ceva pe casetă înregistrată, ci mai degrabă s-a lăsat implicat în dialectica jurnalismului modern, acceptându-i regulile pentru a transmite valorile sale creştine.

Ambii papi s-au comportat în manieră cu totul egală cu propriile publicaţii. În precedenţă, papii au scris numai documente ale magisteriului. În schimb Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea au scris şi cărţi pentru credincioşi şi necredincioşi, care se pot cumpăra în librăriile obişnuite.

Navarro-Valls a fost uimit în mod deosebit de adnotarea din prefaţa cărţii Isus din Nazaret: "Această carte nu este în nici un fel un act magisterial, ci este numai expresie a căutării mele personale a «feţei Domnului» (cf. Ps 27,8). De aceea oricine este liber să mă contrazică".

Încă nu s-a terminat

Desigur, această analiză nu a epuizat serata. Un participant a voit să ştie dacă Navarro-Valls era unicul din cei prezenţi care n-a auzit vorbindu-se despre evenimentele din ultimele săptămâni, cerând apoi aproape în ton de implorare: "Şi acum, vă rugăm, spuneţi-ne cum putem apăra Biserica în ambientul nostru!".

Fostul purtător de cuvânt al Vaticanului a răspuns, serios şi în mod neaşteptat: "Dar noi cei prezenţi aici ne rugăm noi cu adevărat aşa de mult pentru papa?". Apoi a admis: "Există momente în care informaţii determinate ale mass-media trebuie să fie abordate în mod critic". Pentru restul, a spus că nu vede o situaţie deosebit de dramatică.

Apoi a exista întrebarea aparent inofensivă a serii: "În ce ţară se înţelege mai bine că Biserica catolică este o Biserică mondială?". Răspunsul: "M-au impresionat oamenii din Guineea Bissau, cu certitudinea lor că papa reprezintă o realitate care se depăşeşte pe ea însăşi. Acolo există comuniunea sfinţilor!".

(După Zenit, 3 aprilie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 36.