A patra predică a părintelui Cantalamessa pentru Postul Mare 2009

"Duhul Sfânt - sufletul escatologiei creştine"

Publicăm în continuare textul celei de-a patra predici de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFM Cap., ţinută vineri dimineaţă în capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apostolic Vatican.

Tema meditaţiilor de Postul Mare este "Legea Duhului care dă viaţă în Cristos Isus" (Rom 8,2), meditaţii despre capitolul 8 din Scrisoarea către Romani.

Primele două predici au fost rostite la 13, 20 şi 27 martie.

* * *

"Şi noi, cei care avem ca prim dar [de la Dumnezeu] Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând" (Rom 8,23)

Duhul Sfânt - sufletul escatologiei creştine

1. Duhul promisiunii

Să ascultăm textul din Rom 8 asupra căruia vrem să medităm astăzi:

"Şi noi cei care avem ca prim dar [de la Dumnezeu] Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru; căci în speranţă am fost mântuiţi. Dar speranţa care se vede nu este speranţă, deoarece cum ar putea spera cineva ceea ce vede? Însă dacă sperăm ceea ce nu vedem, atunci aşteptăm cu răbdare" (Rom 8,23-25).

Aceeaşi tensiune între promisiune şi împlinire care se observă, în Scriptură, cu privire la persoana lui Cristos, se observă şi cu privire la persoana Duhului Sfânt. Aşa cum Isus a fost mai întâi promis în Scripturi, apoi manifestat după trup şi în sfârşit aşteptat la întoarcerea sa finală, tot aşa Duhul, un timp "promis de Tatăl", a fost dat la Rusalii şi acum este din nou aşteptat şi invocat "cu suspine negrăite" de om şi de întreaga creaţie care, gustând primele roade, aşteaptă plinătatea darului său.

În acest spaţiu care se întinde de la Rusalii la Parusie, Duhul este forţa care ne împinge înainte, care ne menţine pe drum, care nu ne permită să încetinim şi să devenim un popor "sedentar", care ne face să cântăm cu un sens nou "psalmii urcărilor": "Ce bucurie când mi-au spus: vom merge la casa Domnului!". El este cel care imprimă elan şi, pentru a spune aşa, pune aripi speranţei noastre; mai mult, este însuşi principiul şi sufletul speranţei noastre.

Doi autori ne vorbesc despre Duhul Sfânt ca "promisiune" în Noul Testament: Luca şi Paul, dar, vom vedea, cu o diferenţă importantă. În Evanghelia după Luca şi în Faptele Apostolilor, însuşi Isus vorbeşte despre Duhul Sfânt ca "promisiune a Tatălui". "Iată, eu trimit asupra voastră pe acela care este promisiunea Tatălui"; "În timp ce era cu ei, le-a poruncit să nu se îndepărteze de Ierusalim, ci să aştepte promisiunea Tatălui, "pe care [zicea el] aţi auzit-o de la mine: Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu după multe zile"" (Fap 1,4-5).

La ce se referă Isus atunci când îl numeşte pe Duhul Sfânt promisiune a Tatălui? Unde a făcut Tatăl această promisiune? Tot Vechiul Testament, se poate spune, este o promisiune a Duhului. Opera lui Mesia este în mod constant prezentată ca una care culminează în noua revărsare universală a Duhului lui Dumnezeu pe pământ. Confruntarea cu ceea ce Petru spune în ziua de Rusalii arată că Luca se gândeşte, îndeosebi, la profeţia lui Ioel: "În zilele de pe urmă, spune Dumnezeu, voi revărsa din Duhul meu peste orice om" (Fap 2,17).

Nu numai la ea. Cum să nu ne gândim şi la ceea ce se citeşte în alţi profeţi? "Dar în sfârşit va fi revărsat în voi un Duh de sus" (Is 32,15). "Voi vărsa din Duhul meu peste urmaşii tăi" (Is 44,3). "Voi pune Duhul meu în voi" (Ez 36,27).

Cât priveşte conţinutul promisiunii, Luca accentuează, cum e obiceiul său, aspectul carismatic al darului Duhului, îndeosebi profeţia. Promisiunea Tatălui este "puterea de sus" care-i va face pe discipoli capabili să ducă mântuirea până la marginile pământului. Dar nu ignoră aspectele cele mai profunde, sfinţitoare şi mântuitoare, ale acţiunii Duhului, cum este iertarea păcatelor, darul unei legi noi şi al unei alianţe noi aşa cu se deduce din apropierea pe care el o face între Muntele Sinai şi Rusalii. Fraza lui Petru: "promisiunea este pentru voi" (Fap 2,39), se referă la promisiunea mântuirii, nu numai a profeţiei sau a unor carisme.

2. Duhul prim dar şi arvună

Trecând de la Luca la Paul, se intră într-o perspectivă nouă, mult mai profundă din punct de vedere teologic. El prezintă diferite obiecte ale promisiunii: justificarea, filiaţiunea divină, moştenirea; dar ceea ce rezumă totul, obiectul prin excelenţă al promisiunii este tocmai Duhul Sfânt pe care el îl numeşte când "promisiunea Duhului" (Gal 3,14), când "Duhul promisiunii" (Ef 1,13).

Sunt două idei noi introduse de către Apostol în conceptul de promisiune. Prima este că promisiunea lui Dumnezeu nu depinde de respectarea legii, ci de credinţă deci de har. Dumnezeu nu-l promite pe Duhul Sfânt celui care respectă legea, ci celui care crede în Cristos: "Aţi primit Duhul din faptele Legii sau din ascultarea credinţei?"; "Dacă moştenirea ar veni din Lege, nu ar mai veni din promisiune" (Gal 3,2.18).

Tocmai prin conceptul de promisiune, teologia Duhului Sfânt este racordată, în Paul, de restul acelei gândiri şi chiar devine demonstraţia ei concretă. Creştinii ştiu bine ca în urma predicării evangheliei ei au avut experienţa nouă a Duhului, nu pentru că au respectat legea mai fidel decât de obicei. Apostolul poate să facă referinţă la o realitate de fapt.

A doua noutate este într-un anumit sens descumpănitoare. Este ca şi cum Paul ar vrea să stingă dintru început orice tentaţie "entuziastă", spunând că promisiunea încă nu este împlinită... cel puţin în întregime! Două concepte aplicate Duhului Sfânt sunt, în această privinţă, revelatori: prim dar (aparchè) şi garanţie (arrabôn). Primul este prezent în textul nostru din Rom 8, celălalt se citeşte în Scrisoarea a doua către Corinteni. "Şi noi, cei care avem ca prim dar Duhul, şi noi suspinăm în noi înşine, aşteptând înfierea şi răscumpărarea trupului nostru" (Rom 8,23). "Iar cel care ne întăreşte împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns este Dumnezeu, cel care ne-a însemnat cu sigiliul său şi a pus în inimile noastre arvuna Duhului" (2Cor 1,21-22). "Cel care ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu care ne-a dat arvuna Duhului" (2Cor 5,5).

Ce vrea să spună Apostolul în acest mod? Că împlinirea care a avut loc în Cristos nu a epuizat promisiunea. Noi, spune cu un contrast singular, "avem... aşteptând", avem şi aşteptăm. Tocmai pentru că ceea ce avem încă nu este plinătatea, ci numai un prim dar, o anticipare, se naşte în noi speranţa. Mai mult, dorinţa, aşteptarea, tânjirea devin şi mai intense decât înainte, pentru că acum se ştie ce este Duhul. Asupra flăcării dorinţei umane, venirea Duhului la Rusalii a adăugat, ca să spunem aşa, combustibil.

Se întâmplă exact ca pentru Cristos. Venirea sa a împlinit toate promisiunile, dar nu a pus capăt aşteptării. Aşteptarea este relansată, sub formă de aşteptare a întoarcerii sale în glorie. Titlul "promisiune a Tatălui" îl plasează pe Duhul Sfânt în însăşi inima escatologiei trinitare. Aşadar nu se poate primi fără rezerve afirmaţia anumitor cercetători, conform căreia "în concepţia iudeilor creştini, Duhul era în primul rând forţa lumii viitoare, în cea a creştinilor elenişti este forţa lumii superioare". Paul demonstrează că cele două concepţii nu se opun în mod necesar între ele, ci în schimb pot să coexiste împreună. În el Duhul este, în acelaşi timp, realitate a lumii superioare, divine, şi forţă a lumii viitoare.

În trecerea de la prim dar la plinătate, primul nu va fi aruncat pentru a face loc celei de-a doua, mai degrabă va deveni el însuşi plinătate. Vom păstra ceea ce avem deja şi vom obţine ceea ce încă nu avem. Însuşi Duhul se va extinde în plinătate.

Principiul teologic "harul este începutul gloriei", aplicat Duhului Sfânt, înseamnă că primul dar este începutul împlinirii, începutul gloriei, parte din ea. În acest caz nu trebuie tradus arrabôn cu "garanţie" (pignus), ci numai cu arvună (arra). Garanţia nu este începutul plăţii, ci ceva care este dat în aşteptarea plăţii. Odată efectuată plata, garanţia este restituită. Nu aşa este arvuna. Ea nu este restituită în momentul plăţii, ci completată. Face parte deja din plată. "Dacă Dumnezeu ne-a dat ca garanţie iubirea prin Duhul său, atunci când ne va fi dată toată realitatea, oare ne va fi luată garanţia? Desigur că nu, dar ceea ce deja a dat îl va completa"¹.

Iubirea lui Dumnezeu pe care o pregustăm aici pe pământ, graţie arvunei Duhului, este aşadar de aceeaşi calitate cu ceea ce vom gusta în viaţa veşnică, însă nu de aceeaşi intensitate. Acelaşi lucru trebuie spus despre posesia Duhului Sfânt.

O transformare profundă a intervenit, după cum se vede, în semnificaţia sărbătorii de Rusalii. La origine, Rusaliile era sărbătoarea primelor daruri², adică ziua în care erau oferite lui Dumnezeu primele roade ale recoltei. Acum ea este tot sărbătoarea primelor daruri, dar a primelor daruri pe care Dumnezeu le oferă omenirii, în Duhul său. S-au inversat rolurile donatorului şi beneficiarului, în acord perfect cu ceea ce se întâmplă, în toate domeniile, în trecerea de la lege la har, de la mântuire ca lucrare a omului la mântuirea ca dar gratuit al lui Dumnezeu.

Acest lucru explică de ce interpretarea Rusaliilor, ca sărbătoare a primelor daruri, nu a avut, în mod straniu, aproape nici un echivalent în domeniul creştin. Sfântul Irineu a făcut o tentativă în acest sens, spunând că în ziua de Rusalii "Duhul oferea Tatălui primele daruri din toate neamurile"³, dar ea practic nu a fost deloc continuată în gândirea creştină.

3. Duhul Sfânt sufletul Tradiţiei

Epoca patristică, spre deosebire ca în toate celelalte aspecte ale pneumatologiei, nu oferă, în privinţa Duhului ca promisiune, o contribuţie importantă, şi asta din cauza interesului minor pe care o au Părinţii faţă de perspectiva istorică şi escatologică, în comparaţie cu cea ontologică. Sfântul Vasile are un text frumos despre rolul Duhului în împlinirea finală; el scrie: "Şi în momentul manifestării aşteptate a Domnului din ceruri, nu va fi absent Duhul Sfânt... Cine poate să ignore până la acest punct bunurile pe care Dumnezeu le pregăteşte pentru cei care sunt vrednici de ele încât să nu înţeleagă că şi coroana celor drepţi este har al Duhului Sfânt"⁴. Dar, dacă ne uităm mai bine, sfântul spune numai că Duhul Sfânt va avea o parte activă şi în actul final al istoriei umane, când se va trece de la timp la veşnicie. Lipseşte orice reflecţie cu privire la ceea ce Duhul Sfânt face deja acum, în timp, pentru a împinge omenirea spre împlinire. Lipseşte sensul Duhului Sfânt ca elan, forţă propulsivă a poporului lui Dumnezeu, aflat în drum spre patrie.

Duhul îi face pe credincioşi să fie vigilenţi şi în aşteptarea întoarcerii lui Cristos, învăţând Biserica să spună "Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20). Atunci când Duhul spune Marana-tha împreună cu Biserica, este ca atunci când spune Abba în inima credinciosului: trebuie să se înţeleagă că el face să spună, că devine glas al Bisericii. De fapt, în el însuşi Mângâietorul nu ar putea să strige Abba, pentru că nu este fiul Tatălui şi nu ar putea să strige Marana-tha, "Vino, Doamne", pentru că nu este slujitor al lui Cristos, ci "Domn" egal cu el, aşa cum mărturisim în Crez.

"El vă va vesti lucrurile viitoare", spune Isus despre Mângâietorul (In 16,14): adică va deschide cunoaşterea noii ordini a lucrurilor provenită din Paşte. Aşadar, Duhul Sfânt este impulsul escatologiei creştine, cel care menţine Biserica îndreptată spre înainte, spre întoarcerea Domnului. Şi tocmai acest lucru a încercat să scoată în evidenţă reflecţia biblică şi teologică din zilele noastre. Existenţa noastră generată de Duhul Sfânt, scrie Moltmann, este deja ea însăşi escatologică, fără a aştepta momentul final al parusiei, în sensul că este începutul unei vieţi care se manifestă pe deplin numai atunci când va fi stabilit modul de existenţă determinat numai de Duhul Sfânt, care de acum nu mai este combătut de trup. Duhul nu este numai promisiune în sens static, ci forţa promisiunii, cel care face să percepem posibilitatea eliberării, care face să simţim şi mai grele şi insuportabile lanţurile şi de aceea stimulează să le rupem⁵.

Această viziune paulină despre Duhul Sfânt ca promisiune şi ca prim dar ne permite să descoperim adevăratul sens al Tradiţiei Bisericii. Tradiţia nu este în primul rând un ansamblu de lucruri "transmise", ci este, în primul rând, principiul dinamic al transmiterii. Mai mult, ea este însăşi viaţa Bisericii, deoarece, animată de Duhul sub conducerea magisteriului, se desfăşoară în fidelitate faţă de Isus Cristos. Sfântul Irineu scrie că revelaţia este "ca un depozit preţios conţinut într-un vas de valoare, care graţie Duhului lui Dumnezeu, întinereşte mereu şi face să se întinerească şi vasul care o conţine"⁶. Vasul de valoare care întinereşte împreună cu conţinutul său este tocmai predica Bisericii şi Tradiţia.

De aceea Duhul Sfânt este sufletul Tradiţiei. Dacă este luat Duhul Sfânt, sau se uită, ceea ce rămâne din ea este numai literă moartă. Dacă, aşa cum afirmă sfântul Toma de Aquino, "fără harul Duhului Sfânt chiar şi preceptele evangheliei ar fi literă care ucide", ce ar trebui să spunem despre Tradiţie?

De aceea Tradiţia este, într-adevăr, o forţă de permanenţă şi de păstrare a trecutului, ci este şi o forţă de inovaţie şi de creştere; este în acelaşi timp memorie şi anticipare. Este ca valul predicării apostolice care înaintează şi se propagă în secole⁷. Valul nu se poate percepe decât în mişcare. A congela tradiţia la un anumit moment al istoriei înseamnă a face din ea o "tradiţie moartă", şi nu, aşa cum o numeşte sfântul Irineu, o "tradiţie vie".

4. Duhul Sfânt ne face să prisosim în speranţă

Cu enciclica sa despre speranţă, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea ne arată consecinţa practică ce derivă din meditaţia noastră: a spera, a spera mereu, şi dacă deja am sperat de mii de ori şi în zadar, să sperăm din nou! Enciclica (al cărei titlu "Spe salvi": "am fost mântuiţi în speranţă", este luat tocmai din textul paulin pe care l-am comentat) începe cu aceste cuvinte:

"Răscumpărarea, mântuirea, conform credinţei creştine, nu este un simplu dat de fapt. Răscumpărarea ne este oferită în sensul că ne-a fost dăruită speranţa, o speranţă vrednică de încredere, în virtutea căreia noi putem înfrunta prezentul nostru: prezentul, chiar şi un prezent obositor, poate fi trăit şi acceptat dacă el conduce spre un scop şi dacă noi putem fi siguri de acest scop, dacă acest scop este aşa de mare încât să justifice oboseala drumului".

Se stabileşte un fel de echivalenţă şi de interschimbabilitate între a spera şi a fi mântuiţi, ca şi între a spera şi a crede. "Credinţa, scrie papa, este speranţă", confirmând astfel, dintr-un punct de vedere teologic, intuiţia poetică a lui Charles Péguy care începe poemul său despre a doua virtute cu aceste cuvinte: "Credinţa pe care o prefer - spune Dumnezeu - este speranţa".

După cum distingem două tipuri de credinţă: credinţa crezută şi credinţa care crede (adică, lucrurile crezute şi actul însuşi de a crede), tot aşa se întâmplă pentru speranţă. Există o speranţă obiectivă care indică lucrul sperat moştenirea veşnică şi există o speranţă subiectivă care este însuşi actul de a spera acel lucru. Aceasta din urmă este o forţă de propulsie spre înainte, un elan interior, o extindere a sufletului, o dilatare spre viitor. "O migraţie iubitoare a spiritului spre ceea ce se speră", spunea un Părinte antic⁸.

Paul ne ajută să descoperim raportul vital care există între virtutea teologală a speranţei şi Duhul Sfânt. El spune că fiecare din cele trei virtuţi teologale provine de la acţiunea Duhului Sfânt. El scrie: "Căci în Duh, noi aşteptăm din credinţă speranţa justificării. Pentru că în Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu foloseşte la nimic, ci doar credinţa care lucrează prin iubire"⁹.

Duhul Sfânt ne apare astfel ca izvorul şi forţa vieţii noastre teologale. Este prin meritul său, îndeosebi, că putem "să prisosim în speranţă". "Iar Dumnezeul speranţei să vă umple de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosiţi în speranţă prin puterea Duhului Sfânt" (Rom 15,13). "Dumnezeul speranţei": ce definiţie neobişnuită a lui Dumnezeu!

Speranţa a fost numită uneori "ruda săracă" între virtuţile teologale. Este adevăra, a existat un moment de reflecţie intensă cu privire la tema speranţei, ajungând să facă loc unei "teologii a speranţei". Dar a lipsit o reflecţie cu privire la raportul dintre speranţă şi Duhul Sfânt. Şi totuşi nu se înţelege particularitatea speranţei creştine şi alteritatea sa faţă de orice altă idee de speranţă dacă nu este văzută în raportul său intim cu Duhul Sfânt. El e cel care face diferenţa între "principiul speranţă" şi virtutea teologală a speranţei. Virtuţile teologale sunt teologale nu numai pentru că-l au pe Dumnezeu ca scop al lor, ci şi pentru că-l au pe Dumnezeu ca început al lor; Dumnezeu nu este numai obiectul lor, ci şi cauza lor. Sunt cauzate, infuzate, de Dumnezeu.

Noi avem nevoie de speranţă pentru a trăi şi avem nevoie de Duhul Sfânt pentru a spera! Unul din pericolele principale în drumul spiritual este cel de a ne descuraja în faţa repetării aceloraşi păcate şi a succesiunii aparent inutile de propuneri şi recidive. Speranţa ne mântuieşte. Ea ne dă forţa de a reîncepe mereu de la capăt, de a crede de fiecare dată că va fi ocazia bună, a adevăratei convertiri. Făcând aşa, se înduioşează inima lui Dumnezeu care va veni în ajutorul nostru cu harul său.

"Credinţa nu mă uimeşte, spune Dumnezeu. (Este tot poetul speranţei cel care vorbeşte, mai bine zis care-l face pe Dumnezeu să vorbească). Strălucesc aşa de mult în creaţia mea. Iubirea nu mă uimeşte, spune Dumnezeu. Acele sărmane creaturi sunt aşa de nefericite încât afară de cazul în care ar avea o inimă de piatră, cum n-ar avea iubire unele faţă de altele... Însă speranţa, spune Dumnezeu, iată ceea ce mă uimeşte. Că acei fii sărmani văd cum merg lucrurile şi că ei cred că va fi mai bine mâine dimineaţă. Acest lucru este uimitor. Şi trebuie ca harul meu să aibă într-adevăr o forţă incredibilă"¹⁰.

Nu ne putem mulţumi să avem speranţă numai pentru noi. Duhul Sfânt vrea să facă din noi semănători de speranţă. Nu există dar mai frumos decât a răspândi speranţă în casă, în comunitate, în Biserica locală şi universală. Ea este ca anumite produse moderne care regenerează aerul, parfumând un întreg ambient.

Termin seria acestor meditaţii de Postul Mare cu un text al lui Paul al VI-lea care rezumă multe din ideile pe care le-am atins în ele:

"Ne-am întrebat de mai multe ori... ce nevoie simţim, prima şi ultima, pentru această Biserică a noastră binecuvântată şi preaiubită. Trebuie s-o spunem aproape tremurând şi rugându-ne, pentru că este misterul său şi viaţa sa, voi ştiţi asta: Duhul, Duhul Sfânt, animator şi sfinţitor al Bisericii, respiraţia sa divină, vântul în velele sale, principiul ei unificator, izvorul ei interior de lumină şi de forţă, sprijinul ei şi mângâietorul ei, izvorul ei de carisme şi de cântări, pacea ei şi bucuria ei, garanţia ei şi preludiu de viaţă fericită şi veşnică. Biserica are nevoie de Rusaliile sale veşnice; are nevoie de foc în inimă, de cuvânt pe buze, de profeţie în privire. Biserica are nevoie să redobândească neliniştea, gustul şi certitudinea adevărului său"¹¹.

Vă doresc dumneavoastră, Sanctitate, şi vouă Venerabili Părinţi, fraţi şi surori, un Paşte fericit şi sfânt!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:
¹ Sfântul Augustin, Discursuri, 23, 9 (CC 41, pag. 314).
² Cf. Num 28,26; Lev 23, 10.
³ Sfântul Irineu, Împotriva ereziilor, III, 17,2; cf. şi Eusebiu din Cezareea, Despre solemnitatea pascală, 4 (PG 24, 700A).
⁴ Sfântul Vasile, Despre Duhul Sfânt, XVI, 40 (PG 32, 141A).
⁵ Cf. J. Molmann, Lo Spirito della vita, Brescia 1994, pag. 18. 92 şi urm. 190.
⁶ Sfântul Irineu, Adv. Haer. III, 24, 1.
⁷ H. Holstein, La tradition dans l'Eglise, Grasset, Paris 1960 (Trad. ital. La tradizione nella Chiesa, Vita e Pensiero, Milano 1968.
⁸ Diadoh de Fotice, O sută de capitole, preambul (SCh 5, pag. 84).
⁹ Gal 5, 5-6; cf. Rom 5,5.
¹⁰ Ch. Péguy, Le porche du mystère de la deuxième vertu, în Oeuvres poétiques complčtes, Gallimard, Paris 1975, pag. 531 şi urm.
¹¹ Discurs la audienţa generală din 29 noiembrie 1972 (Insegnamenti di Paolo VI, Tipografia Poliglotta Vaticana, X, pag. 1210 şi urm.).

lecturi: 8.