Moştenirea lui Ioan Paul al II-lea, "făclia credinţei şi a speranţei"

Prezentăm în continuare textul omiliei pe care Benedict al XVI-lea a rostit-o joi, 2 aprilie 2009, la Liturghia solemnă celebrată în bazilica "Sfântul Petru" împreună cu cardinalii şi tinerii din Roma cu ocazia celei de-a patra aniversări a morţii lui Ioan Paul al II-lea.

* * *

Iubiţi fraţi şi surori!

Se împlinesc patru ani, chiar în această zi, de când iubitul meu predecesor, slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea, îşi încheia pelerinajul său pământesc, după o lungă perioadă de mare suferinţă. Celebrăm sfânta Euharistie pentru odihna sufletului său, în timp ce îi mulţumim Domnului pentru că l-a dăruit Bisericii, timp de atâţia ani, ca păstor zelos şi generos. Ne reuneşte în această seară amintirea sa, care continuă să fie vie în inima oamenilor, aşa cum demonstrează şi pelerinajul neîntrerupt al credincioşilor la mormântul său. De aceea, prezidez cu emoţie şi bucurie această sfântă Liturghie, în timp ce vă salut şi vă mulţumesc pentru prezenţă vouă, veneraţi fraţi întru episcopat şi întru preoţie, şi vouă, iubiţi credincioşi veniţi din diferite părţi ale lumii, în special din Polonia, pentru această aniversare semnificativă.

[Aş vrea să-i salut pe polonezi, în mod deosebit, tineretul polonez. La a patra aniversare a morţii lui Ioan Paul al II-lea primiţi apelul său: "Nu vă fie frică să vă încredinţaţi lui Cristos. El vă va conduce, vă va da forţa de a-l urma în fiecare zi şi în orice situaţie" (Tor Vergata, Priveghere de rugăciune 19.08.2000). Vă doresc ca acest gând al slujitorului lui Dumnezeu să vă călăuzească pe drumurile vieţii voastre şi să vă conducă la fericirea din dimineaţa Învierii].

Îl salut pe cardinalul vicar, cardinalul arhiepiscop de Cracovia, iubitul cardinal Stanislav, şi pe ceilalţi cardinali şi pe toţi ceilalţi prelaţi; îi salut pe preoţi, pe călugări şi pe călugăriţe. Vă salut în mod special pe voi, iubiţi tineri din Roma, care cu această celebrare vă pregătiţi pentru Ziua Mondială a Tineretului, pe care o vom trăi împreună duminica viitoare, Duminica Floriilor. Prezenţa voastră îmi aduce în minte entuziasmul pe care Ioan Paul al II-lea ştia să-l reverse în noile generaţii. Amintirea sa este stimulent pentru noi toţi, adunaţi în această bazilică unde în multe ocazii el a celebrat Euharistia, să ne lăsăm luminaţi şi interpelaţi de cuvântul lui Dumnezeu, proclamat puţin mai înainte.

Evanghelia din această zi de joi din a cincea săptămână a Postului Mare propune meditaţiei noastre ultima parte a capitolului 8 din Evanghelia după Ioan, care conţine, aşa cum am auzit, o lungă dispută cu privire la identitatea lui Isus. Puţin mai înainte el s-a prezentat ca "lumina lumii" (v. 12), folosind de trei ori (v. 24.28.58) expresia "Eu sunt", care în sens puternic aminteşte de numele lui Dumnezeu revelat lui Moise (cf. Ex 3,14). Şi adaugă: "Dacă cineva păzeşte cuvântul meu, nu va vedea moartea în veci" (v. 51), declarând astfel că a fost trimis de Dumnezeu, care este tatăl său, ca să aducă oamenilor libertatea radicală de păcat şi de moarte, indispensabilă pentru a intra în viaţa veşnică. Însă cuvintele sale rănesc orgoliul interlocutorilor, şi chiar referinţa la marele patriarh Abraham devine motiv de conflict. "Adevăr, adevăr vă spun - afirmă Domnul - înainte de a fi Abraham, eu sunt" (8,58). Fără jumătăţi de cuvinte, declară preexistenţa sa şi, prin urmare, superioritatea sa faţă de Abraham, trezind - se înţelege - reacţia scandalizată a iudeilor. Dar Isus nu poate să ţină sub tăcere identitatea sa; el ştie că, la sfârşit, însuşi Tatăl îi va da dreptate, glorificându-l cu moartea şi învierea, pentru că tocmai atunci când va fi înălţat pe cruce se va revela ca Fiul unul născut al lui Dumnezeu (cf. In 8,28; Mc 15,39).

Iubiţi prieteni, meditând asupra acestei pagini din Evanghelia după Ioan, vine în mod spontan să luăm în considerare cât este de dificil într-adevăr să dăm mărturie despre Cristos. Şi gândul merge la iubitul slujitor al lui Dumnezeu Karol Wojtyla - Ioan Paul al II-lea -, care încă de tânăr s-a arătat apărător curajos şi temerar al lui Cristos: pentru Cristos el nu a ezitat să dăruiască toată energia cu scopul de a răspândi pretutindeni lumina sa; nu a acceptat să facă compromisuri atunci când era vorba de a proclama şi a apăra adevărul său; nu a încetat niciodată să răspândească iubirea sa. De la începutul pontificatului până în ziua de 2 aprilie 2005, nu i-a fost frică să proclame, tuturor şi întotdeauna, că numai Isus este Mântuitorul şi adevăratul eliberator al omului la omului întreg. În prima lectură am auzit cuvintele spuse lui Abraham: "Îţi voi înmulţi urmaşii nespus de mult" (Gen 17,6). Dacă nu este niciodată uşor a mărturisi propria adeziune la evanghelie, cu siguranţă este mângâietoare certitudinea că Dumnezeu face rodnică angajarea noastră, atunci când este sinceră şi generoasă. Şi din acest punct de vedere ne apare semnificativă experienţa spirituală a slujitorului lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea. Privind la existenţa sa, vedem cum s-a realizat în ea promisiunea de rodnicie făcută de Dumnezeu lui Abraham şi care a răsunat în prima lectură luată din cartea Genezei. S-ar putea spune că în special în anii pontificatului său lung, el a născut la credinţă mulţi fii şi fiice. Sunteţi semn vizibil voi, iubiţi tineri prezenţi în seara aceasta: voi, tineri din Roma şi voi, tineri veniţi din Sydney şi din Madrid, care reprezentaţi în mod ideal cetele de tineri şi tinere care au participat la 23 de Zile Mondiale ale Tineretului, în diferite părţi ale lumii. Câte vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată, câte familii tinere decise să trăiască idealul evanghelic şi să tindă la sfinţenie sunt legate de mărturia şi de predica veneratului meu predecesor! Câţi tineri şi tinere s-au convertit sau au perseverat în drumul lor creştin graţie rugăciunii sale, încurajării sale, sprijinului său şi exemplului său!

Este adevărat! Ioan Paul al II-lea reuşea să comunice o puternică încărcătură de speranţă, întemeiată pe credinţa în Isus Cristos, care "este acelaşi ieri, astăzi şi în vecii vecilor" (Ev 13,8), aşa cum spunea motoul marelui jubileu al anului 2000. Ca părinte iubitor şi educator atent, indica puncte sigure şi trainice de referinţă indispensabile pentru toţi, în mod special pentru tineret. Şi în ceasul agoniei şi al morţii, această nouă generaţie a voit să-i manifeste că a înţeles învăţăturile sale, adunându-se în tăcere în rugăciune în piaţa "Sfântul Petru" şi în atâtea locuri din lume. Simţeau tinerii că dispariţia sa constituia o pierdere: murea papa "lor", pe care-l considerau "tatăl lor" în credinţă. În acelaşi timp simţeau că le lăsa ca moştenire curajul său şi coerenţa mărturiei sale. Oare n-a subliniat el de mai multe ori nevoia unei adeziuni radicale la evanghelie, îndemnându-i pe adulţi şi pe tineri să ia în serios această responsabilitate educativă comună? Şi eu, aşa cum ştiţi, am voit să reiau această dorinţă arzătoare a lui, oprindu-mă în diferite ocazii pentru a vorbi despre urgenţa educativă care se referă astăzi la familii, la Biserică, la societate şi în special la noile generaţii. Aflaţi la vârsta creşterii, tinerii au nevoie de adulţi capabili să le propună principii şi valori; simt nevoia de persoane care să ştie să înveţe cu viaţa, mai degrabă decât prin cuvinte, să se ofere pentru idealuri înalte.

Dar de unde trebuie luată lumină şi înţelepciune pentru a duce la împlinire această misiune, care ne implică pe toţi în Biserică şi în societate? Desigur, nu e suficient a face apel la resursele umane; trebuie să ne încredem în primul rând şi în ajutorul divin. "Domnul nu uită legământul său": aşa ne-am rugat puţin mai înainte în psalmul responsorial, siguri fiind că Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe cei care-i rămân fideli. Acest lucru aminteşte de tema celei de-a 24-a Zi Mondială a Tineretului, care va fi celebrată la nivel diecezan duminica viitoare. Ea este luată din prima Scrisoare către Timotei a sfântului Paul: "Ne-am pus speranţa în Dumnezeul cel viu" (4,10). Apostolul vorbeşte în numele comunităţii creştine, în numele celor care au crezut în Cristos şi sunt diferiţi de "ceilalţi care nu au speranţă" (1Tes 4,13), tocmai pentru că ei speră, adică nutresc încredere în viitor, o încredere care nu e bazată pe idei sau previziuni umane, ci pe Dumnezeu, pe "Dumnezeul cel viu".

Iubiţi tineri, nu se poate trăi fără a spera. Experienţa arată că orice lucru, şi însăşi viaţa noastră, sunt în pericol, pot să se prăbuşească din orice motiv intern sau extern nouă, în orice moment. Este normal: tot ceea ce este uman, aşadar şi speranţa, nu are fundament în el însuşi, ci are nevoie de o "stâncă" de care să se ancoreze. Iată pentru ce Paul scrie că creştinii sunt chemaţi să întemeieze speranţa umană pe "Dumnezeul cel viu". Numai în el şi cu el speranţa devine sigură şi vrednică de încredere. Mai mult, numai Dumnezeu, care în Isus Cristos ne-a revelat plinătatea iubirii sale, poate să fie speranţa noastră trainică. De fapt, în el, speranţa noastră, am fost mântuiţi (cf. Rom 8,24).

Însă fiţi atenţi: în momente cum este acesta, dat fiind contextul cultural şi social în care trăim, ar putea să fie mai puternic riscul de a reduce speranţa creştină la ideologie, la slogan de grup, la haină exterioară. Nimic mai contrar mesajului lui Isus! El nu vrea ca discipolii săi "să recite" o parte, eventual pe cea a speranţei. El vrea ca ei "să fie" speranţă, şi pot fi aşa numai dacă rămân uniţi cu el! Vrea ca fiecare dintre voi, iubiţi prieteni tineri, să fie un mic izvor de speranţă pentru aproapele său şi ca toţi împreună să deveniţi o oază de speranţă pentru societatea în cadrul căreia sunteţi inseraţi. Ori, acest lucru este posibil cu o condiţie: ca să trăiţi din el şi în el, prin rugăciune şi sacramente, aşa cum v-am scris în mesajul de anul acesta. Dacă rămân în noi cuvintele lui Cristos, putem propaga flacăra acelei iubiri pe care el a aprins-o pe pământ; putem purta sus făclia credinţei şi a speranţei, cu care înaintăm spre el, în timp ce aşteptăm întoarcerea sa glorioasă la sfârşitul timpurilor. Este făclia pe care papa Ioan Paul al II-lea ne-a lăsat-o ca moştenire. Mi-a încredinţat-o mie, ca urmaş al său; şi eu în această seară o încredinţez în mod ideal, încă o dată, într-un mod special vouă, tineri din Roma, pentru ca să continuaţi să fiţi sentinele ale dimineţii, vigilenţi şi bucuroşi în aceşti zori ai celui de-al treilea mileniu. Răspundeţi cu generozitate la apelul lui Cristos! Îndeosebi, în timpul Anului Sacerdotal care va începe la 19 iunie, deveniţi disponibili imediat, dacă Isus vă cheamă, ca să-l urmaţi pe calea preoţiei şi a vieţii consacrate.

"Iată acum este timpul potrivit; iată acum este ziua mântuirii". La versul de la evanghelie, liturgia ne-a îndemnat să reînnoim acum - şi fiecare clipă este "timp potrivit" - voinţa noastră hotărâtă de a-l urma pe Cristos, siguri fiind că el este mântuirea noastră. În fond, acesta este mesajul pe care ni-l repetă în seara asta iubitul papă Ioan Paul al II-lea. În timp ce încredinţăm sufletul său ales mijlocirii materne a Fecioarei Maria pe care a iubit-o mereu cu tandreţe, sperăm cu însufleţire ca din cer să nu înceteze să ne însoţească şi să mijlocească pentru noi. Să ajute pe fiecare dintre noi să trăiască, aşa cum a făcut el, repetând zi după zi lui Dumnezeu, prin intermediul Mariei cu încredere deplină: Totus tuus. Amin!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 29.